VIAȚA SF. LUCA AL CRIMEEI | MĂNĂSTIREA PALTIN

Motto: „Nu am dreptul să mă ocup cu ceea ce îmi place, ci cu ceea ce este de folos pentru oamenii care suferă” (Sf. Ier. Luca al Crimeii)

ANII DE STUDII. ÎNTRE PASIUNEA PENTRU PICTURĂ ȘI CHEMAREA PENTRU MEDICINĂ

„O, Doamne! Nu cumva sunt puțini lucrătorii Tăi?”.

„Urmaș al unei vechi familii princiare, artist înzestrat, chirurg genial, profesor universitar care în plină teroare roșie refuza să apară la cursuri altfel decât în straie preoțești și opera doar cu icoana pe peretele sălii, pătimitor pentru credință în temnițele bolșevismului, păstor și învățător, unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului, Sf. Luca Voino-Iasenețki, arhiepiscop al Crimeii, apare ca o stea de o strălucire unică pe cerul Ortodoxiei vremurilor din urmă”[1].

Fiul farmacistului Feliks Stanislavovici și al Mariei Dmitrievna, descendenta familiei burgheze Kudrin din Harkov, Valentin (viitorul episcop Luca) a venit pe lume în luna mai a anului 1877, în orașul Kerci din Crimeea, fiind al treilea născut în familia binecuvântată de Dumnezeu cu cinci copii.

„Tatăl meu era catolic, foarte evlavios”, își începe autobiografia sfințitul arhiereu, continuându-și descrierea astfel: „Mergea întotdeauna la biserică și se ruga îndelung, acasă. A fost un om de o curăție sufletească uimitoare. Nu vedea nimic rău în nimeni, avea încredere în toți, chiar dacă în postul său era înconjurat de oameni necinstiți. Mama se ruga acasă cu osârdie, dar la biserică nu mergea niciodată. Pricina? S-a smintit de lăcomia preoților și certurile dintre ei, pe care le văzuse cu ochii ei. Însă, era fantastic de bună și trimitea permanent cozonaci la închisoare pentru cei arestați”[2].

Viața familiei Voino-Iasenețki a fost una senină până la catastrofa de pe colina Hodânka, din 18 mai 1896, când în timpul împărțirii darurilor din partea țarului Nicolai al II-lea cu ocazia întronării lui, s-a produs o învălmășeală în urma căreia au murit 1389 de oameni, iar 1300 au rămas schilozi. Olga, sora mai mare a Sfântului Luca, pe atunci studentă la Conservator, a fost atât de zguduită de această nenorocire încât s-a îmbolnăvit psihic și s-a aruncat pe fereastră de la etajul al doilea, pătimind grave fracturi și rupturi ale rinichilor. Se va stinge din viață, la 25 de ani, suferind de litiază renală.

 „DINTR-UN ARTIST RATAT, AM DEVENIT ARTIST ÎN ANATOMIE ȘI CHIRURGIE”

Asupra întregii familii, se vor așterne umbrele durerii. Fiecare încerca să alunge norii apăsători ai întristării, urmând calea care i se părea că îl va duce la lumină. Pavel și Vladimir își vor alege cariera juridică, primul devenind avocat, al doilea criminalist. Valentin era atras de pictură și năzuia să intre la Academia de Arte din Petersburg, iar mezina, Victoria, visa să devină cântăreață.

Dintre toți, singurul care era preocupat și de problemele morale, era tăcutul și însinguratul Valentin. Dorința de a se face util oamenilor aflați în suferință, îl sfâșia lăuntric, răscolindu-i adâncul sufletului: „Este oare bun drumul pe care vreau să mi-l aleg în viață?”. Doi ani de zile, va oscila între pasiunea pentru pictură și chemarea către medicină. În cele din urmă, va renunța la cursurile Școlii de pictură private a profesorului Knipp de la München, alegând să se înscrie la Facultatea de Medicină a Universității din Kiev.

Încă din al doilea an de studii, va fi remarcat de profesori datorită interesului său pentru anatomie și studierea operațiilor pe cadavre, despre care amintește și în Memoriile sale: „A avut loc o evoluție interesantă a însușirilor mele: capacitatea de a desena cu mare finețe și dragostea mea pentru formă s-au transformat în dragoste de anatomie și muncă artistică de finețe în realizarea preparatelor anatomice și a operațiilor pe cadavre. Dintr-un artist ratat, am devenit artist în anatomie și chirurgie”.

