PR. JUSTIN TĂMĂDUIEȘTE UN BĂRBAT DE COVID

Testul pozitiv de COVID

Mă numesc M.E., am 55 ani, sunt din București. În acest început de an(2022), Domnul a rânduit ca familia noastră să treacă printr-o încercare binecuvântată.

Începând din 20 ianuarie, am avut niște simptome ciudate, febră, frisoane. Vreo trei teste rapide Covid (atât din salivă, cât și din secreția nazală) au ieșit negative. Pe 26 ianuarie, m-am testat PCR și a doua zi rezultatul a venit pozitiv. Evident, am stat în casă, fără contact cu altcineva decât soția.

După un episod de febră de peste 39ºC, am decis să merg la spital și am chemat salvarea pe 31 ianuarie spre seară. Am fost dus la cel mai apropiat spital, Victor Babeș. Am fost internat în Secția de Covid.

Starea agravată. Simptome ciudate

Aici, starea mea devenea din ce în ce mai rea. Am repetat episoadele de febră, saturația de oxigen era chiar sub 80, astfel încât eram obligat să stau permanent cu cca 20 l. oxigen. În primele câteva zile oboseam și abia mă ridicam să merg la baie care era la 10 pași de pat. Nici nu putea fi vorba să pot rezista să stau la chiuvetă să mă spăl măcar.

Tratamentele nu dădeau rezultate vizibile. Astfel, eram ca într-o transă, percepeam tot ce se întâmplă în jur, răspundeam la întrebări simple, dar mi-era imposibil să vorbesc sau să interacționez cu ceilalți din salon.

Noaptea, când nu puteam dormi din cauza zgomotului de la barbotoarele de oxigen, mă rugam la toți sfinții ale căror icoane le avem în casă.

Vocea blândă salvatoare

În acea stare în care eram, auzeam tot timpul în minte o voce blândă, care îmi șoptea: „Răbdare, răbdare, răbdare”. Ulterior internării, într-un pachet, soția mi-a pus o sticluță cu agheasmă mare, pentru care luase dezlegare de la duhovnic să îmi dea și o punguță cu anaforă adusă proaspătă de la biserică de către niște vecine din blocul nostru.

Pe 9 februarie, cred că pe la 5 dimineața, fiind în aceeași stare de neputință, mi-am aruncat privirea pe punguța cu anaforă și am decis să iau din ea. Apoi, am mâncat toate cele 8-10 bucățele, care mi-au lăsat un gust plăcut, am băut și agheasmă, după care cred că am adormit.

Când m-am trezit, aveam mintea limpede, mă trezisem din acea stare de amorțeală și cred că atunci a început recuperarea mea. De aceea, am simțit cu adevărat că anafora de la biserică este viață. Domnul m-a ridicat din nou la viață!

Ajutorul Părintelui Justin

Pe 10 februarie, tot noaptea, când nu puteam dormi mă rugam Domnului și mulțumeam că ni l-a dăruit nouă pe Părintele Justin Pârvu, pe care l-am cunoscut prin 2001 și la care am mers cât de des am putut în timpul vieții sfinției sale. Trebuie să spun că în timpul vieții Părintelui, când mergeam la sfinția sa, viața mea lăuntrică nu era prea curată. Părintele știa asta cu darul său și mă mustra într-un fel delicat, accesibil numai mie, pentru că niciodată nu eram singur, ca să mă poată mustra prin cuvinte.

Revenind la starea mea, în acele momente am înțeles că vocea care îmi șoptea „răbdare” era Părintele Justin, pe care apoi l-am simțit prezent la căpătâiul meu, supraveghindu-mă cu privirea lui blândă și iubitoare ca de mamă, peste ochelarii săi negri cu rame groase.

Am simțit duhul Părintelui Justin cu mine apoi, în toate zilele cât am rămas în spital (până pe 15 februarie), așa încât, într-un fel, mi-a fost greu să plec din acel pat, unde am trăit acea mare bucurie a prezenței Părintelui.

Nădăjduiesc ca această încercare prin care am trecut, cu voia Domnului și cu ajutorul Părintelui Justin să întărească pe toți ce vor citi această mărturisire, spre slava Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Amin.

(Mărturie publicată în Revista Atitudini Nr. 75)