SF. ȘTEFAN ȘI INVIDIA OAMENILOR | IOAN VLĂDUCĂ

Cuvânt la Praznicul Sfântului Arhidiacon Ştefan, întâiul Mucenic

Sfânta noastră Biserică Ortodoxă prăznuieşte astăzi pe Sfântul Arhidiacon Ştefan, Întâiul Mucenic. Acesta, pentru dragostea lui faţă de Hristos şi pentru curăţia inimii lui, era plin de har şi putere şi făcea minuni şi semne mari în popor. Pentru aceasta a fost invidiat de farisei, care nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi a harului cu care el vorbea. Aceştia au întărâtat poporul şi, năvălind asupra-i, l-au răpit şi l-au dus în sinedriu. Şi au pus martori mincinoşi care să-l acuze pe nedrept.

Şi, aţintindu-şi ochii asupra lui, toţi cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger. Iar când el a început să-i mustre pentru împietrirea lor, ei fremătau de furie în inimile lor şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. Iar Sfântul Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus Hristos, stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu! Iar ei, strigând cu glas mare, şi-au astupat urechile şi au năvălit asupra lui. Şi, scoţându-l afară din cetate, îl băteau cu pietre. Iar el se ruga şi zicea: Doamne, Iisuse, primeşte duhul meu! Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta. Şi, zicând acestea, a murit.

Acestea sunt faptele prezentate pe scurt. Iar acum, să analizăm câteva aspecte.

Primul aspect: a fost invidiat de farisei, care nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi a harului cu care el vorbea.

Al doilea: au întărâtat poporul şi, năvălind asupra-i, l-au răpit şi l-au dus în sinedriu. Şi au pus martori mincinoşi care să-l acuze pe nedrept.

Al treilea: toţi, cei ce şedeau în sinedriu, au văzut faţa lui ca o faţă de înger.

Al patrulea: când el a început să-i mustre pentru împietrirea lor, ei fremătau de furie în inimile lor şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. 

Al cincilea: Iar ei, strigând cu glas mare, şi-au astupat urechile şi au năvălit asupra lui.

Al şaselea: Şi, scoţându-l afară din cetate, îl băteau cu pietre.

Al şaptelea: Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta.

Invidia

Primul aspect: Sfântul Ştefan a fost invidiat de farisei, care nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi a harului cu care el vorbea. Aşa Îl invidiau fariseii şi pe Domnul nostru Iisus Hristos, precum este scris în Sfânta Evanghelie după Matei, că din invidie L-au dat în mâna lui Pilat (MT. 27: 18).

Ce este invidia? Invidia este strâmbarea minţii, care face din binele aproapelui pricină a nefericirii proprii. Sfântul Ioan Damaschin defineşte invidia astfel: Invidia este mâhnirea provocată de bunurile altora. Aceste bunuri despre care vorbeşte Sfântul Ioan Damaschin, pot fi lăuntrice sau exterioare, trupeşti sau sufleteşti, naturale sau supranaturale.

În cartea Mântuirea păcătoşilor, monahul Agapie Criteanu, arată că invidia cea mai rea decât toate este când cineva se mâhneşte de darurile cele dumnezeieşti ale aproapelui, şi aceasta se numără între păcatele care sunt împotriva Duhului Sfânt. Păcat împotriva Duhului Sfânt au făurit fariseii care îl invidiau pe Sfântul Ştefan, fiindcă îl invidiau pentru darurile lui duhovniceşti, neputând sta împotriva înţelepciunii şi a Duhului cu care el vorbea. Ne-am gândit noi vreodată că invidia este păcat împotriva Sfântului Duh?

Al doilea aspect: au întărâtat poporul şi, năvălind asupra-i, l-au răpit şi l-au dus în sinedriu. Şi au pus martori mincinoşi care să-l acuze pe nedrept. Exact aşa au făcut şi Domnului nostru Iisus Hristos, precum este scris: Iar cei care au prins pe Iisus, L-au dus la Caiafa arhiereul, unde erau adunaţi cărturarii şi bătrânii… Iar arhiereii, bătrânii şi tot sinedriul căutau mărturie mincinoasă împotriva lui Iisus, ca să-L omoare (Mt 26: 57-59). Şi arhiereii şi bătrânii au aţâţat mulţimile ca să ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L piardă (Mt. 27: 20).