Viitorul savant se simțea în largul său doar atunci când era întro-o stare activă și creativă. Îi repugna memorarea pasivă a cunoștințelor. De aceea, pentru el, un examen era un lucru insuportabil. Cu toate acestea, în toamna anului 1903, își va lua examenele de stat cu note maxime, dornic să devină medic de țară, spre stupoarea colegilor de an. Ei nu puteau înțelege că singurul scop pentru care Valentin Voino-Iasenețchi studiase medicina era să dea ajutor oamenilor sărmani de la sate.

CHIRURGUL HARISMATIC.  VINDECĂTORUL ORBILOR

„În condiții grele și mizerabile, am început fără întârziere să fac operații din toate ramurile chirurgiei”.

Începutul războiului dintre Rusia și Japonia îi va schimba parcursul vieții, silindu-l să lucreze ca medic în chirurgia militară de campanie din spitalul Crucii Roșii kievene, de lângă orașul Cita. Pentru chirurgul pasionat să descopere cât mai multe din practica trăită a intervențiilor, experiența medicală de la Cita a fost una extrem de rodnică. Zilnic, făcea zeci de operații majore pe oase, articulații, craniu, fără să existe cazuri nefericite.

În spitalul de la Cita, o va cunoaște pe viitoarea lui soție, sora de caritate, Anna Lanskaia, care în spitalul militar din Kiev era numită „soră sfântă”. „Ea m-a cucerit nu atât prin frumusețea sa, cât prin excepționala bunătate și blândețe a caracterului”.

Sfârșitul războiului îl va găsi angajat ca șef de spital orășenesc, în județul Ardatov din gubernia Simbirsk. Dotat cu 35 de paturi, spitalul ducea lipsă de un personal bine pregătit, de dotarea corespunzătoare și de igienă. Tânărul medic opera în condiții improprii, de la ora 9 dimineața până seara, cerceta bolnavii acasă între operații, iar noaptea studia la microscop țesuturile excizate în cursul intervențiilor chirurgicale.

În scurt timp, faima i s-a dus în toată gubernia. Asaltat de sute de bolnavi, Sf. Luca devenea treptat un practician enciclopedist, trecând în decursul zilei de la oftalmologie la chirurgie, de la stomatologie la bolile de copii. Volumul uriaș de muncă, dar și dorința de a descoperi cum se poate realiza o anestezie locală în locul celei generale, îl vor face să se transfere la un spital mai mic, din satul Verhni Liubaj.

Nenorocirea cea mai mare a acestei regiuni era orbirea. Satul rusesc, cu murdăria și sărăcia lui, era din timpurile străvechi un focar al trahomului. Mii de orbi, victime ale acestei boli, rătăceau pe drumuri, cerșind. Spitalul devenise neîncăpător pentru mulțimea orbilor pe care Sf. Luca s-a văzut nevoit să-i aducă acasă: „Apartamentul nostru, își amintește sora lui, Viktoria, s-a transformat pentru un timp într-o infirmerie oftalmologică. Bolnavii stăteau culcați prin odăi, ca în saloanele de spital. Valentin îi trata, iar mama îi hrănea”.

Preocuparea Sfântului Luca pentru studiul științific era la fel de intensă ca practica sa chirurgicală. Avid să descopere metodele anesteziei locale, va pleca la Moscova, lucrând ca medic extern timp de un an, în clinica de chirurgie a profesorului Diakonov. Una din regulile clinicii respective prevedea ca medicii externi să se înscrie pentru susținerea tezei de doctorat. Sf. Luca va reuși să-și convingă coordonatorul să-i schimbe tema încredințată inițial, „Tuberculoza articulației genunchiului”, cu cea a anesteziei regionale. Pentru studiul său științific, ilustrul chirurg va învăța limba franceză, parcurgând 500 de lucrări, în limbile franceză și germană.

Însă, munca asiduă de cercetare de la Moscova nu îi asigura și mijloacele de trai necesare ca să-și întrețină soția și cei doi copii mici. În luna decembrie a anului 1908, moare subit și profesorul Diakonov, îndrumătorul lucrării sale de doctorat. Forțat de împrejurările nefavorabile, Sf. Luca pleacă să lucreze în spitalul satului Romanovka, într-un ritm de muncă supraomenesc. Sectorul depășea cerințele normei de două ori ca suprafață și de trei ori după populație și volumul de muncă. Temerarul chirurg examina 25-30 de bolnavi pe oră, încercând să pună diagnosticul corect în timp record.

