CUM ERA OBȘTEA SF. PAISIE DE LA NEAMȚ?

Sf. Paisie și mănăstirea Neamț

„De veți avea osârdie în citirea cărților Părinților și veți lua aminte la învățătura din ele, atunci va fi între voi ascultare, pace, un singur gând și iubire întreolaltă…”.

După patru ani, voievodul Constantin Moruzi în dorința de a ajuta material obștea Sfântului Paisie trece și mănăstirea Neamț, cel mai vechi așezământ monahal din Moldova, în stăpânirea soborului marelui stareț.

„Când fericitul a citit scrisoarea și a văzut în ea neașteptata poruncă de a lua în administrarea sa mănăstirea Neamțului, sufletul său se frământa ca o corabie; și-a pierdut pacea, iar tihna și liniștea din inima sa au pierit. Plângea și suspina cu amar, mai întâi din pricina împărțirii soborului, și mai apoi pentru că vedea mai înainte și neputința și supărarea și cursele gătite pentru cei slabi, fiindcă mănăstirea Neamțului era un loc de închinăciune din pricina icoanei făcătoare de minuni a Preacuratei Maicii Domnului și intrarea în ea era deschisă pentru oricine, stând acolo ca oaspeți multe fețe lumești”.

Întristat peste măsură și de tulburările părinților Neamțului care se temeau să nu fie izgoniți de noul stareț, Sf. Paisie îi trimite domnitorului o scrisoare cu refuzul său rugător. Neînduplecat în hotărârea lui, Moruzi îi răspunde: „Fă ascultare, du-te la Neamț și nu te mai gândi la nimic altceva”. Când a văzut porunca, „nemăsurata întristare din sufletul său s-a înmulțit atât de mult că n-a mai putut mânca sau bea sau dormi și a slăbit foarte mult la trup”. Mângâiat și întărit de duhovnicii mai în vârstă ai mănăstirii, Sf. Paisie se supune voinței domnitorului și „binecuvântând pe toți care plângeau, a ieșit plângând din mănăstire și șezând într-o căruță, a pornit la drum”, ajungând la mănăstirea Neamțului la 14 august 1779. Maica Domnului îi ascultă rugăciunile, îi șterge lacrimile grele care îi apăsau sufletul și îl slobozește de toată neputința lui trupească: „Părăsind biserica, s-a dus în chilia sa să se odihnească și a căzut repede în somn pentru trei ceasuri. Când s-a trezit, s-a simțit ușurat de durerea din capul său, precum și o anume înzdrăvenire în trupul său și mâhnirea pierise cu totul, iar el a mulțumit cu lacrimi lui Dumnezeu și Preacuratei Maicii lui Dumnezeu”.

Folosul duhovnicesc din scrierile Sf. Paisie

Petrecerea la Neamț a marelui stareț marchează o etapă nouă în viețuirea lui duhovnicească, aceea a preocupării pentru traducerea și tipărirea manuscriselor vechi grecești, care ascundeau bogăția de har a învățăturii Sfinților Părinți. Trăitor al isihasmului, iubitor al rugăciunii inimii, încă din timpul viețuirii la Muntele Athos, Sf. Paisie este preocupat de traducerea corectă a textelor patristice grecești în slavonă, întrucât multe din ele conțineau greșeli și echivalențe neconforme cu originalul grecesc.

Dornic să redea cât mai fidel gândirea Sfinților Părinți, purcede la o nouă traducere a scrierilor ascetice și patristice, organizând la Neamț o adevărată școală duhovnicească, rânduind călugări caligrafi iscusiți care să copieze sutele de manuscrise patristice ziditoare de suflet. Marele stareț va realiza la mănăstirea Neamț prima traducere a textelor Filocaliei grecești în slavonă sub numele de Dobrotoliubie, precum și traduceri ale scrierilor Sfinților: Grigorie Sinaitul, Calist Catafigiotul, Macarie, Isaac Sirul, Ioan Damaschin, Ioan Scărarul ș.a.

Având mintea luminată de har și inima curățită de patimi, fericitul stareț „putea înțelege foarte repede cele mai înalte chestiuni dogmatice și odată ce citea ceva, acel lucru rămânea în amintirea sa pentru totdeauna” și adesea îi sfătuia pe frați.

