MIRCEA VULCĂNESCU | PRINȚ AL SPIRITULUI ROMÂNESC | M. DOMETIANA

Nobilul caracter al filosofului Mircea Vulcănescu

„Ce se face cu faptele făcute? Și ce e cu cele de făcut? Ele sunt, totuși, «în lume»”. Și dacă lumea de aici e prea mică spre a le cuprinde, atunci există altă lume, dincolo pentru ele. Și iată cum lumea de dincolo se constituie natural, ca o depășire a celei de aici, ca un loc al aceleiași treceri. Și aceasta e de reținut. În adâncul lucrului: parcă nici nu ar fi două lumi, altă lume”. (Mircea Vulcănescu)

Într-o scrisoare din 1933, Thomas Masaryk, Președintele Cehoslovaciei îi scria lui Virgil Madgearu, Ministrul nostru de Finanțe, despre Mircea Vulcănescu: „Vă mărturisesc marea mea mulțumire de a avea la Consiliul de organizare a viitoarei conferințe a Țărilor de Est pe acest Prinț al Spiritului – ce Prince de l’Esprit – a cărui clarviziune și subtilitate, nu sunt egalate decât de marea lui inimă și frumosul și nobilul său caracter”. La acel moment, Mircea Vulcănescu avea 29 de ani.

Poate s-ar supăra Mircea Vulcănescu pentru laude, dar dacă s-ar cunoaște un portret al sufletului și al spiritului său se va înțelege gândirea sa, Adevărul în care a crezut, profunzimea credinței sale. Pentru el, religia cea dreaptă era religia ortodoxă, dar la aceasta adăuga o nuanță în plus: religia ortodoxă română. Pentru Mircea Vulcănescu, noțiunile de Religie, ortodoxism și românism erau în corelație indestructibilă.

Poporul român – casa Bisericii Ortodoxe

Fără casa Bisericii ortodoxe române, poporul român nu ar fi putut dăinui, cu obiceiurile, limba, spiritul său, de la mituri precreștine la Hristos, Apostoli, Sfinți Martiri și Părinți ai Bisericii.

„Fără religie și istoricitatea lui Iisus lumea e un imens pustiu de sare și cenușă”, spunea într-o conferință. Religia, fiind punctul gravitațional al vieții sale, Mircea n-a confundat credința în Dumnezeu cu spiritul de analiză științifică a unor obiecte. Sistemul lui de trăire intelectuală îmbina aceste două fețe ale modului de existență a omului.

Scurtă biografie

Mircea Vulcănescu s-a născut la 19 febr. 1904. Pe vremea primului război mondial, între 12 și 14 ani, a lucrat la Cenzura Poștei Centrale, și apoi telefonist și curier la spitalele Sfântul Spiridon și Veniamin Costachi din Iași. Decorația primită după doi ani de activitate „militară” ca cercetaș îi era foarte dragă.

La 17 ani, este student la Facultatea de Litere și Filosofie și apoi la Facultatea de Drept din București, printre profesorii lui numărându-se Dimitrie Gusti, Nae Ionescu, Nicolae Iorga.

La 20 de ani, trăiește o dramă zdruncinătoare: salvase de la înec doi colegi, dar pe alți doi – o fată și un băiat – nu izbutise, pe lacul Pasărea. În „Prăpastia în care se prăvălesc toate”, în jurnalul din 1924 scrie premonitor: „Pentru că suferi, va trebui să te apropii de suferința altora. Să-i mângâi, să-i înțelegi! Va trebui să iei sarcina altora. Rămâi singur mai departe! Dar ajută!”.

La 21 de ani, pleacă în Franța pentru a-și continua studiile de sociologie, științe economice și drept, aprofundând filosofia creștină sub îndrumarea lui Jacques Maritain și Nicolas Berdiaeff.

Desăvârșit filosof și om de cultură

Întors în țară, la 24 de ani, ia parte și găsește soluții ingenioase la cercetarea monografică a satelor, știință românească originală întemeiată și condusă de Profesorul Dimitrie Gusti. La 24 de ani este numit de Dimitirie Gusti, asistent la Catedra de Sociologie, Etică și Economie politică a Facultății de Litere și Filosofie, precum și profesor de Economie și Științe Juridice la Școala Superioară de Asistență Socială.

La 25 de ani, este numit referent la Oficiul de Studii al Ministerului de Finanțe. La 26 de ani, e asistent la Catedra de Etică a Facultății de Litere și Filosofie, și profesor de Statistică morală la Școala Superioară de Statistică.