Într-un singur an (1909), a făcut 292 de operații, spre uluirea colegilor săi de breaslă care notau în revistele de specialitate ale vremii: „Ce energie de fier trebuie să ai, ce entuziasm în muncă, pentru ca într-o clădire veche a unui spital pentru 30 de paturi, să atingi o performanță de 300 de operații pe an?!”. Pe lângă puterea de muncă uriașă care izvora din dragostea sa față de omul suferind și din pasiunea mistuitoare pentru medicină, Sf. Luca impresiona și prin pedantismul cu care își ținea foile de observație clinică ale bolnavilor pe care apar notate, pe lângă afecțiunile pacienților, întâmplări din viața lor, caracterul sau portretul lor moral.

Pe una dintre aceste foi, putem citi, de pildă: „Fiokla A, o bătrână de 60 de ani, a venit la medic mergând 3 km. pe jos din satul său până la ambulatoriul de zemstvă. Temperatura -39º. De 10 zile, o doare grumazul și e bolnavă toată”…

 DOCTOR ÎN MEDICINĂ. CERCETĂTOR LA MOSCOVA

„Când această carte va fi terminată, pe ea va sta numele unui episcop”

În orele târzii din noapte, savantul chirurg va așterne pe hârtie concluziile adunate în zilele aglomerate de consultații și operații, definitivându-și dizertația de doctorat despre anestezia regională. Sf. Luca reușise să descopere un mijloc simplu și eficace de injectare a anestezicului în nervul sciatic, chiar la ieșirea lui din bazin, precum și metoda injectării nervului median și a anesteziei regionale a întregii încheieturi a mâinii.

În anul 1916, Sf. Luca își va susține lucrarea, primind aprecierile laudative ale tuturor membrilor comisiei. Astfel, profesorul Martânov afirma: „Ne-am obișnuit ca dizertațiile de doctorat să fie scrise de obicei pe o temă dată cu scopul dobândirii unor funcții mai înalte și ca atare să nu aibă mare valoare științifică. Când am citit însă, cartea dumneavoastră, am rămas cu impresia că este cântecul unei păsări care nu poate să nu cânte și am apreciat-o în mod deosebit”.

Impresionat de precizia matematică a cercetărilor și de caracterul concret al probelor, A.A. Zîkov consemna: „Importanța cărții lui Voino-Iasenețki pentru chirurgia rusă este colosală. Pentru medicii practicieni, lucrarea este un ghid de acțiune”. Universitatea din Varșovia îi va acorda importantul premiu Hoinașki, în valoare de 900 de ruble aur, „pentru cele mai bune lucrări care deschid noi căi în medicină”.

Însă, eminentul chirurg și cercetător nu se putea opri aici. Năzuia să aprofundeze un alt domeniu puțin cunoscut, dar vital în munca operatorie: diagnoza și terapia bolilor septice. Confesiunea Sfântului Luca surprinde prin relatarea unui fapt inedit din viața sa lăuntrică: „Mi-a venit în gând să îmi expun experiența într-o carte separată: Studii de chirurgie septică. Am alcătuit planul acestei cărți și i-am scris prefața. Și atunci, spre mirarea mea, mi-a venit un gând stăruitor și extrem de straniu: Când această carte va fi terminată, pe ea va sta numele unui episcop”.

 PE CRUCEA RENUNȚĂRILOR. ÎN APĂRAREA CREDINȚEI

„Pentru chirurg, nu trebuie să existe caz, ci numai omul viu care suferă”.

Deși, își dorea să rămână la Moscova ca să continue munca de cercetare, Sf. Luca încă o dată va da dovadă de o uimitoare lepădare de sine. La aflarea veștii că soția lui s-a îmbolnăvit de tuberculoză, va lăsa în urmă toate onorurile și înlesnirile Moscovei, alegând să plece cu familia la Tașkent, pentru clima uscată și călduroasă a zonei. Apreciat pentru pregătirea sa profesională, va fi invitat să preia postul de chirurg și medic-șef al marelui spital orășenesc din Tașkent.