Aşa se comportă cel ce invidiază: nu se mulţumeşte numai cu invidia lăuntrică, ci îi întărâtă şi pe alţii împotriva persoanei respective şi o pârăşte pe aceasta la stăpânitori, care au puterea să o pedepsească. De ce procedează invidiosul în felul acesta? Din două motive: În primul rând, fiindcă el nu are putere să pedepsească, neavând autoritate asupra persoanei respective. În al doilea rând, din viclenie, pentru ca ceilalţi să aibă impresia că nu el a dat pedeapsa, ci conducătorul. De multe ori în istoria lumii, împăraţii erau înconjuraţi de astfel de oameni cu cugete viclene, care le câştigau încrederea şi care conduceau din umbră.

Al treilea aspect: toţi cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger… De ce? Fiindcă era plin de har şi de putere (Fapte 6: 8), plin de credinţă şi de Duh Sfânt (Fapte 6: 5), precum este scris. Şi precum Nikolai Motovilov a văzut faţa lui Dumnezeu, tot aşa şi fariseii au văzut faţa Sfântului Ştefan.

Puterea distrugătoare a invidiei

Al patrulea aspect: când el a început să-i mustre pentru împietrirea lor, ei fremătau de furie în inimile lor şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. Aici se împlineşte cuvântul din Psalmi care zice: Pândi-va păcătosul pe cel drept şi va scrâşni asupra lui, cu dinţii săi (Ps. 36:12).

Precum citim în Pildele lui Solomon, că o inimă veselă înseninează faţa (15: 13); tot aşa, o inimă rea întunecă faţa.

Sfântul Ierarh Vasile cel Mare spune că invidioşii devin evidenţi prin expresia feţei lor. Privirea acestora este seacă şi nestrălucitoare, obrazul mohorât, sprânceana ofilită, sufletul tulburat de patimă, nemaiavând criteriul adevărului asupra lucrurilor. Tot Sfântul Vasile ne spune că toate aspectele pozitive pe care le vede la cei de lângă el sunt lovituri şi răni care-l lovesc drept în inimă pe cel invidios.

Şi grozăvia bolii constă în aceea că nu poate să şi-o mărturisească; dimpotrivă, priveşte sub sprâncene, e trist, abătut, plângăreţ, mistuit de răutate. Dacă-l întreabă cineva de ce suferă, îi e ruşine să-şi mărturisească chinul sufletului şi să spună: „Sunt un invidios şi un amărât; mă roade fericirea prietenului meu, bunăstarea fratelui meu mă face să plâng de durere; nu pot suferi să văd faptele bune ale altora; orice prosperitate a altui om mă face nenorocit”.

Aşa ar grăi, dacă ar vrea să spună adevărul. Dar nu vrea să mărturisească nimic din toate chinurile lui; ţine boala în adâncul sufletului, şi boala îi roade încetul cu încetul măruntaiele şi-l topeşte.

Aşa spune şi Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur: Omul invidios se topeşte ca o lumânare văzând că vecinului său îi merge bine.

În limba Greacă, invidie se spune φθόνος; acest substantiv provine de la verbul φθίνω, care înseamnă a se strica, a se ofili, a se veşteji, a se topi, a se sfârşi, a muri; fiindcă invidia strică mintea omului, îi veştejeşte trupul, îi topeşte inima, îi sfârşeşte puterile şi îi omoară sufletul.

Înșelarea invidiosului

Al cincilea aspect: Iar ei, strigând cu glas mare, şi-au astupat urechile şi au năvălit asupra lui. Aşa face invidiosul şi mâniosul când aude adevărul. Îşi astupă urechile şi năvăleşte asupra celui care doreşte să-l ajute.

Al şaselea aspect: scoţându-l afară din cetate, îl băteau cu pietre. Aceasta este reacţia celor care invidiază şi urăsc pe aproapele: nesuferind să-l vadă fericit, îşi doresc să scape de el, să-l îndepărteze, să-l scoată afară. Iar de la ură până la ucidere nu mai este decât un pas. De fapt, ura este un fel de ucidere. Fiindcă aşa spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, în Prima Epistolă Sobornicească: Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică.

Al şaptelea aspect: Sfântul Ştefan a îngenunchiat şi s-a rugat, zicând: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Aşa S-a rugat şi Domnul nostru Iisus Hristos când a fost răstignit: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! (Lc. 23: 34). Aşa se rugau şi Sfinţii Mucenici pentru iertarea prigonitorilor.

Drept aceea, se cuvine să ne rugăm şi noi pentru iertarea celor ce greşesc nouă. Ca fără de osândă să rostim rugăciunea Tatăl nostru şi să zicem: Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.

