LUCIA ANDRONIC | ATROCITĂȚI DIN TEMNIȚELE COMUNISTE

O doamnă a temnițelor comuniste, ce prin puterea ei de a iubi și printr-o credință nestăvilită în Dumnezeu, a biruit ura torționarilor comuniști. Suferința acestei femei martire trebuie cinstită, iar nu condamnată de către un sistem ce azi a uitat că mulți au murit pentru România liberă de comunism. LUCIA ANDRONIC | ATROCITĂȚI DIN TEMNIȚELE COMUNISTE

Condiții inumane din temniță

Cum era viața în închisoare?

În trei ani cât am stat, nu am avut acces la multe. În primul rând geamurile… Eu n-am văzut deloc pomi și frunze, numai cerul. Geamul era cu oblon, în sus. Și când ne-am plimbat, era gardul până sus și n-am putut vedea decât cerul. Duceam lipsă de aer. Pe timp de vară, ne luam cearceaful și făceam în celulă un vârtej, ca să avem aer.

Nu aveam apă. Dimineața, ne dădeau un pahar cu apă, o cană de 200 de ml., pentru toată ziua. La amiază, mâncare foarte slabă, o zeamă cu unul sau doi cartofi, la nu știu câte persoane. Uneori, în zeamă nu era nimic. Nu se vedeau legume, nu carne, nu oase, ci dinți stricați de animale. Seara, mâncam numai atât: arpacaș. Ce să vă spun? Am avut parte de un regim de distrugere..

„Îmi curgeau lacrimi, de foame”

Cum biruiați senzația de foame?

Seara, îmi aduc aminte că îmi curgeau lacrimi, de foame. Dimineața, la ora 6 era deșteptarea Supraveghetorul de pe hol ne trezea cu bocancul în ușă. Bătea de câteva ori, ca noi să ne sculăm. Într-o jumătate de oră, trebuia să fim trezite și să ne încolonăm de la un perete la celălalt, pe un singur rând, iar șefa de cameră deținută să declare: ,,Suntem camera cutare…, cu efectivul de deținute, cutare…”. Și ca să se convingă conducerea de ceea ce spune șefa din cameră, începeau să ne numere ca pe oi, ca pe animale.

Extracție fără anestezie

Îmi aduc aminte că într-una din zilele în care ne-au numărat, eu n-am mai putut de dureri de măsea. M-a durut o măsea toată noaptea și dimineața, la numărătoare, am căutat să ridic mâna sus și să spun că mă doare măseaua și că nu mai pot. M-au văzut că ridic mâna, dar n-au ținut cont, deloc.

A doua zi dimineața, iar am ridicat mâna, dar tot degeaba. Abia a treia sau a patra zi m-au luat și m-au dus la cabinetul stomatologic de jos, din închisoare. Acolo era doctorul de serviciu al închisorii și fără să zică ceva, mi-a arătat cu mâna să mă așez pe scaun. M-am așezat pe scaun și el repede a pus mâna pe clește, ca să mi-o scoată. Și cu puterea lui de bărbat s-a chinuit și mi-a scos-o fără anestezie, fără nimic. Până să mi-o scoată, eu am leșinat.

„Am rezistat numai cu ajutorul lui Dumnezeu”

Ați avut momente de descumpănire, de descurajare cât timp ați stat închise?

Am simțit că puteam să nu mai trăim.

Și cum ați depășit momentele acestea grele?

Am zis că mă ia Domnul și sunt gata. Când mi-a venit înștiințarea că voi fi eliberată, era într-o sâmbătă dimineața, în luna septembrie de ziua Crucii, 14 septembrie 1962. M-au chemat și m-au anunțat că voi fi liberă. Aveam doar hainele de pe mine, nu aveam nimic altceva.

Au fost deținuți care au plecat iarna cu îmbrăcăminte de vară, pentru că atunci când i-au arestat, așa erau îmbrăcați. Hainele noastre erau la magazie, dar aveam costumul penal, vărgat, jumătate jachetă, jumătate fustă. Iarna, aveam bocanci și vara tot bocanci, bărbătești. Am fost tânără și am putut răbda. Dar de rezistat, am rezistat numai cu ajutorul lui Dumnezeu.

Torționarii sistemului

Am îndurat multe umilințe. La aşa-zisa baie, eram sub supraveghere. Aveam săpunul care ni s-a dat şi după ce ne-am săpunit, când să ne limpezim, s-a oprit apa, gata, de sus de undeva. Şi am mers cu săpunul pe noi.

Tatăl meu, după patru ani de închisoare, a ieşit cu două coaste putrede. Nu ştiu de la ce.

Erau niște condiții inumane și hrana insuficientă. Simțeam că dacă aş avea o pungă de zahăr de un kilogram şi l-aş pune în gură, aş da drumul la toată punga de zahăr să intre în mine. Aşa eram. La numărătoare, mi-aduc aminte că stăteam încolonate şi, până să vină să ne numere, era una de lângă mine care punea mâna la gură. Zic: „Ce faci?”. „Mănânc un măr”. Şi-a imaginat că mănâncă un măr. Iar sergentul sau supraveghetorul, când veneau şi ne supravegheau, erau cu mărul în mână şi mușcau din el.

Vă scoteau afară, la aer?

Da, ne-au scos. Ne plimbam, cu mâna la spate, câte una, nu două-trei, jumătate sau un sfert de oră.

„Să nu vorbeşti nimănui de Dumnezeu”

Când erați în celulă, le vorbeați și celorlalte deținute despre Dumnezeu?

Da, le vorbeam. Știam că erau unele cărora le plăcea, altora, nu. Şi acum, sunt unii care sunt ai lui Dumnezeu, iar ceilalți, străini total sau nici nu vor să ştie de Dumnezeu.

La eliberare, când m-au anunțat că mă eliberez, cel dinăuntru zice: „Să nu vorbeşti nimănui de Dumnezeu că aici vei ajunge, înapoi!”. Îmi aduc aminte că atunci când am ieşit din închisoare, nu aveam altceva în mână decât numai biletul de transport gratuit. Și nu uit! Din momentul în care am ieşit, până la gară, m-am uitat în spate de mii de ori. Nu-mi venea să cred că sunt singură: „Unde-i gardianul care mă păzea tot timpul?”. Mă uitam înapoi şi nu-mi venea să cred că nu era nimeni lângă mine.

Şi am mers două ore de la Arad şi după două ore am ajuns în Timişoara. Era tot amiază şi nu am căutat să ies din gară deloc. Am stat în sala de aşteptare de la amiază şi până seara când s-a întunecat, pentru că nu am vrut să mă întâlnesc cu nimeni. Eu m-am născut în Timişoara, acolo am copilărit, am făcut şcoala, am stat ani de zile şi m-au cunoscut mulți. Nu am vrut să văd pe nimeni. Doream din toată inima să văd dacă mai trăieşte mama.

Abia când s-a întunecat, m-am dus acasă. Și când am deschis uşa, am văzut-o pe mama în picioare, în bucătărie. M-am aplecat la picioarele ei, bucuroasă că am găsit-o în viaţă şi am spus: „Mamă, mort am fost şi am înviat”. Trei ani, trei luni şi trei zile nu am ştiut nimic de ea, nici ea de noi. Sora mea, Neli, s-a dus de multe ori în cimitir să mă caute. Credea că sunt moartă, se uita la cruci. Poate e numele meu…

(Continuare în Revista Atitudini Nr. 86)