Condițiile de trai oferite erau și ele, mult mai bune: „Am primit excelentul apartament de lângă spital cuvenit medicului-șef, apartament de 5 camere. Totuși, nu rareori a trebuit să spăl singur podelele din pricina inevitabilei dezorganizări produse de revoluție”.

Profesorul antropolog, Lev Vasilievici Oșanin, care a lucrat trei ani ca medic în spitalul din Tașkent sub îndrumarea Sfântului Luca, își amintește: „Erau vremuri tulburi. Făceam gărzi tot la două-trei zile. În anii 1917-1920, în oraș era întuneric. Pe străzi, se trăgea noaptea mereu. Cine și de ce trăgea nu știam, dar răniții erau aduși la spital. Eu nu sunt chirurg și, cu excepția cazurilor ușoare, îl chemam întotdeauna pe Voino-Iasenețki pentru a hotărî dacă bolnavul trebuie pansat și lăsat până dimineață sau operat fără întârziere. La orice oră a nopții, el se îmbrăca imediat și venea la apelul meu. La fel de prompt venea când îl chemai în secția de interne pentru consult. Niciodată nu se vedea pe fața lui, supărare, nemulțumire că este deranjat pentru lucruri care în ochii unui chirurg cu experiență sunt niște fleacuri. Dimpotrivă, se simțea disponibilitatea totală de a ajuta. Nu l-am văzut niciodată mânios, înfierbântat sau pur și simplu iritat. Vorbea întotdeauna liniștit, fără grabă, fără să ridice vreodată vocea”.

Chiar și atunci când viața îi era amenințată, stăpânirea de sine pe care o dovedea, era suprafirească. În anul 1919, în urma conflictului dintre garnizoana fortăreței și regimentul de soldați turcmeni, Sf. Luca și directorul economic al spitalului vor fi arestați, fiind la un pas de execuție. A doua zi după eliberare, doctorul Voino-Iasenețki se găsea în sala de operație, mânuind bisturiul de parcă nu se întâmplase nimic, cu o zi înainte. Chirurgul Rotenberg mărturisește: „Când mă gândesc la comportamentul lui Voino-Iasenețki în timpul revoluției și al războiului civil, mă cucerește nu atât bărbăția sa în clipele fatale, cât acel pedantism cu care s-a ocupat de știință în toți acești ani. Într-o epocă când în Rusia creația științifică se stingea, el ocupat până peste cap cu treburile medicale curente, nu lăsa să treacă o zi fără să se ocupe de cercetările sale”.

În luna octombrie a anului 1919, medicul Voino-Iasenețki va rămâne văduv și tată a patru copii, cel mai mare având 12 ani, iar cel mai mic, 6 ani. Va petrece la căpătâiul Anei două nopți în rugăciune însingurată, trăind revelația unui dialog personal cu Dumnezeu: „Ultimele cuvinte ale psalmului 112 m-au uimit și m-au cutremurat, fiindcă le-am primit fără nicio îndoială ca pe niște cuvinte ale lui Dumnezeu Însuși către mine: Cel ce face să locuiască cea stearpă în casă, ca o mamă ce se bucură de fii”. Grija creșterii copiilor va fi acceptată cu mare bucurie de către asistenta sa, Sofia Sergheevna, rămasă și ea văduvă, fără copii. Astfel, Sf. Luca își putea continua activitatea de chirurg în ciuda vremurilor tot mai tulburi.

 CREDINȚA MAI PRESUS DE PROFESIE

La începutul anului 1920, una dintre comisiile de revizie a ordonat să fie scoasă icoana Maicii Domnului din sala de operații a spitalului, în fața căreia chirurgul obișnuia să-și facă semnul crucii înaintea oricărei intervenții. Drept răspuns, medicul Voino-Iasenețki le-a spus tuturor că nu se va întoarce în spital, până când icoana nu va fi pusă la locul ei. Argumentul comisiei că „sala de operații este a statului”, nu l-a clintit din hotărârea sa. „Între timp, un membru de partid important și-a adus la spital soția, în vederea unei operații care nu suferea întârziere. Femeia a declarat categoric că dorește să fie operată de Voino-Iasenețki”.

