IOAN PROCA | CERȘETORUL PENTRU HRISTOS

La ceasul despărțirii de efemerul lumii, scriitorul Costache Negruzzi, pe atunci primar al Iașilor, scria în publicația locală, Calendar pentru poporul român. Almanah de învățătură și petrecere pe anul 1844: „Lumânărică nu mai este! Desculț, cu capul gol, încins cu o funie și cu traista în șold, Lumânărică pân-n ziuă colinda toate bisericile, împărțind lumânări și cerșitorind, nu pentru dânsul – lui nu-i trebuia nimică – ci pentru alții”

Cerșetor pentru Hristos

„Voi sunteți lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie și o pun sub obroc, ci în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă. Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Matei 5:14-19).

Lumină a fost și viețuirea sfântă a lui Ioan Proca de la Tutova, (Bârladul de astăzi), zis Lumânărică. „Cerșetorul pentru Hristos”[1], cumpăra cu banii primiți drept milostenie clopote, veșminte, candele și cele de trebuință pentru bisericile care duceau lipsă de ele, sau ajuta sărmanii care nu aveau cu ce trăi.

„Se spune că Lumânărică «sosea ca din cer», acolo unde era nevoie de ajutor. Era un vas ales prin care Dumnezeu lucra. Iubea lumina și sunt convins că cei ce iubesc Lumina ajung să fie fiii Luminii în Împărăția cerurilor, în cămările sfinților”.

Orfan dar plin de Dumnezeu

A văzut lumina zilei pe la anul 1782. Rămânând orfan de mic copil, a ajuns în grija unei femei credincioase care i-a sădit în suflet dragostea de Dumnezeu și l-a învățat să împartă pe la biserici, lumânări. Va primi în schimbul lor, lumina cea nematerialnică, lumina veșniciei.

Îndemnat de o tainică chemare lăuntrică, după ce va împlini vârsta de 20 de ani, primește să poarte crucea cerșetoriei pentru Hristos până la sfârșitul zilelor lui, străbătând pe jos, de la un capăt la celălalt, ținutul străvechi al Moldovei. Pașii lui obosiți își vor afla odihna în pridvoarele bisericilor unde poposea ca să se însingureze în rugăciune sau să ia parte la slujbe.

Lumânărică nu avea nici casă, nici masă, nici vreo grijă pentru ziua de mâine și așa a petrecut până când „a plecat” la Vistierul tuturor bunătăților. Sărac în cele trecătoare, însă bogat în cele nepieritoare, și-a agonisit avuția cea veșnică în Împărăția atotmilostivului Dumnezeu.

Dăruia ce câștiga săracilor

Pentru Lumânărică, fiecare mână întinsă în care punea ceea ce, la rândul lui, primea în dar, era un prilej de întâlnire cu Fiul Împăratului ceresc. Cu El, zi și noapte, împreună pătimea, cu El se împărtășea din ospățul nemuritor al darurilor cerești. Trăia neîncetat în Hristos pentru că urma întocmai cuvântul viu și nemincinos al Evangheliei Domnului: „Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine (…). Adevărat zic vouă: întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25: 31-46).

Vreme de 40 de ani, sfântul de la Tutova a mângâiat sufletele sărmanilor și a împărțit danii la bisericile nevoiașe.

A plecat din lumea aceasta, smerit și tăcut, precum i-a fost și viața. Trupul său neînsuflețit a fost găsit într-o dimineață la poarta casei unei văduve, Maria Scarlat Miclescu, mama viitorului mitropolit al Moldovei și Patriarh al României, Calinic Miclescu[2].

„A murit un sfânt”

„A murit un sfânt”, mărturisea mitropolitul Filaret Apamias Beldiman, rudă cu doamna Maria Scarlat Miclescu, venit să-l prohodească pe Lumânărică, purtătorul luminii celei neînserate, la locul de veci de la biserica Tălpălari din Iași. Peste ani, rămășițele pământești ale vrednicului de pomenire mitropolit, Filaret, se vor odihni în aceeași criptă, lângă cerșetorul Lumânărică.

La ceasul despărțirii de efemerul lumii, scriitorul Costache Negruzzi, pe atunci primar al Iașilor, scria în publicația locală, Calendar pentru poporul român. Almanah de învățătură și petrecere pe anul 1844: „Lumânărică nu mai este! Desculț, cu capul gol, încins cu o funie și cu traista în șold, Lumânărică pân-n ziuă colinda toate bisericile, împărțind lumânări și cerșitorind, nu pentru dânsul – lui nu-i trebuia nimică – ci pentru alții”[3].

Sfântul de la Tutova

„Trei zile ținu glasul clopotelor! Trei zile, Iașii au fost în jale”, mărturisea și renumitul istoric, publicist și om politic, Al. Papadol Calimah, completând întrebările retorice ale poetului, Mihail A. Corradini, așezate în versuri: „Ce este acest grav dangăt de clopot pentru morți,/ acest dangăt plin de taină,/ Care de trei zile întregi se înalță spre ceruri?/ Este oare un prinț sau un episcop,/ Demnități pe care doar Dumnezeu le cercetează./ Este oare un bogat tămâiat care pleacă spre lumea cealaltă?/ Nu! Este un om oarecare, fără nume de slavă./ Este un biet cerșetor, cel pe care lumea îl plânge astăzi”[4]… Un „biet cerșetor” care a biruit lumea și a îmbogățit-o cu „sărăcia” duhului său, izvorâtă din harului Duhului Sfânt.

Sfântul de la Tutova continuă să uimească mintea celor care trăiesc între hotarele mărginite ale materiei. Lumina faptelor lui de milostenie luminează, până astăzi, tuturor, îndemnându-ne să-i urmăm pilda de viețuire, așa încât candela sufletului nostru să rămână pururea aprinsă.

[1] cf. Gheorghe Samoilă, Viața sfântă a lui Ioan Proca zis Lumânărică (1782-1842), Ed. Pim, Iaşi 2010.

[2] cf. Ion N. Oprea, Lumânărică, Sfântul de la Tutova și epoca în care a trăit, Ed. Pim, Iași, 2009, pp. 7-8.

[3] cf. Gheorghe Samoilă, op.cit., pp. 20-21.

[4] cf. Ion N. Oprea, op.cit., p. 240.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 86)