CELULA SE FĂCEA BISERICĂ | ASPAZIA OȚEL PETRESCU

De ce „Binecuvântată închisoare”?

De obicei, Dumnezeu îți dă o încercare, apoi îți lasă un moment de respiro. În momentele de respiro parcă ai vrea să te întorci la suferința pe care o duceai, parcă erai mai bun, parcă erai mai înțelegător, parcă îți era mai bine când Dumnezeu te punea la încercare. De aceea au fost bărbați care au spus: „Mi-e dor de Aiud”. E un paradox să-ți fie dor de iad sau o femeie care a zis: „Binecuvântată să fie închisoarea”. Dar așa simțeai.

În momentul când ne rugam împreună – pentru că Dumnezeu iubește să fim împreună, de aceea mănăstirile sunt binecuvântate  – când eram toate și spuneam rugăciunea de seară, (nu vă pot spune cu câtă grijă se făcea ca să nu ne prindă pândarii, să nu umple izolatoarele cu noi, dar reușeam lucrul acesta, Dumnezeu ne dădea întotdeauna mijloace prin care să îi fentăm, ca să zic așa), totul se schimba.

Imaginați-vă într-o închisoare cu ziduri urâte, hâde, cu frigul acela nemaipomenit, cu toate nevoințele cu care eram împovărate atunci, un mănunchi de fete oropsite, stând pe paturi cuminți, una dintre ele recitând o rugăciune.

Rugăciunea în celulă

Fac o paranteză: numai atunci când erai singur în celulă, doar atunci era foarte greu, că nu aveai pe nimeni alături. Dar în general și într-o celulă de șase persoane, de pildă, se găsea una care să știe un acatist, un paraclis, ceva pe dinafară. Deci această persoană recita rugăciunea cu o voce destul de potolită ca să nu se audă dincolo de ziduri că ne rugăm (erau și gardienii mirați că stăteam așa de cuminți toate). Și așteptam să vină ora 10 seara, că până atunci nu aveai voie să te atingi de pat. Dacă o făceai, mergeai cel puțin pentru șapte zile la izolator.

Și când toate ascultam rugăciunea – în momentul acela simțeam prezența Mântuitorului. O simțeam concret, ca o pace, ca o liniște, ca o bucurie. Cobora printre noi, o atmosferă de biserică, de mare concentrare sufletească. Imaginați-vă, Dumnezeu era centrul și noi, prin rugăciune, mergeam către El, deci mergeam spre centru. În același timp ne concentram și în noi înșine ca să facem drumul acesta spre noi înșine, spre intimitatea noastră. Și, pe măsură ce ne descopeream mai mult bucuria de a fi împreună cu Mântuitorul, în aceeași măsură, mergeam către El și mergând către El, ne apropiam între noi și creștea dragostea dintre noi.

Iubirea care se degaja din rugăciunea noastră, devenea eliberatoare. Nu mai simțeam recluziune, nu mai simțeam gratii, foame, frig, nici dușmănie. Celula se făcea cer, se făcea biserică. Cum să nu-ți fie dor de o asemenea atmosferă?

Suferința – treapta către Har

În mănăstire aveți această posibilitate să vă rugați împreună și prin rugăciune să vă iubiți cu dragostea cu care Iisus ne binecuvintează: «Pacea Mea o dau vouă». El tot timpul spunea: «Mergi în pace, să nu mai păcătuiești». Așa simțeam și noi prezența Lui: ca o împăcare, ca o pace, ca o stare de har. Dar toate lucrurile acestea se realizau pe o treaptă de suferință. Iar pentru noi suferința, în momentul acela era o treaptă de împreună iubire pe care o revărsa pronia cerească peste noi și iubirea pe care noi o revărsam tocmai prin această trăire.

Suferința este necesară pentru curățire, dar devine suportabilă prin iubire. Suferința este o treaptă de iubire pe care poți să te înalți mai mult decât prin alte nevoințe. Sper că ceva din ce v-am spus, vă dă curaj și putere să mergeți mai departe. Pentru că Domnul e cu voi. Este foarte adevărat imnul acesta: „Cu noi este Dumnezeu”. Nici nu ne dăm noi seama din câte pericole ne scoate fără ca noi să avem habar. Maica Domnului să vă aibă în grija ei.

(Extras din cartea Aspazia Oțel Petrescu – Interviuri)

Foto credit: Cristina Nichituș Roncea