DIALOG CU PR. DIONISIE DE LA COLCIU | PROF. KONSTANTIN ANGHELIDIS

De ce Sfântul Munte Athos?

Părinte, ce v-a determinat să veniți în acest binecuvântat loc? Știați ceva legat de Sf. Munte sau a fost o hotărâre întâmplătoare?

Sfântul Munte are peste o mie de ani de istorie. Unul este, nu există un alt „Sfântul Munte”! Auzisem că se mai cheamă și „Grădina Maicii Domnului”. Toți părinții care vin aici, monahi și închinători, au un singur scop, să pășească în siguranță pe cărarea ce duce la Dumnezeu. Cu același gând am venit și noi atunci.

Pe atunci lucrurile erau un pic diferite, vremuri grele. Eram o echipă de patru tineri plecați de la Schitul Măgura, din Moldova. Eu eram cel mai mic, aveam doar 17 ani. Doar ce am pășit în Sf. Munte, ca și cum am fi călcat în rai. Liniște. Părinții erau buni toți, arătau multă dragoste. Erau mulți români atunci pe-aici și multe chilii românești. Nu reușeam însă să ne așezăm nicăieri pentru că eram mulți și nu ne primeau.

Începuturi duhovnicești

Cum au fost primii ani și ce amintiri aveți din acea perioadă dificilă?

Întâi am mers la o colibă a Mănăstirii Pantocrator, care era a rușilor. Muriseră părinții și rămăsese chilia goală. Avea și o bisericuță frumoasă cu hramul Buneivestiri. Am cumpărat-o de la unii părinți și am stat acolo 5 ani.  Noi nu aveam bani, cu mare dificultate am economisit pentru drum. Pentru a cumpăra chilia am împrumutat de la un negustor român 10.000 de drahme. Erau foarte mulți pe vremea aceea.

La chilie eram 5 părinți, doi mergeam la m-rea Iviru și lucram ca  muncitori, cu 20 de drahme pe zi și o masă. Trebuia să muncești aspru. Cum ieșea soarele trebuia să fii la poarta mănăstirii și iconomul îți spunea ce ai de făcut. Munceai toată ziua, nu existau 8 ore de lucru pe vremea aceea. Mâncarea era cam aceeași. Dimineață fasole, seara fasole. Uneori ne mai dădeau și câteva sardele și puțin vin. Acestea erau toate bunătățile.

Munceai toată ziua și cu banii câștigați puteai să cumperi două pâini și jumătate. Noi strângeam bănuții să plătim și datoria.

Singur construiește Chilia de la Colciu

Mai târziu ați ajuns aici la Colciu, la chilia Sfântului Gheorghe?

În 1937 am coborât la Colciu. Casa aceasta nu exista, era doar biserica. Noi eram opt tineri, mai știam să lucrăm cu lemnul și am ridicat căsuța, dar foarte, foarte greu.

Ați prins și perioada ocupației germane. Erau ani de încercare pentru țara noastră, dar cred că ați avut ajutor și din partea M-rii Vatoped.

Da, da… Ne-a ajutat Dumnezeu. M-rea Vatoped era datoare să ne ajute dar pe-atunci părinții erau mai aspri. Ne spuneau: „dacă știți să construiți, faceți casa, mănăstirea nu poate să vă ajute!”. Tot lemnul de care am avut nevoie l-am cărat de la mănăstirea Filoteou și de la Karakalou, cu barca împrumutată de la vecinul nostru. Pe vremea aceea bărcile erau numai cu vâsle, nu cu motor.

Puterea ascultării

Astăzi însă probabil aveți o legătură mai bună cu Vatoped, cu părintele Iosif.

A, ce spui, paradis! Doar ce au ajuns aici părinții de la Nea Skiti și mănăstirea a devenit chinovie, s-au schimbat toate. Și ceilalți părinți erau buni și duhovnicești dar erau mai aspri. Nu ne socoteau și pe noi vatopedini, deși și noi puneam metanie la aceeași icoană. Cu toate acestea noi facem ascultare de Vatoped. Daca faci neascultare, îți pleacă rasa încolo, pentru că de-acolo aparții. Noi ne supunem căci așa ne poruncește rânduiala noastră monahicească.

