MAICA DOMNULUI L-A AJUTAT SĂ NU MAI SIMTĂ DUREREA | TACHE RODAS

Nu mai simțeam durerea

Pe mine Maica Domnului m-a ajutat. De la o vreme nu mai simţeam durerile. Eu nu simţeam nimic, încât Ţurcanu era foarte derutat de faptul că eu nu scoteam un sunet, nu ţipam pentru că nu simţeam. Şi avea o satisfacţie aparte să mă chinuie pe mine neîncetat doar doar m-o face să urlu. Cred că Dumnezeu m-a ajutat să nu simt durerea pentru că nu i-am judecat pe ceilalţi fraţi de detenţie care cedaseră reeducării şi deveniseră ei înşişi torţionari. Niciunul n-a cedat de plăcere. Şi ei se întrebau: „De ce nu ţipă ăsta?”. A fost ajutorul Maicii Domnului şi al lui Dumnezeu. Am trăit nişte minuni de necrezut.

Şi nu aţi ţipat niciodată de durere?

Ba da, o singura dată. Dar nu pentru mine. La un camarad de al meu găsise o icoană a Maicii Domnului cu Mântuitorul. Şi a ieşit mare scandal cu anchetă, a cui este icoana. Ne-a luat pe toţi în ture de bătaie, dar nicunul din noi nu spunea a cui era icoana.

Şi Colonelul Crăciun, că eram la Aiud deja, a vrut să calce icoana Maici Domnului în picioare să o sfărâme. Atunci, când am văzut că vor să o bată şi pe Maica Domnului m-a durut. Mă rugam la Maica Domnului: „Maica Domnului iartă-l pe ăsta”, şi mi-a venit gândul să ţip ca să o scap pe Măicuţa Domului. Şi am ţipat o dată! Aştia toţi s-au oprit miraţi: „Cine l-a bătut, cine l-a lovit? A ţipat Tache?” Nu le venea să creadă pentru că ei ştiau că eu nu ţipam. Şi aşa am scăpat-o pe Maica Domnului şi n-au mai călcat icoana în picioare.

„Ajută-mă, Maica Domnului să rezist! Nu mă lăsa pradă căderii!”

Dumnezeu mi-a ascultat însă ruga şi mi-a dat tărie în faţa lui Ţurcanu, conducătorul „reeducării” de la închisoarea Piteşti şi bestia cea mai feroce din această închisoare. Ţurcanu a delegat pe alţii să mă ancheteze. Să strângă şurubul ca să scoată ceva de la mine. Să mă moaie. Să-mi dilueze tăria şi să devin şi eu asemenea lor. Dar eu strigam din tot sufletul meu la Sfânta Fecioară Maria: „Ajută-mă, Maica Domnului să rezist! Nu mă lăsa pradă căderii!”. În acelaşi timp şi torţionarii îmi ziceau, batjocorindu-mă: „Tatăl vostru din ceruri vă încearcă, ca să vadă cât rezistaţi, pentru că are nevoie de voi”.

În această perioadă grea, am ajuns să nu mă mai pot ţine pe picioare. Pielea mi s-a încreţit, făcând cute care nu mai dispăreau. Oriunde apăsam cu degetul, se făcea groapă. Trupul îmi era umflat (edemizat) de foame şi de suferinţa neîntreruptă. Pe picioare, îmi apăruseră câteva buboaie. Buboaiele s-au spart, formând o emulsie de puroi şi sânge extrem de cleioasă. Izmenele se lipeau de piele, producându-mi o usturime de nedescris atunci când eram bătut la tălpi. Cei care mă ţineau, nu se cruţau. Era o durere dublă. Nu ştiam care e cea mai mare: usturimea pielii lipită de izmene prin puroiul buboaielor sau loviturile ce le luam la tălpi în număr nelimitat.

Maica Domnului m-a salvat

Simţeam cum puterile mă părăsesc şi strigam la Dumnezeu cu disperare: „Ajută-mă, Doamne, şi ţine-mă sănătos, să nu-mi pierd minţile asemeni roboţilor care mă torturează”. N-am reuşit să-i înţeleg. Îmi dădeam seama că dacă voi deveni asemenea lor, voi întelege. De acea strigam din toate puterile sufletului meu ca să mă mântuiască. Rugăciunea era simplă şi scurtă: „Doamne, miluieşte-mă! Doamne, adu-ţi aminte de mine! Preasfântă Fecioară, ocroteşte-mă!”. Acestea erau cele trei rugăciuni pe care le-am rostit neîncetat în timpul torturilor.