Chemat de urgență în camera de gardă, Sf. Luca a repetat că „îi pare foarte rău, dar potrivit convingerilor sale religioase nu va intra în sala de operație, până când icoana nu va fi pusă la loc. Soțul bolnavei și-a dat cuvântul de onoare că icoana va fi a doua zi la locul ei, dacă bolnava este operată fără întârziere. Iasenețki a intrat imediat în aripa de chirurgie și a operat-o pe femeie, care s-a însănătoșit complet. În dimineața următoare, icoana atârna într-adevăr la locul ei”.

Pentru cei din jur, modul armonios în care știința se putea împleti cu credința în viața ilustrului chirurg, era de neînțeles. Profesorul Oșanin recunoaște că nu-și explică cum „într-o cutie craniană pot să se împace niște locatari atât de diferiți”.

 MĂRTURISITOR AL LUI HRISTOS PE CALEA PREOȚIEI

„Harul lui Dumnezeu se revarsă din belșug asupra oricui poartă sarcina lui Hristos”.

Sufletul dârz, jertfitor și iubitor de adevăr al Sfântului Luca devenea tot mai pregătit pentru chemarea de a-L sluji cu toată ființa, pe Dumnezeu. Mergea adeseori la catedrala din Tașkent și purta discuții pe teme teologice cu preoții orașului și cu PS Inochentie. Răspunsul său la vorbele Vlădicăi: „Doctore, trebuie să deveniți preot!”, a fost la fel de sincer și direct ca adresarea făcută de înaltul prelat: „Bine, Stăpâne! Voi fi preot, dacă așa Îi place lui Dumnezeu!”. Deși, cunoscutul chirurg mărturisește că „nici prin cap nu-mi trecuse vreodată să devin preot, dar am primit cuvintele Preasfințitului Inochentie ca pe o chemare a lui Dumnezeu prin gură arhierească”.

Biserica rusă trecea prin mari încercări din cauza apariției curentului renovaționist, manifestat în așa-zisă „Biserică vie”. Avea nevoie de clerici pregătiți, verticali din punct de vedere moral și imbatabili în confruntările religioase. Chirurgul Valentin Voino-Iasenețki era un reper atât pe plan profesional, social, cât și pe cel bisericesc. Pentru primirea hirotoniei, petrecută de praznicul Întâmpinării Domnului din anul 1921, părintele Valentin va fi persiflat de toți colaboratorii săi. „Firește, ei nu puteau să înțeleagă și să aprecieze gestul meu”, se destăinuie Sf. Luca, „fiindcă erau depărtați de religie. Ce ar fi priceput ei dacă le-aș fi spus că la vederea mascaradelor blasfemiatoare și a batjocurilor îndreptate asupra Domnului nostru Iisus Hristos, inima mea striga cu putere: Nu pot să tac! Și simțeam că datoria mea este să apăr prin propovăduire pe Mântuitorul nostru jignit și să laud nemăsurata Lui milostivire față de neamul omenesc?!”.

Cu binecuvântarea Patriarhului Tihon, părintele Valentin va continua să opereze în spitalul din Tașkent, în care pășea acum îmbrăcat în rasă și cu crucea la piept. Mărturia lui depusă în procesul public intentat de Armata Roșie medicilor din Tașkent, acuzați pe nedrept că îi infectează pe soldații răniți, rămâne antologică. Întrebat de acuzator: „Cum se face că credeți în Dumnezeu, popo și profesore Iasenețki-Voino? Oare L-ați văzut pe Dumnezeu al dumneavoastră?”, Sf. Luca răspunde: „Într-adevăr pe Dumnezeu nu L-am văzut, dar am operat mult pe creier și deschizând cutia craniană nu am văzut vreodată acolo, nici mintea, și nici conștiința n-am găsit-o. (Clopoțelul președintelui fu înăbușit de hohotul prelung al întregii săli)”.

Bătălia Sfântului cu forțele întunericului reprezentate de conducătorii atei avea să fie de lungă durată. Când îi va fi scoasă din nou icoana din sala de operații și savantul chirurg urma să prezinte o comunicare la Societatea științifică medicală, el își va începe discursul, astfel: „Prezint Societății scuzele mele pentru faptul că nu mi-am prezentat comunicarea în ziua desemnată, dar asta s-a întâmplat nu din vina mea, ci din vina lui Helfgott, comisarul nostru pentru ocrotirea sănătății în care s-a sălășluit dracul. Acesta a profanat icoana”. În sală, s-a înstăpânit o liniște mormântală. Comisarul Helfgott era de față la ședință. Pe cât se pare însă, acesta se temea de un scandal și nu s-au luat măsuri drastice”.