Monahul, ca să pună temelie vieții sale călugărești, trebuie să se supună și să-și taie voia. Tot în acestea înaintând, ne vede Dumnezeu și ne acoperă cu harul smereniei. Dacă avem aceste trei arme: supunerea, tăierea voii și smerenia, putem lupta ușor și cu duhurile necurate.

Lupta cu patimile

Diavolul este duh și nu obosește. Neîncetat strecoară în mintea noastră sămânța păcatului și mii de gânduri. Dacă ne împăcăm cu această sămânță a răului, face rădăcini și atunci e vai de noi! Greu tai aceste rădăcini și aceasta e valabil pentru toate patimile. Vedeți cum începe un om să fumeze. Chiar dacă e om bun, o să ajungă în timp să-ți spună ca nu poate să renunțe la aceasta.

Prin urmare, orice patimă ar avea omul, dacă nu se silește să o taie de la început, pe urmă se face ca un zid. De aceea monahul trebuie să aibă un povățuitor iscusit, la care să mărturisească gândurile și atunci poate înainta în viața monahicească.

Părinte, rânduiala de zi cu zi este așa cum o aveați și înainte ori s-a schimbat?

Noi am fost câțiva ani la Schitul Măgura, în patria noastră și de acolo cunoșteam tipicul bisericesc. De atunci n-am schimbat. Trudeam de dimineață până seara, dar noaptea, ziceam: „în țară ne făceam rânduiala și slujbele și aici, în Gradina Maicii Domnului, să dormim?”. Deși cu multă oboseală peste zi, ne trezeam noaptea și ne făceam rânduiala.

Pentru monah altă cale nu există. Așa nădăjduim că o să ne ajute harul Domnului să dobândim cele râvnite, adică Împărăția lui Dumnezeu. Oricât de neputincioși am fi, Preacurata, care acoperă lumea toată, ne va ajuta și pe noi. Dacă suntem aproape de ea, oare ea ne va părăsi? Este nevoie însă de multă nevoință și luptă.

Lupte și încercări

Părinte, acum că sunteți mai în vârstă și orb, cum o scoateți la capăt cu îndatoririle călugărești?

Dumnezeu, mă încearcă desigur în ultimii ani cu ochii și am orbit aproape total din cauza glaucomului. Cu cât trece timpul slăbesc tot mai mult fizic dar slavă Domnului pentru toate, până în prezent am ținut rânduiala!

La slujbe coborâți?

Desigur. Până azi nu am lipsit. Mă întărește Dumnezeu.

Atâția ani aici… Ar putea spune cineva că ați trăit și momente frumoase dar și ani grei de supraviețuire.

Duhovnicește am dus-o bine, mulțumitor. Am prins părinți bătrâni, cu o viață bună duhovnicească și ne sfătuiau de fiecare dată cum să aflăm calea bună. Noi ascultam la milimetru și era bine. Cat despre celelalte, au fost de toate: când era ocupația germană, tare greu a fost. Nu aveam pâine. Cu o liră de aur, primită de la un părinte, am cumpărat de la o mănăstire 10 ocade de porumb, așa de greu era.

Îmi amintesc că am trecut prin Salonic în perioada ocupației și am văzut un copil care cerșea o bucată de pâine. Oamenii îi dădeau un ban, dar pâine nu era. Până sa-l ducă barca, a murit sărăcuțul de foame. Tare m-am mâhnit atunci! Multă lume a murit de foame. În Sfântul Munte ne-a păzit Maica Domnului.

Neliniștea și căutarea omului de azi

Când vă era mai greu, nu vă aminteați de țară?

Am trecut și vremuri mai bune și ani grei dar mulțumeam lui Dumnezeu și pentru bune și pentru rele. Nu s-a întâmplat să zicem: „Vai, ce-am făcut, de ce am plecat din țară?”. Deși în perioada aceea în România era bine, mult mai bine. Nu era ca acum, să plece oamenii în afară ca să poată câștiga pâinea.