„De veți avea osârdie în citirea cărților Părinților și veți lua aminte la învățătura din ele, atunci va fi între voi ascultare, pace, un singur gând și iubire întreolaltă și soborul nostru va dăinui cât va voi Domnul și oricât s-ar strădui vrăjmașul să îl răstoarne, nu va izbândi. Dar dacă vă veți depărta de cititul cărților Părinților, atunci el se va surpa în curând și nu va mai rămâne piatră pe piatră”. Îndemnurile marelui stareț mișcau inimile ucenicilor, vorbele lui erau trăite în faptă, mai întâi de el însuși: „Toată ziua mă lupt și mă rog: cu unii dintre voi plâng, cu alții mă bucur și îndreptez toate treburile a două mănăstiri. Dar după ce vă slobozesc pe toți din chilia mea îmi trimit împreună cu voi și toate gândurile; și atunci când iau o carte, nu mai aud nimic și mă liniștesc ca și cum aș fi în pustia Iordanului”.

Mii de călugări

Ierarhi cu viață aleasă, Iacob Stamati și Veniamin Costache vor ucenici la Neamț sub păstorirea Sfântului Paisie, văzând la el „o dragoste prin care iubea pe Dumnezeu cu tot sufletul său și în râvna sa se străduia să lărgească deopotrivă această dragoste către toți, iubindu-i pe toți, mângâindu-i pe toți, învățându-i pe toți, compătimind întru toate și îmbrățișându-i pe copiii săi duhovnicești cu sufletul său. Avea întotdeauna pace cu toți, nu dușmănea sau întrista pe nimeni, chiar dacă ar fi suferit ceva de la acela. Pedepsea cu iubire, miluia cu tihnă și întotdeauna răbda îndelung în așteptarea îndreptării. Smerenia sa era atât de mare că e lucru anevoios a o descrie”.

Impresionat de viața duhovnicească a celor 700 de frați din obștea mănăstirii Neamț, un călugăr călător pe nume Teofan avea să consemneze: „Sărăcia lor de bunăvoie era desăvârșită. Prin chilii în afară de icoane, cărți și unelte pentru lucru manual, nu mai era nimic. Călugării se distingeau mai ales prin smerenie, iar de mândrie cu totul fugeau; de ură și de zavistie nu știau. Dacă se întâmpla ca cineva să jignească pe altul se grăbeau numaidecât să se împace. Cel ce nu voia să ierte pe fratele care i-a greșit era alungat din mănăstire. În biserică fiecare stătea la locul ce i se hotărâse, iar vorbăria deșartă era cu desăvârșire oprită atât în biserică și în chilii, cât și în afară.

Toți erau sub supravegherea duhovnicilor la care-și mărturiseau păcatele și gândurile de două ori pe zi: dimineața spuneau pe cele făcute noaptea, iar seara pe cele făcute ziua. Fără binecuvântarea duhovnicului, nimeni nu îndrăznea să facă ceva, nici măcar să mănânce un fruct”. În afara grijii duhovnicești a obștii, Sf. Paisie purta pe umeri și grija chivernisirii celor 40 de metocuri și terenuri donate de evlavioșii domni moldoveni. Totodată sub oblăduirea marelui stareț care a dus la Văratec toate monahiile care sihăstreau în pădurile din ținutul Neamțului, ia naștere aici, vestita mănăstire de maici povățuită de egumena Nazaria și de duhovnicul Iosif Pustnicul.

Făclia monahismului ortodox

În cei 15 ani de păstorire paisiană, „Neamțul devine astfel centrul și făclia monahismului ortodox, școala vieții sihăstrești și a culturii duhovnicești pentru Răsăritul ortodox”. De aici călugări, dascăli, caligrafi, stareți și duhovnici iscusiți vor fi trimiși să ducă mai departe atât în Moldova și Țara Românească, cât și în Ucraina și Rusia lumina unui monahism reînviat în duhul Sf. Părinți, printre aceștia numărându-se starețul Gheorghe de la Cernica, ierodiaconul Grigorie Dascălul, ajuns mitropolit al Țării Românești, arhim. Irinarh Roseti, întemeietorul mănăstirii Horaița și al mănăstirii de pe Muntele Tabor, Cuviosul Iosif de la Văratec ș.a.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 52)