PR. VARNAVA IANGOS | Cauza reală a tristeții

De ce?

… Uneori reacția noastră împotriva lui Dumnezeu poate fi de preferat, în locul ignoranței și indiferenței de a-L cunoaște. Atunci când în durerea noastră ne certăm cu Dumnezeu, arătăm că El este încă foarte important pentru noi, că mai credem în pronia Lui, dar din diferite pricini ne răzvrătim și ne împotrivim harului Său.

Când ne „îndumnezeim” propriile alegeri în viață și Îl înlocuim pe Dumnezeu cu ele, în măsura în care ajungem să Îl uităm sau să Îl negăm, începe să ne chinuie o tristețe inexorabilă, în sens lumesc, care, în cele din urmă ne duce la depresie și moarte duhovnicească.

Fiind oameni vulnerabili, experimentăm în fiecare zi căderi nenumărate și păcate. Dar, de fiecare dată când ne aflăm în situații neplăcute, apare spontan în mintea noastră întrebarea: „De ce?”. Credem că Dumnezeu ne trimite necazuri ca să ne pedepsească și atunci rațiunea noastră se opune, se răzvrătește, însă nu Dumnezeu este cauza răului care ni se întâmplă.

El doar îngăduie să se întâmple acestea, pentru că respectă libertatea noastră și nu-Și retrage darul nici atunci când îl folosim pentru distrugerea noastră.

Clipele limită ale vieții noastre

Acela, însă, care și-a făcut un mod de viață din: „Facă-se voia Ta!” și se lasă în voia lui Dumnezeu, rămâne mereu liniștit și nu se răzvrătește, indiferent ce i s-ar întâmpla în viață. S-a lăsat în mâinile lui Dumnezeu precum pruncii și trăiește harul Lui ca pe o experiență continuă.

Se întâmplă adeseori ca un: „De ce?” să sfârșească binefăcător, să se facă pricina unui mare bine, pricină să ne întoarcem spre Dumnezeu și să ne vindecăm. „Orice de ce?” spus cu mânia care ne stăpânește inima, vădește simptomele unei boli duhovnicești sau sufletești, și ne va determina să căutăm vindecare și izbăvire. În aceste clipe limită ale vieții noastre, sau vom accepta cu smerenie și încredere voia cea bună a lui Dumnezeu, sau vom înălța zidurile de netrecut ale egoismului nostru, creându-ne o închisoare sufocantă și exterminatoare.

Rostul pocăinței

Numai calea smereniei lui Hristos poate să ne deschidă poarta întoarcerii către brațele părintești ale lui Dumnezeu, spre „da”-ul total al inimii noastre. Această dorință de întoarcere spre Dumnezeu reprezintă esența pocăinței. Este rodul întristării duhovnicești pentru raiul pierdut. Este hotărârea de a spune lui Dumnezeu: „Să fie binecuvântat!”, pentru toate câte ni se întâmplă în viață și să ne lăsăm în voia Lui.

Atunci vine și ne umple mângâierea dumnezeiască, ne umple de nădejde. Trăim biruința morții care este experiența învierii, învierea vieții.
Devenim martori ai nădejdii și ai puterii de viață care sare de la întristare și stricăciune la bucuria ce izvorăște din moarte. Această stare de har nu poate fi tâlcuită psihologic, nici prin metode psihanalitice. Este darul Duhului Sfânt. Este darul lui Dumnezeu că am descoperit că nu sunt atât de sfânt pe cât credeam, că am pierdut imaginea frumoasă pe care o aveam despre mine însumi.

Mă pocăiesc pentru păcatele mele, înseamnă că binele meu este numai Dumnezeu. Și în timp ce mă tânguiesc pentru absența lui Dumnezeu, în același timp mă bucur pentru dragostea și mila Lui! Un strigăt de bucurie și durere, „neamestecat și nedespărțit”. Această durere dulce, este ca o floare fină și fragilă, care crește doar acolo unde există pământul roditor al sărăciei duhovnicești. Este o mișcare infinită prin cruce către înviere.

Acesta este mesajul lui Hristos, acesta este mesajul Bisericii Lui către omul smerit, care Îl recunoaște pe Ziditorul său și se dăruiește Lui.

(Extras din cartea ARHIM. VARNAVA IANGOS | FERICIRILE – RĂSPUNSUL DAT LUMII)