Vin aici și vă vizitează mulți închinători. Ce neliniști și ce mesaje vă aduc din lume?

Pentru că trăim vremuri de apoi, lumea este foarte neliniștită și însetată. Însetează după adevăr, adevărul lui Hristos. Se vede că lumea a luat-o pe un drum pierzător. Stăpânitorii lumii, în loc să fie pildă pentru o viață corectă, după Dumnezeu, ei au ajuns să facă „crime” la cel mai înalt grad. Iar creștinii, pentru că au în inimă harul Botezului și al Sfintelor Taine, nu pot rămâne liniștiți în fața acestui dezastru și însetează!

De aceea vin încoace, ca să asculte un cuvânt. Ce să facă? Înțeleg ca viața de apoi este veșnică, ori te pierzi, ori te mântuiești. Vin și întreabă cum să se mântuiască în societatea în care trăiesc.

„Apostoli” ai Antihristului

Părinte, cum vedeți prezența Ortodoxiei în societatea actuală, când se vede că este tot mai expusă și dușmanii văzuți și nevăzuți s-au înmulțit? Cum ar trebui să viețuiască creștinii în mileniul III, cu ce arme duhovnicești să se înarmeze?

După cum ne spune și Sfânta Scriptură, dușmanii Ortodoxiei s-au înmulțit în aceste vremuri de apoi. „Apostolii” Antihristului vor să „curețe” drumul înaintea lor. Dar precum ne spun și Părinții Bisericii, atâta vreme cât vom ține Ortodoxia, nu ne vor birui. Ei vor să îngenuncheze Ortodoxia și să pregătească împărăția „urâciunii pustiirii” (Matei 24:15).  Câtă vreme Ortodoxia își va da mărturia sa, cu niciun chip nu se vor semeți puterile potrivnice, vrăjmășii lui Hristos.

De aceea dușmanii Bisericii fac tot felul de lucruri ca să ne dezbine, să ne desființeze. Noi suntem datori, ca unii care cunoaștem adevărul cel mântuitor, să nu ne supunem poruncilor lor, știind bine că aceasta nu ne va fi de folos ci va duce spre pieire. Avem nevoie însă de răbdare și trezvie. Să rugăm pe Domnul să ne lumineze.

Nădăjduim să putem urma și noi calea pe care au umblat Apostolii și Părinții și să ajungem la capăt. Avem pildă de răbdare pe înaintașii noștri care au mărturisit adevărul cu prețul muceniciei. Când îngenunchem și nu contenim metaniile cele cu rugăciune către Dumnezeu, nu-i cu putință să nu ne ajute.

Ajutorul proniei divine

Domnul se îngrijește de mântuirea noastră mai mult decât o facem noi înșine. Noi suntem întunecați în cea mai mare parte. Ne-a înșelat vrăjmașul și avem patimi grele în suflet. Noi uităm să ne îndreptăm către Domnul, Cel ce pururea ne cheamă: „Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, și Eu va voi odihni pe voi” (Matei 11:28).

 Ne puteți povesti experiențe pe care le-ați trăit aici în Sf. Munte, în care s-a văzut limpede grija deosebită a Maicii Domnului și ajutorul lui Dumnezeu?

Aici în gradina Maicii Domnului simțim ajutorul ei în fiecare clipă a vieții noastre. Eu am căzut de patru ori. Odată doctorul, când a venit, s-a mirat zicând: Trăiește încă?

Altă dată, căram lucruri de la Capsala cu cinci măgăruși pe un urcuș mai greu. La un moment dat am căzut într-o capcană. Nu știam ce este. Din fericire aveam papuci în picioare. Dumnezeu și Stăpâna au îngăduit însă să nu se deschidă capcana, să nu funcționeze. Dacă se deschidea, îmi tăia piciorul. Multe minuni am trăit pe care numai Preasfânta Născătoare putea să le iconomisească. 