Până și colegii atei ai renumitului chirurg, nu puteau să nu recunoască că „în problemele care cereau o decizie pe plan moral, Valentin Voino-Iasenețki se purta ca și cum în jurul lui nu ar fi fost nimeni. El stătea totdeauna singur înaintea propriei conștiințe și judecata cu care se judeca singur era mai aspră decât orice tribunal”.

 EPISCOP EXILAT ÎN VREME DE PRIGOANĂ

„Am iubit pătimirea, pentru că minunat curățește sufletul”.

În anul 1923, pe fondul frământărilor continue din Biserica rusă, PS Andrei Uhtomski va încuviința hirotonia Sfântului Luca ca episcop, după ce îl va tunde în monahism, în taină, în dormitorul său. Slujba de hirotonie se va săvârși cu ușile închise în bisericuța Sf. Nicolae din Pendjikent, de către PS Daniil și Vasile, fiind recunoscută ca legitimă de Patriarhul Tihon. Personalitatea harismatică a noului ierarh va deveni tot mai incomodă pentru puterea vremii.

La scurt timp, autoritățile bolșevice îl vor supune unei intense campanii de denigrare sub acuzația de conspirație căzăcească și spionaj internațional. Sf. Luca va fi arestat și interogat. La întrebarea anchetatorului: „Ei bine, cine sunteți dumneavoastră: prietenul nostru sau adversarul nostru?”, răspunsul clar și concis al învinuitului va cădea ca trăsnetul asupra acuzatorului: „Și una și alta. Dacă nu aș fi fost creștin, probabil aș fi devenit comunist, dar dumneavoastră ați pornit prigoană împotriva creștinismului și ca atare, firește că nu vă sunt prieten”.

Dincolo de gratiile celulei de închisoare, Sf. Luca va termina de redactat primul volum al cărții „Studii de chirurgie septică”, publicată integral în anul 1934. Pe pagina de gardă, va sta scris: „Episcop Luca. Profesor Voino-Iasenețki”. Cartea va crea o adevărată revoluție în domeniu, tirajul ei epuizându-se de la prima apariție.

În închisoarea Taganki, Sf. Luca se va îmbolnăvi de o răceală severă, după ce își va dărui cojocul unui hoț care tremura de frig pe coridorul ce ducea la closet. Iar primele simptome de miocardită se vor vădi în drumul său anevoios către satul Haia de pe râul Ciuna, locul primului său exil.

Unul dintre popasurile extenuantei călătorii, va fi în orășelul Eniseik. Găzduit în casa unui om înstărit, Sf. Luca va putea sluji aici Sf. Liturghie. La rugămintea directorului spitalului din Eniseik va efectua numeroase operații chirurgicale, refuzând să primească vreun ban. Întrebat de către gazdă cum a dobândit atâta dexteritate în mânuirea bisturiului, Sf. Luca va răspunde: „Eu doar am degetele bine antrenate. Dacă mi se va da o carte să tai cu bisturiul un număr determinat de pagini, voi tăia anume atâtea și nicio foaie mai mult. Chiar atunci a fost adusă nu o carte, ci o cărticică din foițe pentru țigări. Sf. Luca a pipăit grosimea hârtiei, ascuțișul bisturiului și a tăiat. Numărând foițele tăiate, s-au dovedit a fi anume cinci, tocmai câte ceruse stăpânul casei”.

 ÎNTĂRIT ÎN PĂTIMIRI DE ARĂTAREA MINUNATĂ A DOMNULUI

„NU MĂ VOI LEPĂDA NICIODATĂ DE CINUL ARHIERESC”

Trimis în „Oceanul Înghețat”, la Tuhuransk și Plahino, Sf. Luca va îndura supliciile gerului năprasnic și ale înfometării cu o răbdare de mucenic. Descurajat de prelungirea perioadei de exil, într-una din zile, pe când se ruga în fața icoanei Mântuitorului, având în suflet multă cârtire și nemulțumire, a văzut că „Iisus Hristos zugrăvit în icoană și-a întors preacurata față” de la el. „Ca un câine bătut, am deschis mașinal Apostolul și am citit primul lucru ce mi-a căzut sub ochi. Spre marele meu necaz, nu-mi amintesc textul, dar el a avut asupra mea o înrâurire de-a dreptul minunată. Privind icoana, am văzut cu bucurie că Domnul Iisus caută spre mine cu o privire dătătoare de har și luminoasă. Oare n-a fost aceasta o minune?”.

