SF. ILARION FELEA | Mărturisirea Sf. Visarion, Sofronie și Oprea | Împotriva hegemoniei papistășești

Cuviosul Visarion Sarai – alesul lui Dumnezeu în izbăvirea de rătăcirea „uniților”

Călugărul Visarion Sarai s-a născut în Bosnia, la anul 1714. Părinții lui se numeau Maxim și Maria. Din botez copilul lor a primit numele Nicolae. De tânăr a călătorit la Locurile Sfinte, să vadă cât mai multe și mai frumoase lăcașuri de închinare. Când era de 18 ani s-a oprit în mănăstirea Sf. Sava de lângă Ierusalim. Aici a îmbrăcat haina de călugăr și a primit numele Visarion.

După oarecare timp a venit în Slovenia (Serbia) și s-a așezat în Mănăstirea Pacra. Aici a primit darul diaconiei, și după șapte ani, arătând râvnă către cele sfinte, a primit darul preoției.

Ca să se întărească și mai mult în dreapta credință a Bisericii Răsăritului, la trei ani de la hirotonia întru preot, Cuviosul Visarion a plecat din nou la Locurile Sfinte din Palestina; apoi, un glas tainic l-a chemat spre Țara Ardealului, unde papistașii căutau să atragă prin silnicie sufletele românilor spre catolicism.

În anul 1744 a călătorit de la Lipova la Dobra, apoi la Deva, Orăștie, Bălgrad, și până la Sibiu. Pe unde trecea, în răsunetele de sărbătoare ale clopotelor de la biserici, ieromonahul Visarion cuvânta credincioșilor români să-și țină cu sfințenie și să-și apere cu tărie credința cea veche, drept-măritoare, ortodoxă. Pretutindeni credincioșii îl primeau cu dragoste, îi sărutau mâinile și picioarele ca unui „Sfânt” și-l ascultau „ca pe un înger din cer”.

„Pretutindeni” predica statornicia în credința ortodoxă și aprindea în suflete dragostea către Biserica cea adevărată, ridica troițe de închinare și întărea alipirea față de legea strămoșească.

Îmbărbăta poporul din Ardeal

Lângă Săliștea Sibiului, Visarion a descoperit un izvor de apă. Pe acest loc, s-a săpat o fântână închinată Maicii Domnului și s-a ridicat „Schitul Foltea” cu hramul „Izvorul tămăduirii”, la care se fac și astăzi pelerinaje.

De la Săliște, în drumul spre Sibiu, Cuviosul Visarion aduna românii și îi îmbărbăta să se ferească de rătăcirea „uniților” și să se țină cu tărie de Biserica Mamă a Răsăritului. În apropiere de Sibiu, stăpânirea catolică l-a prins, l-a închis într-o casă din Sibiu și l-a supus judecății. În fața dregătorilor și a judecătorilor împărătești, Cuviosul Visarion a stat drept și a mărturisit cu tărie că singura credință adevărată și mântuitoare este cea a Bisericii Răsăritului.

Din închisoarea Sibiului, cu multă pază Visarion a fost mutat în cetatea Devei, iar de aici, tot din poruncă împărătească a fost dus în lanțuri și închis în temnița din Timișoara. Ca să fie scos cu totul din mijlocul românilor, de la Timișoara a fost dus în temnița din Raab și de aici în închisoarea cea mai grea de la Kufstein, din munții Tirolului. De aici, după mulți ani de suferințe grele, Visarion s-a mutat la Domnul pe la anul 1750.

Pătimiri și prigoane

Plata nevoințelor și a suferințelor lui a fost cununa sfințeniei. Visarion a împlinit cu credință pravilele călugăriei: a trăit înfrânat, nu a primit daruri de la nimeni și s-a hrănit numai cu mâncare slabă de legume. De aceea și-a arătat puterea duhului său nu numai în cuvântările lui către români, înainte de moarte, cât și după moarte, când românii care i-au privit chipul și i-au ascultat propovăduirea, s-au lepădat de silnica unire cu Roma, și-au luat înapoi bisericile răpite, au alungat pe preoții uniți de la altarele străbune, și au rămas și mai statornici în cinstea legii și a credinței ortodoxe.

