VISUL ÎN URMA CĂRUIA MAICA ECATERINA (MONICA FERMO) A RENUNȚAT LA CARIERA CINEMATOGRAFICĂ

Tânără actriță răscolită de Harul lui Dumnezeu

Eram în plină ascensiune fizică: tânără, bogată, cu o poziție socială demnă de invidiat: asistent de regie în televiziune la secția divertisment, cu roluri la Teatrul Național. Ce voiam mai mult? Pe toate, le-am aruncat la coș, în clipa în care am descoperit trăirea asta interioară.

Dumnezeu m-a cercetat într-o noapte cu un vis pe care l-am avut. M-am visat într-o biserică, pentru prima dată în viața mea în fața ușilor împărătești, zgâlțâind ușile și implorând iertare. Eu mă priveam din afară, ca și cum aș fi fost acest aparat de filmat. Mă miram de mine, de ce cer iertare? Eu nu sunt asta, e o altă persoană din mine care vrea această iertare. Iertare, pentru ce? Și atunci, parcă dintr-un iconostas al bisericii s-a desprins o sfântă și a luat consistență umană.

Arătarea Sf. Parascheva

Atunci mi-am imaginat a fi Sf. Parascheva pentru că am avut dintotdeauna o atracție necunoscută față de figura acestei sfinte și ea mi-a spus: „Degeaba, zgâlțâi acolo, ușa că nu o să vină nimeni. Încearcă să faci și tu ceva pentru Dumnezeu, dacă vrei ca Dumnezeu să îți vorbească. Ține și tu măcar săptămâna asta post, că e Săptămâna Mare!”.

Și m-am trezit într-o efuziune extraordinară, gândind, deși nu eram creștinată și nu știam ce e postul, că trebuie să țin post, săptămâna aceea. Și am ținut post până vineri. Eram foarte fericită și abia așteptam să postesc și Vinerea Mare.

Ispita petrecerilor și duhul morții

Dar taman în acea zi, am primit un telefon: „Ești chemată la o mare petrecere”. „O, sigur!”, am răspuns aruncând la coș tot ceea ce făcusem până atunci. Nu ieșisem din casă, nu primisem și nu dădusem niciun telefon, nu mă văzusem cu nimeni. Am citit, pur și simplu.

Crezi că aici a fost mâna diavolului?

Categoric. Acest telefon venit chiar în Vinerea Mare, a fost o lucrare satanică pe care Dumnezeu a întors-o, manevrându-mi extraordinar sufletul pe care deja, îl atinsese.

Deci, întâi m-a atins cu vârful degetului în inimă, inima a tresărit și eu am plecat aranjată la petrecerea respectivă și înarmată cu toată dorința de păcate. Senzația mea în momentele acelea a fost de totală moarte. Aveam sentimentul că sunt eu și restul lumii moarte. Era o senzație pe care o simțeam fizic. Simțeam în gură o cocleală, îmi venea să vomit.

Plânsul mântuitor

Eu am început să plâng, dar plânsul meu era o sfâșiere totală a faptului că eu nu mai aparțin acestei lumi. Mă detașam și senzația mea era groaznică. Dacă aș fi spus unui medic psihiatru, în momentul acela, imediat m-ar fi internat la spitalul de nebuni, pentru că detașarea era fizică. Era ca și cum se crease un zid deosebit de înalt și de nepătruns între mine și toți prietenii mei. Toți îmi păreau niște figuri de ceară, lipsite de suflet.

Așa de tare m-am speriat, că m-am ascuns în baie. Și, când ei nu au fost atenți, mi-am luat pardesiul și am țâșnit pe stradă, plângând, alergând și bucuroasă în același timp că m-am eliberat, de mine, de existență, de tot.

Pe măsură ce alergam și mă apropiam de casă, aveam senzația că intru într-o altă lume. Acela a fost momentul crucial în care Dumnezeu mi-a mângâiat inima. Pentru că în timp ce simțeam o durere fantastică față de acei oameni, simțeam o mângâiere extraordinară, ca și cum cineva, peste o rană, ar fi turnat un balsam deosebit. Rana te arde, te doare, te ustură și totuși, Cineva îți pune rivanol „duhovnicesc”.

Și cred eu, aceste hipersensibilizări într-o lume total abrutizată, părerea mea este că ele vin și din atingerea cu arta.

(Extras din cartea „MAICA ECATERINA FERMO. Pagini de Jurnal”)