O dată m-am temut la Gherla, dar și de acolo m-a scos Maica Domnului nevătămat. Erau vreo două sute de deținuți izolați și nu aveai voie să vorbești cu nimeni. Într-o zi ne-au scos în curte să tăiem legume. În timpul ăsta vin niște condamnați de la Pitești, care făcuseră reeducarea. Nu aveai voie să șoptești ceva despre reeducare; ăștia erau veniți de la Pitești să introducă și la Gherla reeducarea. Și am vorbit cu unul despre acest pericol și el, amenințat, m-a turnat. Seara, vine Țurcanu: „Vino încoace! Ce ai vorbit?”. „Nimic!” „Vino încoace!”.

Și a început bătaia: cu pumnii, cu picioarele, avea o coadă de mătură din aia de lemn. Seara a adus un pat și l-a pus în ușă cu o saltea, ca să nu se audă zgomot de afară. Dar nu am țipat niciodată. O noapte și o zi am fost în dansul lui. M-a durut până la un moment dat, când nu am mai simțit nimic, cu acoperământul Maicii Domnului. Tot corpul îmi era lovit cu ciomagul, eu nu țipam deloc și el înnebunea de ciudă. Încercări am avut destule, dar Maica Domnului m-a salvat, de necrezut. În noaptea aceea nu am mai simțit nicio durere, dădea și nu mă durea. Țurcanu se uita la mine dacă nu țipam, se uita la capul meu că nu plâng, nu râd și se temea să nu fi murit.

Maica Domnului l-a hrănit în temniță

Pentru ce vă băteau în special?

În primul rând te băteau ca să te lepezi de credință, de Maica Domnului și de Mântuitorul. Te băteau să zici ceva de Maica Domnului, trebuia să înjuri de Dumnezeu și Maica Domnului. Și în al doilea rând te băteau ca să torni un prieten bun.

Cât timp durau aceste ședințe de tortură?

Cu mine nu se terminau niciodată. Noapte și zi, zi și noapte. Într-o zi vine Țurcanu și zice: „Toată lumea liberă! Rodas și Suciu la prici să spălați cimentul (adică să-i tortureze cu bătaia). Într-o noapte m-a lovit cu bocancul un deținut reeducat. A venit Țurcanu: „Cine l-a lovit?”. Nu am zis nimic. Cum era să îl pârăsc pe fratele meu? Au fost mulți dintre foștii camarazi care au cedat reeducării și au devenit proprii noștri torționari.

O singură dată am plâns într-o noapte de Înviere. Şi o singură dată mi-a fost foame. Eram la Poarta Albă, pe şantierul Canalul Dunăre-Marea Neagră şi era un ger cumplit de decembrie. Dacă venea pe şantier căruţa cu butoaiele cu mâncare, ni se dădea un morcov, o gamelă cu arpacaş şi o cană cu apă fierbinte. Şi niciodată până atunci nu m-am văitat.

Şi nu erau numai deţinuţi politici, era şi o brigadă de drept comun. Apoi când am luat gamela să duc mâncarea la gură, vântul puternic mi-a zburat gamela cu mâncare cu tot şi am rămas flămând. Şi am venit ud la baracă şi m-am aşezat pe priciul acela şi am început să mă plâng: „Maica Domnului, nu mai pot. Au îngheţat şi hainele de pe mine şi mi-e şi foameeee! Nu mai pot”.

M-am sculat de pe prici şi am ieşit din baracă. Am început să mă plimb pe afară, pe unde era şi brigadierul, văitându-mă, când m-am trezit cu o lovitură după cap: „Aoleu! Maica Domnului după ce că mi-e foame, înfrigurat, mai sunt şi lovit cu piatra după cap? Cu ce a dat ăla?”. Când mă uit, era… un sfert de pâine. Şi era şi proaspătă. Maica Domnului mi-a dat cu pâinea în cap.

Am mâncat şi apoi am venit în baracă. Mi-a fost şi cald în noaptea aceea şi o simţeam pe Maica Domnului aproape. Momente ca acestea nu se pot explica.

(Extras din cartea ”Sfinții închisorilor”)