În ziua în care se împlinea termenul eliberării, Sf. Luca nu va fi chemat să se îmbarce pe vaporul care plutea spre Krasnoiarsk, pentru că exista ordinul să fie reținut încă un an. Întoarcerea sa în Tașkent va aduce multă bucurie în sufletele credincioșilor și ale bolnavilor, deopotrivă. Sf. Luca își va relua cu sârg slujirea de episcop și de medic, dar la aflarea veștii că biserica Sfântului Serghie urma să fie demolată, se va hotărî ca la sfârșitul Sfintei Liturghii să se zăvorască în biserică, să adune toate icoanele în mijlocul bisericii, să le stropească cu benzină și să se suie pe ele în mantia arhierească, urmând să ardă cu ele pe rug.

Dărâmarea bisericii a fost amânată, iar episcopul arestat din nou, la 23 aprilie 1930, fiind trimis în exil la Arhanghelsk. I se va înscena implicarea în cazul uciderii profesorului Mihailovski, fiind condamnat pentru infracțiunea de tăinuire a ucigașului. În celula întunecoasă a închisorii, va ține greva foamei 7 zile, până când va începe să vomite sânge, în semn de protest la presiunea anchetatorilor care îi cereau să renunțe la cinul arhieresc. I se va oferi șansa de a preda la catedra de chirurgie din Moscova în schimbul lepădării de slujirea arhierească. Însă, răspunsul prompt al Sfântului Luca îi va aduce alte șase luni de condamnare: „Aș vrea să capăt posibilitatea de a lucra în domeniul chirurgiei. Totuși, nu mă voi lepăda niciodată de cinul arhieresc”.

Deși fusese pensionat forțat înaintea celui de-al doilea arest, în sufletul sfântului, răsunau cu putere cuvintele Domnului: „Simone, fiul lui Iona, mă iubești tu mai mult decât aceștia? Paște oile Mele!”.

 ÎN CUPTORUL ÎNCERCĂRILOR. CRUCEA BOLII

„Nu vă temeți de spaimele cu care vă amenință diavolul care încearcă să vă împiedice mergerea pe calea lui Hristos!”.

Stigmatizat și marginalizat de unii episcopi, frâmântat de dorința de a-și continua munca de cercetare în domeniul chirurgiei septice, Sf. Luca va alege să urmeze calea medicinei: „Am decăzut în așa măsură că am îmbrăcat haine civile și în Ministerul pentru ocrotirea sănătății, am primit postul de consultant pe lângă spitalul de boli exotice. Și acolo, simțeam că harul lui Dumnezeu m-a părăsit. Operațiile pe care le făceam erau nereușite. Și în curând, am fost greu pedepsit de Dumnezeu. M-am îmbolnăvit de febra tropicală Papatacci care s-a complicat cu desprindere de retină la ochiul stâng”.

În anul 1937, în urma schimbării conducerii bolșevice de la Moscova, Sf. Luca va fi arestat pentru a treia oară. Anchetat zi și noapte, bătut și umilit, va recurge din nou la greva foamei. Focul credinței mărturisitoare se va reaprinde cu mai multă putere în adâncul inimii sale: „Mi se spune: Dă jos rasa! Eu nu voi face asta niciodată. Rasa va rămâne cu mine până la moarte!”.

Pentru verticalitatea poziției sale, va fi exilat în Siberia trei ani. Începutul celui de-al doilea Război mondial și nevoia imperioasă de medici în unitățile militare, îi va schimba condiția de exilat în cea de consultant al tuturor spitalelor din Krasnoiarsk. Cu toate acestea, episcopul Luca trăia la limita de jos a sărăciei, răbdând de foame, deoarece în cantina spitalului, nu era prevăzut să fie hrănit și chirurgul consultant cu 40 de ani de experiență medicală. Munca surmenantă, lipsa hranei și supărările provocate de neglijența și nepregătirea corespunzătoare ale celorlalți medici, îi vor șubrezi și mai mult sănătatea.