La 31 de ani, e Director al Direcției Vămilor și la 33 de ani e numit Director al Datoriei Publice – cel mai tânăr director în aceste posturi. La 37 de ani, îl aflăm Subsecretar de Stat în Departamentul Ministerului de Finanțe, până în 1944 când se întoarce la postul de Director al Datoriei Publice, unde funcționează până la arestarea sa în 1946.

Sfințenie și profesionalism

Poate părea o înșiruire de date, dar e greu să-l evoci pe Mircea Vulcănescu. Toată activitatea profesională și publică se întinde pe 18 ani, între 1928 și 1946. A predat cursuri de etică, economie politică, drept privat, statistică. A publicat studii, articole însumând 146 de titluri în domenii ca: doctrină economică și socială, filosofie românească și universală, teologie ortodoxă și comparată, etică, istorie politică și militară. A ținut 70 de conferințe cu subiecte din cele mai diverse domenii ale culturii: filosofie, arte, religie.

A contribuit la întocmirea Enciclopediei României și a volumelor de Istoria filosofiei românești moderne, la întocmirea Societății Române de Filosofie și la înființarea Cercului și a Revistei Criterion. A rămas, de asemenea, de la Mircea Vulcănescu mărturii literare: eseuri, proză, amintiri, poezie originală, traduceri după Villon și Rainer Maria Rilke.

În 10 ianuarie 1943, Mircea Vulcănescu ține, la Ateneul Român conferința Dimensiunea românească a existenței. În arhiva Mircea Vulcănescu s-au păstrat variantele dedicațiilor. „Lui Emil Cioran, celui dornic de schimbare la „față, acest răspuns din perspectiva veciniciei românești”. Și: „Lui Emil Cioran, acest răspuns Schimbării la față din perspectiva României nepieritoare”.

Filosofia veșniciei

Prietenul Ștefan Fay spunea: „Cine-l citește pe Mircea Vulcănescu intră în grădina lui; acolo vocea-i lunecă în surdina filosofiei și cântă”.

Un exemplar din Dimensiunea românească a existenței a fost trimis lui Emil Cioran la Paris. Acesta îi răspunde și din aceste scrisori ne dăm seama că Dimensiunea românească a existenței e o luare de poziție față de filosofia lui Cioran. De fapt, erau modurile opuse ale lui Vulcănescu și Cioran de a primi destinul spiritului românesc.

Cioran cu acel: „n-a fost să fie”, Mircea Vulcănescu cu „totdeauna”! E ca o bătălie între pesimismul primului și optimismul „spiritului reactiv”, cum îl numea Noica, al lui Mircea. De aceea, lucrarea lui Mircea Vulcănescu depășește valoarea unui eseu și capătă o nouă dimensiune, de confruntare, devenind parte dintr-o dramatică bătălie filosofică cu privire la spiritul românesc.

În Introducere la Dimensiunea românească a existenței, Mircea Vulcănescu se întreba: „Ce sens are caracterizarea românească a existenței?”. Și, credea, cu convingere că da, existența poate fi caracterizată din punct de vedere național. Prin dimensiunea românească a existenței s-ar putea deci, înțelege concepția despre existență a gânditorilor români. Românul, când vrea să situeze un lucru în spațiu, vorbește de „loc” și, când îl întreabă de timp, îți răspunde despre „vreme”. Și, se-ntreabă Mircea Vulcănescu: „Ce legătură au, acest timp și acest loc, cu ceea ce este?”.

Filosofia românească

Lumea nu e pentru român nici numai un receptacol spațial, nici numai un receptacol temporal, ci un receptacol temporal și spațial, în care ce este își face cunoscută ființa. Lumea e și o devenire, o curgere. „Locul” și „vremea” sunt însă și dimensiuni ale lumii; mijloacele pentru a rândui, așeza, situa ființele care sunt în ea. Cartea Eclesiastului, atât de vorbitoare sufletului românesc, zice: „Dormitul își are vremea lui, și sculatul își are vremea lui…”. Iar vorbirea obișnuită spune că toate lucrurile se fac „la vremea lor”, așa cum toate lucrurile se pun „la locul lor”.

„Vremea” are pentru român nu numai un fir, dar și un cuprins. Ea nu se deșiră numai fără de sfârșit, dar ea se și împlinește. Existența pentru român, privită ca totalitate, constituie primul caracter românesc important: „Fiecare fapt răsună în întreaga lume, fiecare gest își propagă viorile cremoneze în cutii ori de câte ori cineva cântă pe una dintre ele. Viața unui om e legată de soarta unei stele. Fapta rea a unui om întunecă soarele și luna”.

