PR. EFREM DIN ARIZONA ȘI BUCURIA DE A FI ÎN OBȘTEA SA

Binecuvântarea de a fi în obștea starețului Efrem

Pe vremea aceea părintele Efrem era încă tânăr, avea în jur de 68 de ani. Lucram împreună în grădină la plantat copaci și flori. Avea o vopsea roșie în mână și făcea cu ea schițe. Făcea un semn și îmi spunea: „Uite, aici vei planta copacul cutare, aici vei planta flori” și tot așa. Munceam împreună. Erau niște călduri extraordinare, cu toate astea părintele stătea cu noi și se ostenea.

Știți cât de greu s-a muncit, ca să construim mănăstirea? Atunci când oboseam, ne aduna pe toți sub un copac mai mare și umbros ca să ne odihnim. Ne dădea dulciuri și înghețată și, cât timp ne odihneam, ne vorbea despre Sfântul Munte, despre viața lor cu Gheronda Iosif. Atunci nu era canonizat și noi îi ziceam „bunicul”. Dar și acum îl simțim ca pe „bunicul” nostru.

De multe ori, seara târziu, părintele stareț Paisie bătea pe la toate ușile și ne chema ca să ne vorbească Gheronda Efrem. Ne așezam cu toții în jurul lui. Nu aprindeam lumina, ci stăteam întuneric și îl ascultam. Ne zicea multe învățături, cum să fim călugări buni, la ce să fim atenți, cum să avem grijă, de ce să ne ferim… Ne vorbea despre rugăciune, despre gânduri, despre isihie.

Cât de des vă vorbea?

La început, cât era mai tânăr, ne vorbea mai des, adică, de două ori pe lună. Apoi a redus la o singură dată pe lună, o dată la două luni și tot așa… S-au rărit din ce în ce mai mult sinaxele cu bătrânul Efrem.

Învățăturile duhovnicești ale Pr. Efrem

Vă spovedeați la Părintele Efrem sau la părintele stareț?

Cei mai mulți erau la pr. Paisie, mai ales cei anglofoni. Grecii mergeau la Gheronda Efrem. Mă iubea bătrânul Efrem. Mi-a dat numele Markellos[1], după un bătrân apropiat de Gheronda, de la Mănăstirea Karakalu. Era de loc din Volos și era învățător. Și pentru că și eu sunt de formare învățător, a făcut asocierea asta și mi-a dat acest nume. Ne-a tuns monahi foarte repede, în mai puțin de un an. Ne-a tuns în schima mică. Nu obișnuia sa tundă în schima mare decât după mulți ani de mănăstire. La început o dădea mai repede, dar pentru că unii au plecat din monahism fiind schimonahi, se temea să o mai dea așa repede.

Ce sfaturi vă dădea, de pildă, în lupta duhovnicească cu gândurile?

Zicea să avem mare grijă la gânduri în general, dar mai ales la cele care persistă în mintea noastră. Cele care insistă, zicea să le spovedim, iar celorlalte să nu le dăm atenție pentru că nu sunt ale noastre și, de obicei, sunt mișcătoare spre păcat. Dacă avem în minte un gând care nu pleacă și e păcătos, neapărat trebuie să-l spovedim, ca să slăbească și să plece. Principala armă împotriva gândurilor este Rugăciunea minții. De aceea, Gheronda insista mult să ne fie mintea mereu ocupată cu Rugăciunea.

Sfaturi despre Rugăciunea lui Iisus

Învăța ca Rugăciunea să se zică într-un fel anume?

Ne spunea să o zicem cu voce tare, la început. Aveam priveghere în fiecare seară. Ne trezeam la ora 10 seara și privegheam la chilie până la 1 și jumătate, când mergeam la biserică. În perioadele când era extrem de cald, ieșeam afară cu toții, în pustie și ziceam cu voce tare Rugăciunea. Prin urmare, ne învăța să zicem Rugăciunea cu glas, la început. Apoi ne îndemna să folosim respirația ca un mod ajutător pentru a implica mintea și inima. Precum nu poate trăi omul fără să respire, așa trebuia să simțim și rugăciunea, ca o respirație duhovnicească.

Aceasta este lucrarea bătrânilor: să ne crească puternici, nu dependenți. Gheronda al nostru, cu monahii din obștea noastră, a întemeiat încă 10 mănăstiri. Trimitea câte 3-4 și întemeia altă obște. Îi sprijinea, desigur, dar îi creștea pentru a-i face roditori la rândul lor.

Important este să ne ferim de dezbinări și invidii. Să nu căutăm să fim cu toții stareți, nici să ne umplem de păreri de sine și slavă deșartă. Pe noi ne smerea părintele foarte mult. Eu, de exemplu, aveam o oarecare înfumurare că terminasem universitatea în America, etc. Iar părintele, de câte ori avea ocazia, mă certa. Ba că nu am plantat copacul unde trebuie, ba că am făcut neascultare, ba că sunt nepriceput. Și zicea: „Păcat de școlile tale!”. La toate acestea nu puteam să răspund altfel, decât smerindu-mă și dându-i dreptate în tot ce îmi zicea. Înțelegeam că vrea să mă vindece de părerea de sine, că el este girantul, nu diplomele mele, deși Părintele nu terminase nici gimnaziul.

Cred că Părinții noștri duhovnicești ne vor întâi de toate smeriți și iubitori de pace. Ei nu ne-au crescut pentru a ne face continuatori ai liniei lor duhovnicești, ci ai poruncilor lui Hristos. Altă linie mântuitoare nu există!

(Extras din Revista Atitudini Nr. 91)