Pentru viața lui sfântă, pentru credința lui dreaptă, pentru lupta lui dârză și pentru suferințele lui grele îndurate peste 25 de ani în închisoarea din Kufstein, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la 21 octombrie 1955, în „Catedrala Reîntregirii” din Alba Iulia, a înscris numele lui Visarion Sarai între sfinții ei mărturisitori, împreună cu a celorlalți sfinți mărturisitori, a ieromonahului Sofronie de la Cioara și a mitropoliților Ardealului, Ilie Iorest și Sava Brancovici (cinstiți la 24 aprilie).

Cuviosul Mărturisitor Sofronie de la Cioara – Apostolul din Țara moților

Călugărul Sofronie era din comuna Cioara, raionul Orăștie. Se trăgea din familia Popovici. La sfântul botez a primit numele Stan, iar în călugărie, Sofronie. Mulți ani a sihăstrit pe la mănăstirile din Țara Românească. Pe la anul 1756 s-a întors la Cioara și în mijlocul codrului de pe valea satului în sus, la Plăișor, a ridicat un schit în care a adunat câțiva copii la învățătură. Multă vreme, nu a putut rămânea în liniștea schitului.

Ca și Visarion înainte cu câțiva ani, așa și acum Sofronie se avântă cu toată însuflețirea în lupta pentru apărarea legii strămoșești. Străbate ținutul Sebeșului, al Albei și Orăștiei și îndeamnă pe români să nu se depărteze de credința cea dreaptă a Bisericii străbune, iar la nevoie să ia cheile de la biserici și să nu lase să intre în ele preoții uniți cu papa de la Roma.

Prins de fișpanul[1] Hunedoarei, este aruncat în închisoarea de la Bobâlna (lângă Orăștie). Dar așa după cum Sf. Ap. Petru a scăpat din lanțuri cu ajutorul lui Dumnezeu, așa și Sofronie este eliberat din închisoarea de la Bobâlna cu ajutorul unei cete de cinci-șase sute de țărani dreptcredincioși. Două luni de zile cutreieră ținutul Zarandului, apoi trece în ținutul Abrudului, la Câmpeni și la Zlatna din cetatea Munților Apuseni și însuflețește pe români să rămână statornici în credința Răsăritului.

Neînfricat mărturisitor prin închisori

Pe unde trecea, Sofronie ținea adunări și cuvântări împotriva oamenilor „cu două legi”, cum numea el pe românii care voiau să fie și cu papa și cu „legea” din bătrâni. Din nou Sofronie este prins și aruncat de data asta în temnița din Abrud. Puterea lui Dumnezeu l-a mântuit și din închisoarea aceasta. Moții dreptcredincioși fac zid de apărare împrejurul lui.

După cum odinioară Domnul Iisus Hristos și-a ales pe cei 12 apostoli, așa și Sofronie avea în jurul său 12 bărbați plini de credință cu care aduna soboarele, întărea sufletele și primea jurămintele moților care se legau în fața lui Dumnezeu că nu vor cunoaște altă lege decât cea a părinților și a strămoșilor noștri creștini. Cuvântul și mișcarea lui Sofronie răscolește și răscoală întreg Ardealul, cu peste 20 ani înaintea revoluției lui Horia.

În ziua de 14 februarie 1761, Sofronie adună la Bălgrad (Alba Iulia) un mare sobor, în care strigă și pretinde pentru românii din Ardeal, ceea ce le lipsea de 60 de ani, de când mitropolitul Atanasie se dăduse cu catolicii: libertate religioasă și vlădică ortodox. Răsunetul acestui strigăt a străbătut până la curtea împărătească de la Viena. Strigătul acesta a însemnat biruința legii strămoșești.

Prigoana lui Bucov

Spăimântată de răscoala călugărului Sofronie, curtea Împăratului de la Viena trimite în Ardeal un episcop administrator sârb, Dionisie Novacovici, ca să împace pe români. În același timp mai trimite în Ardeal și un general austriac, Bucov, care să-i pedepsească prin tunuri și spânzurători. Prin focul tunurilor, acest general a dărâmat și a ars mănăstirile ortodoxe din Ardeal (peste o sută), iar prin spânzurători a căutat să sugrume glasul celor ce apărau libertatea credinței.

Socotindu-și lupta încheiată și ca să nu cadă în mâinile lui Bucov, Sofronie se refugiază peste munți, la frații din Țara Românească. Se oprește mai întâi la Râmnic, apoi la Argeș, de unde nu încetează să îndemne pe românii ardeleni să alunge „unirea și iobăgia din țară”. Aici, la Mănăstirea Argeșului, se săvârșește în pace și se mută în lăcașurile cerești, la anul 1776, iar în rândul sfinților mărturisitori ai Bisericii din Ardeal este înscris deodată cu Visarion, la 21 octombrie 1955, tot în biserica Reîntregirii din Alba Iulia.

