articole, Sfinți români, vietile sfintilor
SF. PAHOMIE | UN IERARH ISIHAST ROMÂN | VIAȚA
VREDNIC URMĂTOR AL LUI HRISTOS. ÎNCEPUTURILE VIEȚII MONAHALE LA MĂNĂSTIREA NEAMȚ
Situată într-o poiană cu păduri seculare, la poalele muntelui Chiriacu, bisericuța cu hramul Acoperământul Maicii Domnului a Schitului Pocrov din apropierea Mănăstirii Neamț, adăpostește moaștele ctitorului său, Sf. Ier. Pahomie, unul dintre cei mai îmbunățiți și luminați duhovnici ai secolului al XVIII-lea.
Fiul transilvănenilor „popa Iftimie și Ana Pencu” din satul Gledin, comuna Monor, județul Bistrița Năsăud, s-a născut în anul 1674, primind la botez numele, Petru. Crescut în frica de Dumnezeu, tânărul Petru a ajuns să fie cu adevărat „iubitoriu de Hristos” și câștigând „fierbinte și înfocată dragoste către Dumnezeu” și „voind după Evanghelie a viețui” – așa cum este consemnat în pomelnicul schitului Pocrov – „a lăsat casă, părinți, frați, rude și celelalte” și, trecând munții în anul 1694 din cauza asupririi habsburgice, a ajuns pe meleagurile nemțene, poposind mai întâi la mănăstirea Durău. La sfatul rudeniilor sale, ieromonahii Dosoftei, Sofronie, Mardarie, Iosif și Lazăr, fratele Petru va pleca să viețuiască în chinoviile Neamțului, „supunându-se poruncilor igumenului și ale fraților și nevoindu-se întru toate”.
Însetat de hrana duhovnicească pe care o va regăsi din belșug în cărțile bibliotecii mănăstirii nemțene, tânărul novice se va strădui din răsputeri să se deprindă cu smerenia și ascultarea monahală, învrednicindu-se la vârsta de 23 de ani de îngerescul chip monahal, primind numele de Pahomie.
MĂNĂSTIREA NEAMȚ SUB ASEDIUL LEȘILOR
La scurtă vreme după tunderea sa în monahism, liniștea părinților de la mănăstirea Neamț va fi tulburată de confruntările dintre turci și creștini, iscate la cumpăna dintre cele două veacuri, al XVII-lea și al XVIII-lea, în acele „cumplite vremi, despre care cei ce citesc istoriile, știu”[1].
În anul 1697, leșii vor pune stăpânire pe cetatea Neamțului, iar soborul lavrei nemțene va pleca în bejenie cu icoana făcătoare de minuni a Preacuratei și cu alte odoare, așezându-se la Strâmba, un schit al Mănăstirii Neamț, din părțile Tutovei. Monahul Pahomie va fi rânduit în ascultarea de paracliser. Când vâltoarea războiului se va stinge și „s-au făcut pace între turci și între nemți și leși, și au dat turcii cetatea Cameniței iarăși înapoi leșilor, când umbla valeatul 7208 (1700)”, cum scrie însuși Cuviosul Pahomie într-o însemnare, „soborul s-a întors la Mănăstirea Neamțu”.
STAREȚ LA 30 DE ANI
Tânărul monah își va continua slujirea de paracliser până când va fi socotit vrednic să fie hirotonit. Și, pentru că era „iscusit în iconomii”, râvnitor și cu adâncă evlavie, soborul l-a rânduit „clisiarh mare, toate ale bisericii încredințându-i-se”. Se va îngriji cu toată sârguința de nevoile bisericii în ciuda greutăților pe care le va întâmpina, „din treaptă în treaptă ridicându-se, din putere în putere nevoindu-se, sporind întru faptele bune, dupre psalmistul, chip și pildă făcându-se tuturor”.
Iar când părintele egumen Ioan, la anul 1702, a fost chemat către Domnul, Ieromonahul Pahomie, care nu avea nici 30 de ani, „fără de voie, au fost silit de sobor a primi ocârmuirea a toatei monastiri, căci igumen l-au pus”. Va purta jugul egumeniei obștii care, pe atunci număra 600 de viețuitori, cu aceeași râvnă și lepădare de sine cu care a pășit pe calea vieții monahale, călăuzindu-se în toate după povățuirile Sfinților Părinți.
UCENIC AL SF. DIMITRIE AL ROSTOVULUI, LA KIEV. ISIHIA MAI PRESUS DE EGUMENIE
Anul 1704 va fi unul de cotitură pentru cursul vieții nevoitorului ostaș al Duhului. Auzind de lucrarea cea ziditoare de suflete a Sfântului Dimitrie al Rostovului, cuviosul Pahomie, cel „înfocat cu dragostea dumnezeiască, mai mult învăpăindu-se cu dorul cel dumnezeiesc”, a părăsit egumenia și, lăsând toate, s-a dus să-l întâlnească pe acest sfânt „învățător de schivnicie” și mare cărturar, „al doilea Gură de Aur” care „lumina Rusia mică în acea vreme”.