În anul 1943, va deveni membru al Sf. Sinod al Bisericii Ruse, fiind ridicat la treapta de arhiepiscop în ținutul Tambovului, continuând să îmbine slujirea de arhiereu cu cea de medic. Pentru lucrările sale: „Studii de chirurgie septică” și „Rezecții tardive în cazuri de răni infectate ale articulațiilor mari”, va fi distins cu premiul Stalin, în anul 1946.

În primăvara aceluiași an, va fi numit arhiereu al Simferopolului și Crimeei. Prin slujirea sa pastorală ireproșabilă, se va osteni să vindece rănile adânci, lăsate de război în sufletele credincioșilor din Crimeea. Predicile lui incendiare erau urmărite și damnate de către membrii de partid pentru „caracterul lor antimaterialist”. Problemele bisericești din eparhie, cauzate de închiderea bisericilor și de numărul redus de preoți, îl vor istovi cu totul.

BIRUITOR LA CAPĂT DE DRUM

„PĂREA CĂ TOT ORAȘUL IA PARTE LA ÎNMORMÂNTARE”

„Cel ce și-a închinat viața Domnului, nu poate fi niciodată orb, fiindcă Dumenzeu îi dă lumină la fel cu cea de pe Tabor!”.

La începutul anului 1955, Sf. Luca va orbi cu desăvârșire: „Am primit ca pe voia lui Dumnezeu faptul că trebuie să fiu orb până la moarte și l-am primit liniștit, chiar cu recunoștință față de Dumnezeu”. Anul 1960, va aduce un nou val de prigoane împotriva Bisericii. După 15 ani de pastorație în Crimeea, sfințitul arhiepiscop se va despărți de turma lui, la 11 iunie 1961, întrebându-și nepoata cu puțină vreme înaintea obștescului său sfârșit: „Vor lăsa oare să mi se cânte Sfinte Dumnezeule?”.

Îngrijorarea premonitorie a Sfântului Luca era cât se poate de îndreptățită. La prohodirea lui, s-au strâns atâția oameni, încât autoritățile erau hotărâte să nu îngăduie procesiunea de înmormântare. Farmacistul Overcenko își amintește: „A fost o adevărată demonstrație. Părea că tot orașul ia parte la înmormântare. Îmi aduc aminte balcoanele pline de oameni, oamenii cocoțați pe acoperișuri, prin copaci. Până la cimitir, drumul era acoperit de trandafiri. Orice i se spunea acestei mulțimi, oricât se străduiau să o amuțească, răspunsul era unul și același: Noi îl înmormântăm pe arhiepiscopul nostru!”.

În necrologul publicat în Revista Patriarhiei Moscovei (1961 nr. 8), Biserica rusă cinstea pomenirea arhiepiscopului Luca, scriind: „Până la sfârșitul zilelor sale și-a păstrat sufletul viu, gata să ajute, fermecător, plin cu gingașă dragoste de oameni. Și iată a venit vremea plecării lui. A plecat de la noi ca să se poată înfățișa Domnului și să dea răspuns pentru sine și pentru numeroasa lui turmă. Trăind pe pământ, lupta cea bună s-a luptat, călătoria a săvârșit, credința a păzit, iar acum îndrăznim să credem, Domnul i-a gătit în cer cununa dreptății ca unuia ce a iubit arătarea Lui”. Stau mărturie adeveritoare până astăzi, nenumăratele minuni săvârșite după plecarea sa în Împărăția Tatălui ceresc.

Sfintele sale moaște au fost scoase la lumină în ziua de 18 martie 1996, fiind așezate la închinare în Catedrala Sfânta Treime din Simferopol. Proclamarea canonizării sale ca ierarh și mărturisitor al credinței s-a petrecut două luni mai târziu, în ziua de 25 mai 1996, iar nenumăratele vindecări ale celor care cer ajutorul Sfântului Luca, în rugăciune, ne încredințează că el veghează neîncetat asupra noastră, din ceata sfinților tămăduitori.

[1] Din prefața la ediția în limba română a cărții, Am iubit pătimirea, Ed. Sophia, 2006, p. 5.

[2] Toate citatele autobiografice sunt preluate din cartea Am iubit pătimirea de Sf. Luca, Arhiepiscopul Crimeii.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 91, dedicată Sf. Luca al Crimeei)