L-AM VĂZUT PE DUMNEZEU | DANIIL SANDU TUDOR

„M-a biruit frumusețea”

Dragă Paul,

E poate ora două după-amiază. Timpul e spânzurat, nu mai este: ceas de primăvară proaspătă într-o grădina publică, peste drum de Internatul Teologic, unde m-am claustrat. Sunt singur pe o bancă, neclintit, în parc și mă bucur în tihnă de marea rodnicie a înverzirii. S-au deschis toate ramurile. Sfințenia minunată a mugurilor! M-a biruit frumusețea, am uitat să mă mai duc la masă, iar când m-am uitat la ceas, am renunțat desăvârșit să mai mănânc.

Nu pot să mă rup, să trec dincolo la Facultate, în trapeza studenților, acolo în subsol. Robia aceasta a nevoilor gurii te face să te rușinezi de tine însuti. Îmi spun în gând, ca unui altuia: E bine să postești pentru frumusețea asta sfântă care te împresoară așa de firesc. Uite! Să postești pentru pomi, pentru frunze, pentru flori, pentru cerul acesta așa de albastru și adânc, cu un mic nor departe de tot.

„M-a încremenit atâta pace”

M-a năpădit liniștea, nemăsurată, covârșitoare. Gândul se deapănă în mine, limpede, curat, gândesc la multe ce nu se pot scrie. Mă gândeam și la tine, prietenul meu. Îți simt lipsa, lipsa unei împărtășiri în doi, înțelegătoare. Azi dimineață îți citisem tocmai cele două articole ale tale asupra lui Léon Bloy. Am sfârșit ultimele rânduri. Totuși nu simt nici o neîmplinire. M-a încremenit atâta pace, încât privind o frunză străvezie în soarele călduț, am început de la sine să rostesc o rugăciune…

Stam spânzurat în uimirea gândurilor mele care mă smereau, fără a putea să-mi dea un răspuns, o dezlegare. Și deodată, trezit ca din vis, un om în fața mea, cineva aievea, mă tulbură. Un bătrân destul de curat îmbrăcat stă în fața mea. O față bună, brăzdată de toate semnele unei vieți întregi de om. Uimirea mea lăuntrică se adaugă cu uimirea acestei neașteptate întâlniri. Sunt stângaci. Omul îmi vorbește rusește, încet, aproape stins.

— Nu înțeleg, moșule, rusește!

— Să mă miluiești cu ce-ți lasă inima…

„Era Dumnezeu”

Mi-a spus poate încă ceva, un amănunt lămuritor, nu știu. Încurcat, am vârât în buzunar mâna, am căutat un ban, i-am dat, mi-a mulțumit, a plecat. M-am uitat cum a cotit aleea. L-am văzut, printre zăbrelele grădinii, cum iese afară, în stradă.

Când am rămas singur și am revenit la mine, m-am cutremurat. Ca izbit în mijlocul frunții, mi-am dat seama, am înțeles. Covârșit de plinătatea descoperirii, am sărit în sus. Aș fi vrut să alerg. El era! A fost Dumnezeu, chiar El, sau mai bine trimisul Lui cel mai adevărat… Am venit aici în grădină ca să-ți sfârșesc rândurile și iată ce s-a întâmplat: L-am întâlnit pe Dumnezeu…

…Toate acestea sunt din ordinea depășirilor, a minunii celei mai autentice. Azi descopăr că minunile se mai întâmplă, și încă în chipul cel mai firesc. Ceea ce este extraordinar în ele este gingășia lor. Minunea e ceva așa de plăpând și felurit, ca puful zmălțuit pe aripile fluturilor. Dacă o atingi, chiar cu degetele cele mai curate, se scutură, dispare…

…Revin acum la exterior, ca un înotător care a stat la adânc. Ar trebui să fiu și informativ. Nu! Ce faci? Ce facem? Ce fac?

Poți să-mi scrii din când în când. Îți dau voie. Nu te sfii.

Sărutări de mâini și gânduri bune Margaretei tale nefaustiene. Aștept.

                                                                        Al tău în Iisus Hristos,

                                                                                                Sandu

(Extras din Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Ce este omul?, Ediție îngrijită de Alexandru Dincea, Ed. Christiana, București, 2017, p.13-15)