Sfântul Oprea Miclăuș – Viteazul Mucenic Român

Al treilea mărturisitor și mucenic al dreptei credințe, Nicolae Oprea Miclăuș din Săliștea Sibiului, încă face parte din ceata luptătorilor pentru dezrobirea românilor din Ardeal, care au plătit cu prețul vieții lor dreptul nostru la viață și libertate.

Era țăran, plugar, cu soție, numită Stana, și cu copii, bărbat drept și inimos, om creștin cu multă înțelepciune, cu bună credință în Dumnezeu și cu mare dragoste către Biserică.

În vremea aceea, împărăteasa de la Viena Maria Tereza (1740-1780) făcea românilor din Ardeal tot felul de șicane și silnicii, ca în durerea și în descurajarea lor să se dea în legea ei catolică. Le răpea bisericile și le dădea la uniți, izgonea călugării și păstorii dreptcredincioși, iar poporul era lovit cu biruri și cu poveri grele, iar cine se împotrivea poruncilor împărătești, era aruncat în temniță.

Când Biserica noastră era în starea aceasta de cumplită primejdie, se ridică din sânul ei luptători și apărători cu suflete de mucenici. Între ei, cu binecuvântările preoților și cu sfaturile înțelepte ale bătrânilor, se ridică mai sus țăranul Oprea de la Săliște de lângă Sibiu.

Mai întâi cutreieră satele din jurul Săliștii, ca să mângâie pe cei ce suspinau, să sprijine pe cei ce se clătinau și să îmbărbăteze pe cei ce pătimeau. Apoi se înfățișează înaintea căpeteniilor de la cârma Ardealului, le arată nedreptatea ce se face românilor ortodocși, cere să se oprească prigoanele împotriva lor și să se lase liberă mărturisirea credinței. Dar în loc să fie ascultat, Oprea este aspru mustrat, socotit ca un răzvrătit nemernic și amenințat cu temnița și cu moartea, dacă nu se pleacă poruncilor de la Viena și unirii cu Roma.

Mărturisirea Sf. Oprea în fața Curții de la Viena

Îndârjit în fața acestei neomenii, Oprea a luat cu sine pe alt țăran bun, credincios, pe Ioan Oancea din Făgăraș și se duce la Viena să facă reclamație la împărăteasă și să ceară dreptate și libertate pentru Legea Bisericii lui. La Viena delegații au spus că românii nu au fost niciodată uniți cu Roma, că ce s-a făcut pe ascuns la 1700 nu au priceput nici preoții ce era să fie. Când sătenii au aflat de unirea cu Roma, au întrebat preoții și ei au jurat că țin neschimbată Legea strămoșilor. Dar aflând că unii din ei la cârmuitorii țării se dau uniți, i-au alungat. Din pricina aceasta românii dreptcredincioși din Ardeal suferă bătăi, închisori și globiri, de care se roagă să fie scutiți și dreapta credință slobodă să fie.

După ascultarea jalbei, împărăteasa le-a poruncit să se întoarcă în liniște acasă, că pentru legea lor s-au trimis la cârmuitorii Ardealului îndrumările cuvenite.

Oprea și Oancea s-au întors acasă bucuroși că li s-au împlinit cererile, țin o mare adunare la Săliște și hotărăsc să ceară cârmuirii de la Sibiu să împlinească porunca împărătească despre libertatea religioasă. La Sibiu, cârmuitorii le-au citit porunca: „să treacă toți românii la unirea cu Roma, căci altfel îi așteaptă pedeapsa cu moartea”.

Apărător al dreptei credințe

La răspunsul acesta neașteptat, românii au izbucnit în strigăte de mânie și de durere. Atunci cârmuirea de la Sibiu a poruncit ca cei ce au strigat după dreptate, să fie bătuți, iar Oancea și cu Oprea, care au fost cu jalba la Viena să fie întemnițați. Oancea a fost prins, dar Oprea mai isteț a scăpat. Și-a luat încă cinci preoți, între care se afla și preotul Moise Măcinic din Sibiu și a plecat iarăși la Viena să ducă o nouă jalbă la împărăteasă, în care se spunea limpede că de nu li se dă românilor libertatea religioasă, se vor muta în altă țară.

