ARHIM. VARNAVA IANGOS – DE CE NE ÎNDEAMNĂ DOMNUL SĂ PLÂNGEM?

Ce este plânsul de îl fericește Dumnezeu? Părintele Varnava ne dezvăluie de ce plânsul adevărat nu traumatizează ci vindecă, după cuvântul Domnului, care fericește pe cei ce plâng. ARHIM. VARNAVA IANGOS – DE CE NE ÎNDEAMNĂ DOMNUL SĂ PLÂNGEM?

Plânsul ne face fericiți?

Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Matei, 5:4)

În acest verset ne confruntăm cu un dublu paradox. În primul rând, deși plânsul este o stare a omului căzut, vedem că Domnul, nu numai că nu ne împiedică să plângem, ci chiar ne fericește. Un lucru
și mai paradoxal și de neînțeles pentru rațiunea omenească, este faptul că ne promite mângâiere și slobozire din greutatea întristării și a plângerii.

Această fericire ridică multe întrebări. Întrucât Dumnezeul nostru este Dumnezeul iubirii, cum este posibil să îngăduie o întristare atât de mare zidirii Sale? În cele din urmă, viața în Biserică este un chin
continuu? O suferință îndelungată, care îl face pe om să se chinuiască și să fie lipsit de bucurie? Cel care se află în război pentru maturizarea sa duhovnicească, numai prin încercări se poate apropia de Dumnezeu?

Toate aceste nedumeriri sunt foarte provocatoare pentru cei tineri, care au toată viața înainte și care doresc să o trăiască intens. În zilele noastre, în epoca lejerității și a consumerismului, idealul întregii lumi este fericirea. Omul râvnește să i se ofere cu ușurință fericirea, să trăiască în lejeritate și confort. Are pretenția să i se satisfacă toate dorințele și țelurile. Evită durerea, se sperie în fața morții.

Este extrem de dificil pentru omul contemporan, să accepte cuvântul Evangheliei, care îi fericește pe cei ce plâng. Noi știm că cel care ne iubește, ne ocrotește. Cel ce ne iubește, ne ajută ca viața noastră să fie ușoară și fericită. Adeseori folosim această „logică” și în relația noastră cu Dumnezeu, astfel încât să ne asigurăm de grija și ocrotirea Lui, urmărind să trăim bine și comod.

Plânsul și Taina morții

Cuvântul lui Dumnezeu, în a doua Fericire, ne provoacă: „Sunt fericiți cei ce plâng, pentru că aceștia vor fi mângâiați!”. Nu am învățat să acceptăm o astfel de propunere de viață, nici să ne așezăm cu
seriozitate și deschidere în fața unor astfel de provocări. Le trecem cu vederea cu ușurință și superficialitate, pentru că preferăm să ocolim taina vieții, deși, în același timp, ne sperie responsabilitatea față de taina morții.

Dacă, însă, ne interesează într-adevăr să aflăm un răspuns esențial la toate aceste întrebări, este important să cercetăm când și cum au apărut în viața noastră durerea și moartea, întorcându-ne la
începutul istoriei neamului omenesc.

În Duminica brânzei, Biserica ne amintește de izgonirea din rai a celui întâi plăsmuit om. Imnografia îl înfățișează pe Adam, tânguindu-se fără mângâiere din pricina morții sale existențiale, a pierderii legăturii sale paradisiace cu Dumnezeu: „Cel ce eram oarecând îmbrăcat cu slava nemuririi, cu piele de om muritor jalnic sunt înfășurat. Vai mie! Ce plângere îmi voi lua întru ajutor?” (Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, prima stihiră de la Laude).

Începutul sentimentului acut al durerii și al plânsului în fața morții se află în acea trăire fără precedent a celor întâi zidiți, după despărțirea lor de Izvorul și Dătătorul a toată suflarea și viața, de Ziditorul, Dumnezeu. Când au realizat că s-au predat pe ei înșiși morții, frica existențială și nesiguranța pe care au simțit-o primii oameni, le-a provocat o durere nesuferită și un plâns nemângâiat. De atunci,
fiecare pierdere și fiecare despărțire, aduce cu sine acel iz de moarte al neființei, al golului depărtării de Dumnezeu. Și este trăită de fiecare dată ca un rod amar al acelei despărțiri nefirești dintru început.