Puterea dumnezeiască a iertării

Ştim bine că trăim vremuri de mărturisire şi mucenicie. Dacă nu vom ierta din inimă pe cei ce au greşit nouă, nu vom reuşi să mărturisim pe Hristos. Să ne aducem aminte de Saprichie, cel care începuse a merge pe calea muceniciei, dar a pierdut cununa de mucenic precum şi-a pierdut şi sufletul, lepădându-se de Hristos. De ce? Fiindcă nu a iertat pe Sfântul Nichifor (+9 februarie). Şi, neiertându-l, a pierdut harul; şi, pierzând harul. a pierdut puterea de mărturisire; şi, pierzând puterea de mărturisire, s-a lepădat de Hristos.

Astăzi i-am văzut pe iudeii cei necredincioşi, omorându-l cu pietre pe Sfântul Arhidiacon Ştefan. Să luăm aminte la noi înşine, ca nu cumva să aruncăm şi noi cu pietre în aproapele nostru! Fiindcă piatră este şi vorba aspră; piatră este şi clevetirea; piatră este şi defăimarea; piatră este şi dispreţul; piatră este şi privirea duşmănoasă; piatră este şi nemilostivirea; piatră este şi indiferenţa; piatră este şi judecarea aproapelui.

Să respectăm cu frică şi cu dragoste porunca Domnului, care zice: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi (Mt. 7: 1).

Să nu aruncăm în aproapele nostru cu piatra judecării, chiar dacă l-am vedea căzând în păcate grele. Fiindcă fariseii au adus la Domnul pe o femeie prinsă în desfrânare şi au zis Lui: Învăţătorule, această femeie a fost prinsă în desfrânare, iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici? Iar Domnul nu le-a zis: aplicaţi Legea! Ci le-a zis altceva: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei. Iar ei, auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, plecau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni. Şi a rămas Iisus singur şi femeia, stând în mijloc. Şi Domnul i-a zis: Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit niciunul? Iar ea a zis: Nici unul, Doamne. Şi Iisus i-a zis: Nu te osândesc nici eu. Mergi; de-acum să nu mai păcătuieşti!

Iar dacă Fiul lui Dumnezeu – Care are toată puterea în Cer şi pe pământ – nu a osândit-o şi nu a judecat-o pe aceasta, cine suntem noi să judecăm pe aproapele nostru?

Acoperă păcatul fratelui

Şi dacă vrem să ne comportăm duhovniceşte, atunci, cu dragoste frăţească să acoperim păcatul aproapelui nostru şi să luăm acel păcat asupra noastră, făcând pocăinţă şi primind canon de la duhovnic, ca şi cum am fi păcătuit noi înşine.

Aşa învăţăm din Pateric, unde scrie că doi fraţi de mănăstire au mers împreună la târg ca să-şi vândă lucrul mâinilor lor. Iar unul din ei a căzut în desfrânare. După aceea, aflându-l pe el celălalt frate, i-a zis: Eu nu mai vin cu tine, fiindcă am căzut în desfrânare. Şi celălalt frate, având dragoste adevărată şi voind să-l izbăvească din ghearele deznădejdii, i-a zis că şi el a căzut în acelaşi păcat şi că este bine să se întoarcă împreună şi cu osârdie să se pocăiască, pentru că Dumnezeu este milostiv şi-i va ierta pe ei. Şi au mers împreună la duhovnicul lor, mărturisindu-şi împreună căderea. Iar duhovnicul le-a dat canon de pocăinţă, neştiind că unul din ei nu căzuse în păcat. Şi amândoi, cu dragoste primind canonul, se rugau lui Dumnezeu unul pentru altul. Văzând Dumnezeu dragostea fratelui care nu căzuse, şi osteneala sa pentru aproapele lui, peste puţine zile, i-a iertat aceluia păcatul. Şi l-a înştiinţat Dumnezeu pe duhovnic că pentru multa dragoste a fratelui ce n-a greşit, s-a iertat păcatul celui ce-a greşit.

Fiindcă nu s-a dus să-l pârască la duhovnic; nu a zis: Părinte, iată ce-a făcut cutare frate!… Nici nu a pârât pe ocolite, zicând: Părinte, m-am tulburat, tare m-am smintit de fratele cutare că a căzut în aşa păcat greu!

Nicidecum nu a zis unele ca acestea, ci cu adevărată dragoste a tăinuit păcatul fratelui şi chiar l-a luat asupra lui, primind canon. Fiindcă aceasta este dragostea cea adevărată, ca să-şi pună cineva sufletul pentru mântuirea fratelui său.

Să ne rugăm şi noi să dobândim o astfel de dragoste, ca să fim în comuniune cu Sfinţii, în vecii vecilor. Amin.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 9)