MARCEL PETRIȘOR | PESCARUL DE OAMENI | DE ANCA CRIVĂȚ

Profesorul de limba franceză

Când l-am cunoscut pe Marcel Petrișor, în 1975, era profesor de limba franceză la liceul „Iulia Hașdeu” din București. Nu studiam franceza la școală, deci nu l-am văzut niciodată ținând vreo oră. Auzeam, însă, că există un profesor „care e altfel”.

Nu era nevoie să ți se spună mai mult în anii aceia în care, după un scurt „dezgheț” ideologic – pe care nu îl putusem percepe prea lămurit, eram prea mică pentru asta. Se strângea din nou și din ce în ce mai tare „șurubul” ideologiei comuniste. De data aceasta nu mai era stalinismul anilor ’50, ci „recomunizarea” culturii, a școlii și a educației, ca urmare a celebrelor teze din iulie 1971.

Vizitând China lui Mao Zedong și Coreea de Nord a lui Kim Ir-sen, Ceaușescu văzuse acolo manifestarea superlativă a comunismului totalitar și se hotărîse să o instaureze și în România. Trăiam, în consecință, între repetate sesiuni de muncă „patriotică”, „voluntară”. Trebuia să „participăm cu școala” la îndoctrinări sufocante despre „rolul istoric al P. C. R. în dezvoltarea istorică a poporului român pe calea progresului economic și social, a libertății și neatârnării”. Nici măcar cea mai amărâtă serbare de sfârșit de an școlar nu putea fi altceva decât un imn dedicat „partidului iubit”. Fiecare discurs al lui Ceaușescu era „prelucrat” pentru mase, la televizor, la radio, la școală, peste tot, ca să nu scape nimeni.

Evadarea din comunism

Cum puteai evada? Unde te puteai ascunde ca să nu mai auzi vocea atotprezentă a propagandei pe care o simțeai cum încearcă să îți apuce sufletul, să ți-l mestece și să-l scuipe înapoi, transformat după chipul și asemănarea ei? Nu voiai să te îneci în apa murdară a ideologiei comunist;, țineai cu greu capul la suprafață și nu știai pentru cât timp. Ai fi vrut să te târăști cumva afară, la lumină, sau să te pescuiască cineva. Cine citea avea un refugiu sigur.

De pildă, venit din duhoarea platformei de lângă Gara Obor, unde elevii sortau cartofii mai puțin stricați de cei foarte stricați, puteai citi, acasă cel puțin, după pofta inimii. Deveneai liber. Doar acolo, între coperțile cărților. Când ieșeai dintre ele, te întorceai în menghina cotidiană. Dacă citeai literatură română din interbelic, mai aveai parte de ceva în plus: de o altă imagine a țării tale, de o altfel de viață, trăită de altfel de oameni (pe care îi consideram infinit mai norocoși decît noi), cu alte valori, cu alte întrebări. Ai fi vrut să ajungi cumva la acea lume, dar nu știai cum.

Și mai era ceva, ceva ce nu se spunea și nu puteai afla, niște nume care nu se rosteau decât în șoaptă, niște titluri care nu se învățau la școală. Unde erau acei scriitori? Despre unii ți se spunea că muriseră. Despre alții ți se zicea, cu voce scăzută, că „au plecat”. Despre alții ți se șoptea cu mare grijă: „a făcut pușcărie”.

„Junimea” anticomunistă

Revenind, așadar, nu era nevoie să ți se vorbească prea mult despre cineva „altfel” ca să devii cel puțin curios. Și ce făcea acel profesor „altfel”? Un cenaclu literar. Seara, după ore, la fiecare două-trei săptămâni, cum se putea. „Domnule, aici e ca la Junimea, intră cine vrea, rămâne cine poate”, spunea Marcel Petrișor adesea. Oricum, dacă am vrut să văd un profesor „altfel”, am fost răsplătită din plin: voinic, cu mers rapid și călcătura grea, cu părul cam răvășit, cu gulerul cămășii descheiat și fără cravată (accesoriu de rigoare la profesorii liceului), intra parcă în mare grabă ștergându-se neglijent pe degete de petele negre rămase după ce șurubărise la motorul mașinii Dacia pe care – am aflat mai tîrziu – învățase să și-o repare singur.

„Urmele muncii intelectuale”, spunea, arătând către degetele murdărite, trăgându-și scaunul și așezându-se în vreme ce se interesa „ce citim azi”. Ce să citim? Poezii adolescentine cu aluzii livrești la ultimele lecturi, proze (tot poetice) în care se formulau uneori fulgurant, uneori prea prețios, marile întrebări la care se răspunsese deja în volume ce umpleau biblioteci babelice, dar care se reformulau și aici, sub privirea lui în care puteai vedea un zâmbet ca o așteptare. „Așa spunea și Nietzsche în Also sprach Zarathustra”, cita el titlul în germană și, după ce îl făcuse pe licean egalul filosofului, își urma comentariul lămurind concepte, dând definiții cu aerul că le știam și noi și că el doar ni le reamintește. Te purta prin istoria gândirii europene insistând că trebuie neapărat să cunoști reperele fundamentale.

Care repere? Păi, simplu, în ordine cronologică Platon, Aristotel, Evangheliile, Părinții Bisericii, Descartes, Pascal și tot restul. „În ordinea mîntuirii, însă – continua el apăsând pe mântuire și atrăgând atenția prin ton asupra lui însă –, mai întâi vin Evangheliile și Părinții Bisericii”.

Da, am fost răsplătită. Ca și atunci când, întrebat de o utecistă model (oare o trimisese cineva să asculte ce se spunea acolo și să povestească, mai departe, cuiva?) cum e cu ateismul, i-a răspuns netulburat: „Cum să fie, domnule? Iată ce spun martorii Învierii în Evanghelii (și amintea, în treacăt, și de cartea lui Papini, Martorii patimilor). Iată ce spuneau Sfinții Părinți la sinoadele ecumenice! Uite așa au citit ei Scriptura după ce l-au citit pe Platon, și iată cum o citea Toma din Aquino avîndu-l în buzunar pe Aristotel”. Enumera argumentele, le numea, le discuta. Și revenea la Evanghelii. Utecista privea zdrobită. Iar Marcel Petrișor: „Acum înfruntă-te cu asta, dacă poți”, spunea fără să se adreseze cuiva anume și-i arunca o privire portretului lui Ceaușescu atârnat pe perete. Apoi, dubitativ, utecistei: „Ei?”.

Luptătorii anticomuniști

Da, am fost răsplătită cu asupra de măsură. Din povestirile pe care Marcel le spunea ceva mai târziu micului grup de tineri pe care îl dăruise, generos peste poate, cu prietenia lui, am aflat ce era cu toți cei care lipseau din discursul public și despre care doar unii vorbeau șoptit. Luptători anticomuniști – ce revelație! – preoți, teologi, filosofi, scriitori, politicieni. Dar și o mulțime de oameni de rând care se opuseseră comunismului, o întreagă lume care fusese înghițită de pușcăria politică și despre care de-abia dacă se mai vorbea pe ascuns. De la el am citit multe numere ale revistei Gândirea, înțelegând cu stupoare cum o întreagă generație a trecut din redacții și amfiteatre direct pe priciurile închisorilor.

Am aflat limpede cum se făcuse comunismul în România. Cu tancurile rusești, cu pușcăria și Canalul, cu deportările în Bărăgan îndreptate, toate, spre distrugerea completă a elitei morale, culturale și politice a cărei refacere nu s-a mai putut realiza niciodată. De la el am citit cărți publicate nu cu multă vreme înainte în Franța – Alexandr Soljenițîn, Varlam Șalamov, Vladimir Bukovski – de unde se vedea limpede cum comunismul românesc era o copie la indigo a stalinismului și, apoi, a brejnevismului.

Adevărata libertate

Mai greu era de înțeles cum de el – care trecuse prin treisprezece ani de detenție, prin tortură, foame și boală ce l-au adus nu o dată în preajma morții – se purta atât de liber, atât de fără frică, în vreme ce unii ca noi, care trăiam „în libertate”, ne purtam ca și când am fi fost la închisoare.

Cum îndrăznea să vorbească la școală, unde oricine l-ar fi putut „turna”, despre multe dintre temele interzise de regim între care cea mai pregnantă era cea creștină. Nu vreau să îl caracterizez ca pe un predicator – fiindcă nu era. Nu impunea nimănui să citească Evangheliile, știu însă că datorită spuselor lui mulți au simțit îndemnul lăuntric de a le citi. Nu trimitea pe nimeni la biserică, dar naturalețea și adânca autenticitate cu care își trăia credința, fără șabloane și fără lozinci „popești”, te îndreptau către Hristos. Și aceasta era – mi-am dat seama mai târziu – cheia libertății lui, inspirată de Cel care spune cu autoritate: „Nu te teme.”

Bunul Marcel Petrișor, profesorul și prietenul nostru iubit, fusese chemat să fie pescar de oameni.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 73)