VALERIU GAFENCU | CUM SE RUGA ȘI CUM A MURIT | PR. MIHAI LUNGEANU

Tot timpul era în stare de rugăciune

Ce ne puteți spune despre Valeriu Gafencu cu care ați stat în închisoare?

Ce să vă spun? Un om care a trăit cuvântul lui Dumnezeu la cel mai înalt nivel la care putea să îl trăiască cineva în închisoare. Valeriu Gafencu a avut o rugăciune permanentă, avea o figură senină, niște ochi albaștri în care te pierdeai, numai bunătate, o mare putere de rugăciune și o răbdare care te impresiona până la lacrimi.

A fost dus în spital la Târgu Ocna ca să fie operat de apendicită. Cum or fi făcut aceia rahianestezia sau anestezie locală, nu știu, că nu a prins. El nu a spus nimic și la urmă, după ce au cusut tot, le-a spus: „Domnule doctor, am simțit toată operația”. „Cum așa?”. „Ia!” și a ridicat picioarele în sus și l-a pus să facă așa din picioare. Toată operația a simțit-o pe viu și nu a schițat un gest sau un vaiet. Mare răbdare! Tot timpul era în stare de rugăciune și ziua și noaptea, nu putea dormi culcat.

Stătea în șezut, ridicat, cum spune el într-o poezie: „Când ochii mi-i închid şi cat în mine/ Puteri să sui Golgota până sus, /O voce, un ecou din adâncime/ Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,/ Mărgăritarul preţios e-n tine”. El avea mărgăritarul, el simțea permanent prezența lui Dumnezeu.

Cum se ruga Valeriu?

Indiferent ce spun filozofii sau marii gânditori, omul, datorită stării de păcat, are sufletul alterat, păcatele lui și ale părinților și ale rudelor lui îndepărtate. Dar devii, prin conlucrare dintre voința ta și voința lui Dumnezeu, cu lucrarea harului lui Dumnezeu, tu devii altul, te schimbi, devii om nou, omul nou zidit în Hristos. „Nu mai trăiești tu, ci trăiește Hristos în tine”, cum spune Sf. Ap. Pavel. Asta a fost, vă spun, deci starea asta de curățenie, de sfințenie este o stare de o permanentă devenire.

În măsura în care te nevoiești și îndeplinești condițiile de a acumula harul lui Dumnezeu, în aceeași măsură te transformi și te asemeni mai mult cu Iisus Hristos. Cam asta aș spune, el era permanent în stare de rugăciune. Stătea cu capul în piept, așa dormea și când își aduce amintea iar, în felul acesta.

Numai cuvinte bune spunea, nu certa pe nimeni. N-am auzit să înjure, să blesteme, să amenințe, să se vaiete că suferința e lungă, nici vorbă. Totul raporta la Iisus Hristos, o jertfă permanentă, fiecare secundă este o jertfă adusă lui Dumnezeu. Pentru că se știe că în timpul suferinței, dacă suferința este împletită cu rugăciune, nu cu resemnare, așa cum în general se înțelege, dacă este primită cu dragoste adevărată, simți o bucurie extraordinară. Bucuria este așa de mare, încât suferința nu mai contează, pur și simplu. Dar e greu de înțeles lucrul acesta.

Simți mângâiere?

E greu de spus, simți o bucurie și simți ceva în inimă care depășește orice bucurie de pe pământ.

Cum a murit Valeriu Gafencu

Ați stat în aceeași celulă cu Richard Wurmbrand?

În camere alăturate, eu eram la camera 5 și el la camera 4. Erau două camere la același WC și puteam trece de la mine la WC și de la WC la el. Eu treceam în camera 4 ca să fac injecții, că eram student la Medicină și trebuia să îi asist noaptea pe muribunzi, că 4 era camera de muribunzi. Cine ajungea acolo ori ajungea sub pământ, ori la 5. Numai el a scăpat din toți câți au trecut prin camera 4. Acolo toți au murit, absolut toți. Au murit vreo 60 și ceva de oameni. Vreo 30 și ceva au murit sub ochii mei, fiecare a murit în felul lui.

Valeriu Gafencu a murit foarte ușor. Spunea că simte o pace nemaipomenită, o liniște și că urcă niște scări și pe măsură ce urca aceste scări, respira mai ușor, dar el nu mai avea puls și se ruga și pomenea din când în când pe rudele lui: Valentina, cutare, cutare, surorile lui. A murit foarte senin și i-am pus o cruciuliță în gură, o cruciuliță de os, nu de argint cum scrie în cărțile acestea.

A cerut el?

Nu mai țin minte dacă a cerut el, dar am avut o cruciuliță de a lui, de os și eu i-am pus-o, eu i-am pus-o în partea dreaptă. Am pus-o și tot am scăpat-o pe acolo și am băgat degetul mai tare și spune Nicolae Itul, coleg de al nostru care e în Canada acum: „Măi, Mihai, lasă-l măi, că e mort! Vrei să o scapi acolo?”. Și am pus-o în partea dreaptă, între obraz și dinți. Deci, dacă se va găsi cumva un craniu, lângă craniu cruciulița, acela-i Valeriu Gafencu.

A fost dus la groapa comună, nu știm unde exact, dar băieții s-au urcat sus pe peretele acela de sanatoriu și au văzut unde erau înmormântați de obicei și cam acolo s-a făcut troița de la Târgu Ocna dacă ați fost acolo.

Iertarea în închisoare

Dar cine a murit cel mai greu?

Acolo nu am văzut pe nimeni să moară greu. Probabil că era o atmosferă de rugăciune, nu am văzut pe nimeni să moară greu, să se chinuiască. Niciunul, niciodată! Chiar și cei care au fost turnători, s-au întors pe patul de moarte. Cel care a bătut pe altul a venit și i-a cerut iertare în genunchi: „Măi, cutare, te rog să mă ierți!”. „Te-am iertat, măi, cutare!”. Și au murit și unul și altul. S-au întâmplat lucruri extraordinare care sunt aproape de necrezut sau pe care le găsești numai în viețile sfinților. Ei au fost sfinți. Într-o seară eram pe acolo. Nu știu ce făceam pe la bolnavi și-l aud pe Mitică Huțanu, un elev, că spunea ceva. „Ce faci, Mitică?”. „Ei, nimic”. Dar el spunea: „Eli, Eli, lama sabachtani”, adică: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”. Medita la patimile Mântuitorului. Păi, dumneavoastră știți ce valoare au aceste meditații spuse în condițiile alea, că el pentru asta suferea? Pentru Hristos suferea. Nu pentru politică și aiurelile astea. Pentru Hristos, noi pentru El am suferit.

(Selecții dintr-un interviu realizat de Isabela Aivancesei, publicat și în Revista Atitudini Nr. 61)