Al doilea caracter al acestei lumi, pe care spune Mircea Vulcănescu că-l regăsea cândva la temelia întregii gândiri medievale, este ideea că toate lucrurile au un sens, că lumea este o carte de semne. Lumea văzută nu dezvăluie numai o lume nevăzută, dar aceste două lumi se și întrepătrund. Pornești în cotidian și te pomenești în legendă. Fiindcă existența românească se desfășoară într-un fel de lume de basm. Și aceasta e o altă dimensiune a existenței românești, de care se pot lega și observațiile: „Românul e născut poet”, ori: „Românul e deștept”, dar și teama că: „Românul nu e statornic”.

Dimensiunea românească a existenței

„Nesfârșitul lumii e o problemă de perspectivă”. Unde se sfârșește lumea de aici, începe lumea de dincolo. Și „sfințenia” străbate totul. Sfânta dreptate, sfânta țară, ba chiar și sfânta bătaie.

Cu câtă profunzime scoate în evidență Mircea Vulcănescu bogăția de nuanțe pentru „totdeauna”, adăugând pe curgătorul „mereu” sau pe sinonimul său „întruna”, până la religiosul „pururea”, cu derivatul său: „de-a pururi”.

De asemenea, pentru român nu există „neființă”, pentru că negarea existenței nu are sens absolut. Teama de moarte nu e potrivită mentalității românești. Lucrurile de aici se desfășoară, în lumea de dincolo. „Posesiunea existenței” nu încetează prin moarte.

Din păcate, opera de gândire filosofică abia începuse a prinde chip când Mircea Vulcănescu și-a sfârșit călătoria. Ștefan Fay spunea că un prieten al lui Mircea, și anume Constantin Noica a fost „norocul prelungirii” a ceea ce s-a frânt prin dispariția înțeleptului creștin. Ceea ce Noica ne-a dăruit în sistem, Mircea Vulcănescu lăsase în eseu.

Între Omul românesc, Ispita dacică, Existența concretă în metafizica românească, Dimensiunea românească a existenței ale lui Mircea Vulcănescu și Rostirea românească, Sentimentul românesc al ființei, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești ale lui Constantin Noica se vădește o continuitate.

De altfel, Noica a făcut o mărturisire de modestie și onestitate spunând: „Este infinit probabil că nu aș fi putut da, peste câteva decenii, Rostirea românească fără lecția lui Mircea Vulcănescu”.

Cioran și Vulcănescu

Pe 3 mai 1944, de la Paris, Emil Cioran îi scrie lui Mircea Vulcănescu: „Dragă Mircea Vulcănescu, dacă evenimentele n-ar mai fi așa cum sunt și eu n-aș fi buimăcit de ele, m-aș apuca să scriu complementul negativ al acestei superbe Dimensiuni… în umbra căreia puținătatea mea se desfată, neînstare să reziste măgulirii. Cum aș putea asista pasiv la o dedicație înscrisă sub cea mai substanțială tâlcuire a întâmplărilor valahe? (…) După ce am citit studiul tău, în acest Cartier Latin în care putrezesc glorios de șapte ani, îmi ziceam că n-aș avea totuși nimic de adăugat dacă el s-ar fi terminat cu o analiză a adagiului fatal: „n-a fost să fie”. (…)

De multe ori, în crizele de urât ale inutilității mele pariziene m-am gândit la tine și-mi spuneam: Mircea Vulcănescu știe toate și este totuși un om împăcat. (…) Cât regret că istoria contemporană s-a interpus necruțător între noi, că n-am avut prilejul des să-mi îndulcesc atâtea răni cu untdelemnul duhului tău”.

Și tot Emil Cioran îi scrie fiicei mai mari a lui Mircea Vulcănescu, Vivi: „Nu vreau să fac din tatăl dumitale un sfânt, dar era, într-un fel. (…) Nu cred că va fi fost vreodată nici măcar de departe atins de ideea nesănătoasă de a fi un „neînțeles”. Nu râvnea la nimeni și nu ura pe nimeni. Potrivnic ideii înseși de a se pune în valoare, el nu se străduia să fie – era. Într-o zi când, într-un acces de furie împotriva a ceea ce numeam eu pe atunci „neantul nostru natal”, îi spuneam că noi nu fusesem în stare să dăm lumii nici măcar un sfânt, îmi răspunsese cu blândețea lui obișnuită, care de data aceea, lăsa să străbată o oarecare vehemență: Ar fi trebuit să vezi pe baba pe care am cunoscut-o într-un sat îndepărtat, ai cărei genunchi lăsaseră urme pe pământul colibei ei, de atâtea mătănii ce făcuse. Adevărata sfințenie n-are nevoie să se arate și să fie recunoscută”.

(Continuarea în Revista Atitudini Nr. 88)