Nemulțumită cu noua delegație a românilor, împărăteasa Maria Tereza a adresat dregătorilor împărătești din Ardeal următoarele aspre porunci:

• toți cei închiși să fie ținuți mai departe în temnițe;
• soldații găzduiți prin satele din jurul Săliștii să rămână pe loc;
• toți preoții ortodocși (neuniți) să fie înlăturați din bisericile lor;
• toți cei ce vor cere hârtii de mutare în altă țară să fie aruncați în închisori;
• să țină sub supraveghere pe cei cinci delegați care au fost la Viena și la orice mișcare să-i aresteze;

Iar Oprea Miclăuș, pentru că a îndrăznit a doua oară să meargă cu jalba la Viena, îndată ce va sosi în Ardeal, să-l întemnițeze și să nu-l elibereze până când nu va porunci împărăteasa.

După plecarea din Viena, aflându-se de asprimea poruncilor împărătești, Oprea Miclăuș și preotul Moise Măcinic nu s-au mai întors acasă, ci s-au oprit în Banat, unde Oprea s-a făcut păstor la oi. Preotul Măcinic trăia din munca brațelor, până în primăvara anului 1752.

Întemnițat la Viena

Atunci, înainte de Paști, Oprea a fost cercetat în Banat de o delegație de țărani din Ardeal, în frunte cu preoții Ioaneș din Galeș și Ioan din Poiana Sibiului, care-i aduceau o nouă jalbă cu mai multe iscălituri, să o ducă iarăși la Viena. În jalbă românii ortodocși cereau să se oprească prigoanele pornite împotriva lor și încheiau așa: „Noi cerem, așadar, și pentru noi și în numele poporului, încă odată, sau vlădică de legea noastră, sau drum slobod să plecăm din țară”.

De astă dată Curtea din Viena a avut grijă să nu-i mai scape din mână. După ce delegații au înfățișat jalba și în cuvinte drepte au cerut libertate religioasă pentru românii din Ardeal, îndată au fost prinși, arestați și osândiți la temniță grea, pe viață, în închisoarea Cetății Kufstein din munții Tirolului.

Peste patru ani, la 1756, românii dreptcredincioși din Săliște și din împrejurimi, scriau mitropolitului sârb din Carloviț, rugându-l: „Pentru ai noștri, pe care noi, satele, i-am ales și i-am trimis la Preaînalta Curte, anume pe preotul Moise și Oprea Miclăuș, să fii Măria ta într-ajutor ca să se sloboadă, că sunt oameni buni și sunt oameni de noi toți și cu voia noastră trimiși”.

Cununa muceniciei

Nimeni nu a mai ascultat plângerea și durerea lor. Pe fericitul Oprea, încă mulți ani l-a mai așteptat îndurerata sa soție, Stana. Mereu putea fi văzută îmbrăcată în negru la ușa bisericii din Săliște, plângând și așteptând milă și ajutor ca să-și poată crește copii. Dar nu a mai venit. Soțul ei s-a stins în temnița din Kufstein, unde și-a pierdut urma după o robie de aproape 30 de ani. Aici s-a împodobit cu sfânta cunună a muceniciei, pe la anul 1780, acel minunat țăran înțelept și plin de curaj, care în fața asupritorilor catolici a rostit cuvintele bine de ținut în minte: „Pentru credința strămoșilor noștri suntem gata a suferi și mucenicie sau izgonirea din această împărăție, iar legea nu o vom părăsi”. Și nici nu a părăsit-o până la moarte.

Acești trei mărturisitori ai credinței creștine: călugării Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara și țăranul mucenic Oprea Miclăuș, sunt cei dintâi sfinți din Ardeal trecuți în calendarul Bisericii, la 21 octombrie 1955, în Catedrala cetății din Alba Iulia, deodată cu Sfinții Ierarhi Mărturisitori: Ilie Iorest și Sava Brancovici, mitropoliții Ardealului.

În cinstea lor, Biserica noastră a rânduit slujbe sfinte și le cântă următorul tropar (glasul 1): „Luptătorilor pentru Ortodoxie, ca niște cerești trâmbițe ați înviorat în suflete îndrăznirea mărturisirii dreptei credințe și ca niște înțelepți propovăduitori pe popor l-ați hrănit cu dreaptă și luminată învățătură. Mari au fost ostenelile lucrării voastre; mare și osârdia propovăduirii; mare a fost și rodul luptei voastre drepte, pururea pomeniților ostași ai lui Hristos”.

[1] Prefect în limba maghiară.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 52)