ADEVĂRATA POCĂINȚĂ ÎN SPOVEDANIE | SF. IOAN DE KRONSTADT

De ce viața noastră a devenit atât de necurată, plină de patimi și de obișnuințe păcătoase? Fiindcă foarte mulți își ascund rănile sufletești.

În fiecare zi greșim

Noi greșim mereu în taină sau la arătare. Avem nevoie de pocăință profundă neîncetată, din toată inima și de păzirea cu tărie a poruncilor lui Dumnezeu…

De-a lungul a 70 de ani am păcătuit în fiecare zi și m-am pocăit și Domnul m-a miluit, nu m-a pedepsit după toată dreptatea Sa, așteptând zi de zi îndreptarea mea. Ajungând preot, am trăit nu fără de păcat, dar pătrundeam tot mai adânc în rostul chemării mele și Domnul m-a miluit în fiecare zi, dăruindu-mi lacrimi de pocăință, învrednicindu-mă de deasa împărtășanie cu Sf. Taine. Slujirea pe care am adus-o Bisericii, săvârșirea de către mine a rugăciunilor și a tainelor n-a fost lipsită de poticniri. Vrăjmașii nevăzuți se luptau cu mine din răsputeri și mă robeau, mă tulburau, mai ales la săvârșirea tainelor. Lupta era pe viață și pe moarte. Mă pocăiam, plângeam când eram biruit și primeam iertare .

Ne mai gândim să ne pocăim?

La fel cum se găsesc oameni care neagă nevoia posturilor, spre marele meu regret, tot mai des întâlnesc și persoane care nu se gândesc la pocăință. O, dacă asemenea oameni ar putea măcar o dată, în momentul de luminare sufletească, să cunoască tot răul care vine din pricina acestei neglijențe, probabil că ei înșiși ar fi fost primii care s-ar fi îngrozit de starea lor duhovnicească deplorabilă!

A te căi înseamnă a simți în inimă minciuna, nebunia și vinovăția propriilor tale păcate. Înseamnă a conștientiza că L-ai întristat pe Creatorul, Domnul, Tatăl și Binefăcătorul tău, Care este infinit de sfânt și extrem de dezgustat de păcat. Prin urmare, pocăința înseamnă a dori cu tot sufletul îndreptarea și răscumpărarea.

Să ne spovedim des!

Trebuie să ne spovedim mai des, pentru a lovi și a biciui păcatele prin recunoașterea lor deschisă și pentru a simți o cât mai mare aversiune față de ele. Mai întâi de toate, pocăința trebuie să fie sinceră, fără vreo urmă de viclenie sau justificare. Și cu desăvârșire liberă, nicidecum una forțată de timp, de obiceiuri sau de persoana care spovedește. Altfel, aceasta nu va mai fi pocăință. Pocăința trebuie să fie însoțită de frângerea inimii și plânsul pentru păcate. Lacrimile pocăinței sunt necesare tuturor, iar fără ele nu există mântuire.

De ce viața noastră a devenit atât de necurată, plină de patimi și de obișnuințe păcătoase? Fiindcă foarte mulți își ascund rănile sufletești. Fapt din pricina căruia suferă, bolnavi fiind și se înfurie, neputându-și administra vreun medicament duhovnicesc.

Pocăința numai din vorbe, fără intenția îndreptării și fără înfrângerea inimii, este pocăință fățarnică. Nu-mi spune: „Am postit atâtea zile. Nu am făcut cutare sau cutare lucru, nu am băut vin, nu am frecventat crâșma. Ci spune-mi: s-a schimbat năravul tău cel morocănos pe unul bun și împietrirea inimii tale în compătimire?

Dacă sufletul este plin de răutate, ce folos mai avem de la istovirea trupului? Dacă în inimă s-au cuibărit invidia și iubirea de agoniseli, ce folos mai avem din faptul că bem numai apă? Nu te limita nicidecum numai la post trupesc, deoarece nu se ridică la ceruri de unul singur dacă nu este însoțit de sora lui, milostenia.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 69, dedicată Sf. Ioan de Kronstadt)