Plânsul – cale de vindecare a sufletului

Domnul nu desconsideră drama omenească a morții existențiale, ca urmare a depărtării noastre de El. Acceptă, însă, plânsul ca pe o cale de vindecare a sufletului. Însuși Hristos ne dă exemplu,
atunci când tace și lăcrimează în fața mormântului prietenului Său, Lazăr, împreună suferind durerea cea nemângâiată cu surorile Marta și Maria, însă, momentul în care Mântuitorul promite Martei „că fratele ei va învia” (Ioan 11: 23), este exact momentul în care începe biruința asupra morții. Îndată va realiza cea mai „spectaculoasă” minune de până atunci; va învia din morți pe Lazăr, cel mort de patru zile, ca o preînchipuire a învierii celei de obște, „în ziua cea de apoi”. Dătătorul de viață readuce la viață trupul mort al prietenului Său. Moartea este nimicită!

Să vedem, însă, și la nivel pur psihologic, care este rolul taumaturgic al plânsului și cum ajută acesta la restabilirea echilibrului sufletesc, în situația în care suferim o despărțire de persoane iubite. În realitate, plânsul nu se referă la omul care a plecat din această viață, ci la noi cei care am rămas. Plângem și ne tânguim pentru că în acest fel ne vom lipsi de reciprocitate, de răspunsul iubirii pe care îl așteptăm de la persoana noastră iubită.

Dorința noastră neîmplinită provoacă sentimentul durerii, la baza căreia stăpânește egocentrismul nostru. În esență, plânsul este o expresie de apărare față de întreruperea bruscă a integrității noastre lăuntrice, din pricina despărțirii de o persoană dragă nouă.

Rolul curățitor al plânsului

Fiecare persoană umană se dezvoltă în primul rând prin comunicare și prin interacționare cu persoane din imediata sa apropiere. În acest fel, își satisface nevoile sale psiho-somatice, dar și spirituale. De aceea, de fiecare dată când pierdem pe cineva dintre persoanele noastre apropiate, simțim lipsa ei ca pe o amenințare ontologică a existenței noastre, pentru că o considerăm parte din noi înșine. Durerea care urmează acestei despărțiri seamănă în realitate cu un strigăt după ajutor, este o încercare disperată de a ne reconstrui bucuria legăturii pe care am pierdut-o.

Lacrimile de durere susțin și întăresc pe om, pentru că îl ajută să se elibereze de presiunea și încărcătura emoțiilor și să se ușureze. Plânsul are un rol curățitor, răcorește și mângâie inima. Suspinele ameliorează durerea, atât cea trupească cât și cea de ordin psihologic. Nimic nu poate alunga durerea și deznădejdea înafara lacrimilor, pentru că, într-un anumit fel, acestea spală sufletul de otrava amărăciunii. Niciun medicament și nicio mângâiere nu acționează atât de eficient asupra sufletului precum plânsul.

Atât lipsa persoanelor iubite, cât și durerea pe care o trăim prin această despărțire sunt niște proceduri absolut necesare pentru dezvoltarea duhovnicească a persoanei noastre. Plânsul facilitează trecerea de la iresponsabilitatea noastră copilărească la responsabilitatea adultului. Nu vom putea să dobândim maturitate și înțelepciune, dacă nu vom lepăda „pruncul” pe care îl ascundem atât de abil înlăuntrul nostru. Dezvoltarea și maturizarea noastră afectivă se produc prin trecerea de la starea copilărească a narcisismului la deșertarea voită a ego-ului și la starea de jertfă față de celălalt.

(Continuarea aflați în cartea „ARHIM. VARNAVA IANGOS | FERICIRILE – RĂSPUNSUL DAT LUMII”)

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…



Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, unde maicile se silesc să le îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura