CUM SĂ GĂSESC SOȚIE? MINUNEA PR. JUSTIN ÎN VIAȚA DIAC. ANTONIE BRĂILESCU

La rând la Părintele Justin

Eram odată la chilia Părintelui Justin. De câte ori veneam, eram impresionat de lumea care aștepta la rând și încercam și eu să-mi exersez răbdarea. Deși eram în anul I la Teologie, nu prea aveam de-a face cu Teologia. Abia din anul II de studii, datorită unor colegi de cameră, am început să mă schimb foarte mult. S-au întâmplat și niște minuni în viața mea și m-am schimbat cu 180º.

Astfel am ajuns la Părintele și am stat la rând foarte mult, cred că vreo 4, 5 ore. Am sărit și masa, iar când îmi venea rândul lăsam pe alții în fața mea. Când am ajuns la sfinția sa la ușă, îmi zice: „Măi, de-acum, mâine dimineață, că sunt obosit”. Dar zâmbea, cumva. Și îi spun: „Cum, Părinte, mâine dimineață?! Păi, am stat atât până acum și nu mă primiți?”. Și-mi zice: „Hai, măi, intră!”.

Am intrat, s-a uitat la mine și-mi zice: „Îți dau o cană cu vin?”. Și, în mintea mea, îmi spuneam: „Cum să accept să beau vin, după ce că nu am mâncat nimic? Mă amețesc, sigur”. Dar i-am zis: „Da, Părinte, dați-mi!”.

Mi-a pus un vin din acela negru ca la noi, la Vaslui, de se păta cana… Am băut cam jumătate de cană și parcă mă umpleam, și de fripturi, și de plăcinte, și de prăjituri. Mi se părea că e cel mai bun vin pe care l-am băut vreodată.

La un moment dat îmi vine gândul: „Măi, oprește-te! Poate crede Părintele că ești bețivan”. Și m-am oprit la jumătatea cănii, iar Părintele s-a uitat la mine și m-a întrebat: „Măi, dar tu ești om de jumătate de măsură? Ori bei până la capăt, ori nu bei!”. Și am rămas foarte impresionat de cuvântul acesta. Și de atunci, încerc ca orice lucru pe care îl fac, să-l duc până la capăt, la bun sfârșit. Să nu mă mai opresc la jumătate.

„Să mă duc la mănăstire sau să mă însor?”

Pe atunci, pendulam între a merge la mănăstire și a mă căsători, dar nu se lega nicio prietenie. Cu orice fată vorbeam, nu vorbeam mai mult de o săptămână. Eu zic că atunci a fost o chemare spre monahism, dar nu am respectat-o, de altfel și părinții mei tot îmi repetau că nu vor să mă vadă la mănăstire. Și, într-o noapte, m-am decis să nu mai plec la mănăstire, să stau acasă pentru ei. Și le-am zis: „Fiți atenți, nu plec la mănăstire, dar într-o lună de zile mă căsătoresc”. Și ei nu m-au crezut.

Atunci m-am dus la Părintele Justin și l-am întrebat: „Părinte, ce să fac? Să mă duc la mănăstire sau să mă însor?”. Și el mi-a zis: „Măi, tu nu ești bun nici de una, nici de alta! Dar dacă până mâine nu-mi dai un răspuns, uite, vezi acolo rasa pe cuierul ușii? Cu aia te îmbrac, cu aia te aștept!”.

Și am plecat de la Părintele cu așa o frică în mine, că mă tot frământam: „Acum, ce fac? De unde găsesc soție?”. Mi-au sărit toate gândurile de călugărie din cap. Pe urmă, în luna august m-am împrietenit cu actuala mea soție. Și deja în luna noiembrie, am venit la Părintele să-i spun: „Părinte, eu mă însor”.

Și în anul următor în luna septembrie, am făcut nunta.

 Părintele cunoștea gândurile oamenilor

Mi-am mai adus aminte că mereu veneam de la Facultate la Părintele, în week-end. Banii pe care mi-i trimitea mama pentru săptămâna următoare, când veneam la Petru-Vodă îi cheltuiam pe cărți, la pangar. Nu mai rămâneam decât cu banii de întors acasă, cu banii de tren. Țin minte că odată aveam 25 de lei, la mine. Înainte de a intra în chilia Părintelui, m-am gândit să îi dau sfinției sale, banii. Dar mă frământam în mintea mea că nu mai rămân cu nimic și nu mai am cum să-mi iau nicio carte. „Eh, dar îi dau la pomelnic. Sau mai bine, nu! O să-i dau numai jumătate din bani”.

Când am intrat în chilia Părintelui, m-am pierdut. Mi-era rușine. Părintele s-a uitat lung la mine, a băgat mâna în sacoșa în care ținea banii și mi-a dat exact banii pentru cărțile pe care le văzusem la pangar. Calculasem în mintea mea cât m-ar costa. Și Părintele îmi zice: „Ia, să-ți iei și tu niște cărți de la pangar!”. Și nu o dată, am pățit aceasta. Cred că de două, trei ori mi s-a întâmplat aceasta.

Părintele și Motanul Mișu

Altă dată, am intrat în chilia Părintelui și am început să vorbesc cu el. Avea un motan roșcat, pufos, cred că Mișu îi zicea. Dar era mic și se tot punea ba în poalele Părintelui, ba se urca în fotoliu, ba pe birou și mieuna încontinuu.

Țin minte că cineva l-a sunat pe Părintele pe telefonul fix și pisoiul nu se oprea din mieunat. Iar Părintele: „Măi, Mișu, dar mai taci din gură! Lasă-mă să vorbesc și eu la telefon!”. Și mâța a tăcut din clipa aceea. N-a mai zis nimic, iar mie nu-mi venea să cred!…

Telefonul duhovnicesc al pr. Justin

Altă dată, prin anul IV de Facultate, treceam printr-o perioadă critică, mai urâtă. Nu-mi amintesc exact evenimentul. Cred că nu voiam să mai dau licența. Am avut o ispită. Eram tare dezamăgit. Și țin minte că îmi spusese un prieten din Piatra-Neamț care mă dusese la Părintele, că sfinția sa nu prea răspundea la telefon decât dacă erau urgențe. Și m-am rugat dacă să-l sun ca să-mi dea un răspuns la nedumeririle mele. Și atât m-am rugat că aproape că plângeam în hohote.

L-am sunat pe telefonul fix. N-a sunat telefonul decât o singură dată și Părintele a și ridicat receptorul. Iar eu am rămas foarte surprins, pentru că mă așteptam să sune mult și să nu răspundă nimeni. Și dacă nu mă înșel, mai sunasem și în alte dăți și nu mi se răspunsese. Părintele mi-a răspuns cu o voce gravă, ca și când ar fi simțit ce problemă aveam.

(Continuarea relatărilor minunilor o puteți citi în Revista Atitudini Nr. 97)