Războiul cu mândria

În atâția ani de Sf. Munte cred ca ați cunoscut mulți părinți îmbunătățiți. Care credeți că este temelia vieții duhovnicești când păcatul are multe meșteșugiri, creând confuzie în mintea omului și ducându-l în cele din urmă în impas? Ce trebuie să urmărească omul care voiește să viețuiască duhovnicește și aproape de Dumnezeu?

Desigur că existau și am cunoscut mulți părinți îmbunătățiți și sfinți, dar atenție! Oricât de sus ar fi cineva, tot este războit cu mândria. Dacă gândești: sunt cineva, în aceeași clipă ai căzut. Mai bine un păcătos smerit decât un „sfânt”, cu multe fapte vrednice, dar mândru. Mai ușor se pocăiește un păcătos.

Avem multe exemple de păcătoși care s-au sfințit. Dacă nu avem smerenie, toate devin dificile. Nu trecem de vămile văzduhului altfel. Așa cum vedem la Marele Antonie, căruia îi spuneau necurații după fiecare vamă: „ne-ai birut!” și el răspundea: „încă nu”. Mândria este urâtă, oricât de sporit ai fi. Atunci când începi să te compari cu alții și să-ți faci impresii că ești mai bun decât cutare, atunci cazi.

„Fără smerenie nu putem dobândi nimic”

Și cum se poate dobândi smerenia?

Orice am face să avem convingerea că fără smerenie nu putem dobândi nimic. Dacă cerem de la Dumnezeu cu smerenie, vom primi. Să cunoști în inima ta că ești nevrednic. Nu spunând multe cuvinte, ci crezând.

 Părinte, există în lume multe familii binecuvântate dar care întâmpină multe dificultăți înlăuntrul și înafara casei. Care trebuie să fie atitudinea părinților față de copiii lor?

Să încerce să nu se îndepărteze de pedagogia Bisericii. Să nu zică: „Lasă-l să se uite la televizor ca e mic încă”. Acesta este capcana diavolului ca să distrugă omul din pruncie. Omul se încarcă cu tot felul de imagini, de care apoi nu mai poate scăpa toată viața.

Părinții sunt responsabili cum își cresc copii, pentru viitorul lor duhovnicesc. Ca să poată urma calea mântuirii, copiii trebuie să fie obișnuiți cu sfaturile Bisericii, trebuie să îndrăgească Ortodoxia. Să fiți atenți, ca să puteți merge înaintea lui Dumnezeu, spunând: „Doamne, iată eu și pruncii pe care mi i-ai dat!” (Isaia 8:18). Dacă îl înveți bine, ai plată de la Dumnezeu. Noi, ortodocșii, cunoaștem binele și avem la îndemână toate bunătățile.

Despre muzica psaltică

Părinte, care este părerea sfinției voastre, vis-a-vis de muzica bizantină în cultul Bisericii noastre?

Eu am învățat muzică de la un părinte foarte duhovnicesc, părintele Iacov, iar el a învățat de la marele Nectarie Protopsaltul. Muzica bisericească este precum cântarea îngerească. Vedeți, mulți sfinți au fost slăviți de Dumnezeu dar numai cântăreții au fost binecuvântați de Maica Domnului cu dar de preț, așa cum vedem în viața Sf. Ioan Cucuzel și a Sf. Grigorie Domesticul. Și în cer cântă îngerii. În Ortodoxie toată suflarea laudă pe Domnul. Așa vrea Dumnezeu.

Atunci când cântărețul este atent la cuvinte, când zice ceea ce este scris, nu poate să nu se bucure inima lui și să nu se înalțe mintea lui către Dumnezeu. Și în România, când am plecat, în 1926, în toate mănăstirile se cânta după tradiția bizantină. Acum însă auzim că s-a schimbat, au cântare pe mai multe voci, treburi din astea. Mai sunt însă mănăstiri care păstrează tradiția.

(Interviu realizat de Const. Anghelidis, profesor la Școala Superioară de muzică bizantină și tradițională a Arhiepiscopiei Atenei; anul 2000, chilia Gheorghe Colciu – Sf. Munte, unde Părintele Dionisie a viețuit 70 de ani. Traducere din limba greacă de Monahia Ierusalima)

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 26) Abonează-te la revista Atitudini: aici