Ajuns la Kiev, Cuviosul Pahomie a petrecut mai multe zile în preajma Sfântului Dimitrie, pe care-l socotea părintele său sufletesc, bucurându-se de binecuvântarea lui și de mult folos duhovnicesc, după cum însuși mărturisește: „Am fost multe zile cu sfinția sa la masă, ascultându-i învățătura sfântă”. Și pe cartea primită în dar de la Sfântul Dimitrie al Rostovului, Rostul de aur, monahul moldovean a însemnat: „Și m-au întrebat: «Ce dorește inima ta?». Și i-am spus că dorește să petreacă viață cu tăcere în pustie. Și m-au blagoslovit din toată inima și mi-au zis: Domnul să fie cu tine. Să împlă dorul tău”.
Răstimpul petrecut la Kiev îi va oferi binecuvântarea de a se ruga sfinților din Lavra Pecerska la ale căror moaște se va închina cu toată evlavia și de a cerceta activitatea cărturărească a școlii înființate cu mai bine de o jumătate de veac înainte, de către învățatul mitropolit român, Petru Movilă. Va reveni pe plaiurile moldovene, cu sufletul îmbogățit duhovnicește, aducând cu sine, pe lângă alte manuscrise și tipărituri rare, scrierea Sfântului Dimitrie al Rostovului, Rostul de Aur și Viețile Sfinților a lui Dosoftei, carte cumpărată la Pecerska, de la un oarecare Constantin, cum însemnează pe o filă Cuviosul Pahomie, însuși.
RETRAGEREA DIN EGUMENIE. ISIHAST LA POALELE MUNTELUI CHIRIACU
În anul 1706, Cuviosul Pahomie revine în Moldova, rugând soborul să-l slobozească de jugul egumeniei și să-i îngăduie să se retragă „la liniște, în pustie”. Primind binecuvântarea părinților schitului, fostul egumen doritor de isihie își va alege ca loc de rugăciune o pădure deasă, o adevărată „gură de rai” de la poalele Muntelui Chiriacu, din apropierea Mănăstirii Neamț. Va fi urmat pe calea nevoinței isihaste de câțiva ucenici și ei iubitori de liniște: Sofronie, Macarie (schimonahul Mardarie de mai târziu), Lazăr și Ioanichie.
În tihna chiliilor modeste pe care le vor ridica prin truda mâinile lor, nevoitorii pustiei se vor lupta să-și curățească sufletul de patimile care se ridicau împotriva duhului prin osteneala rugăciunii și a renunțării la toate plăcerile trupului. Culegerea de învățături a Sfântului Dimitrie al Rostovului, Rostul de aur, va fi pentru asceții nemțeni un nesecat izvor de har din care „culegeau cuvinte mântuitoare de suflet și povățuitoare către cărarea cea îngustă pe care o căuta fericitul întru pomenire, cuviosul Pahomie. Pentru el, era cel mai mare izvor de apă vie cu care își adăpa sufletul în toate zilele, în coliba sa cea pustnicească de munte, unde mai târziu a întemeiat schitul de azi”.
ALES DE DUMNEZEU SĂ FIE EPISCOP
În scurt timp, vestea despre viața îmbunătățită a nevoitorilor de la poalele Muntelui Chiriacu s-a răspândit cu repeziciune în toată Țara Moldovei.
După rânduiala lui Dumnezeu, cursul vieții fericitului Pahomie avea să se schimbe din nou, din ziua în care la sihăstria cuviosului vor nimeri câțiva sfetnici de ai domnitorului, Antioh Cantemir, aflați la vânătoare, prin partea locului. Și, „rămânând noaptea la schimnic, atât din vorba bărbatului, cum și din petrecerea lui și din obiceiul cel bun, foarte s-au folosit și s-au bucurat”.
Apoi, după ce au primit blagoslovenie s-au îndreptat, după cum i-a îndrumat cuviosul, într-o anumită parte a pădurii, unde au aflat vânat mult, „de care vânând s-au întors cu plin întru ale sale”.
EPISCOP PE SCAUNUL VLĂDICESC AL ROMANULUI
„Însuși Domnul Dumnezeu nu l-au lăsat ca să șază el ca sub obroc, în acea pustietate”…
La scurtă vreme după această întâmplare, episcopul Lavrentie de la Roman s-a retras. Pentru alegerea unui alt păstor „spre primirea scaunului și a bisericescului jug”, s-au adunat, din poruncă domnească, mitropolitul, episcopii și egumenii mănăstirilor. La sobor, au fost prezenți și boierii care se nimeriseră la sihăstria lui Pahomie și se minunaseră de sfințenia vieții lui.
Luminați de Dumnezeu, i-au vorbit cu căldură domnitorului Mihail Racoviță despre „liniștitoriul de supt muntele Chiriacu”, propunându-l episcop. Atât domnitorul, cât și soborul s-au învoit, deși tradiția era ca în scaunul de la Roman să fie așezat episcopul de la Rădăuți. Astfel, sihastrul Pahomie a fost nevoit să părăsească pustia și, fără voia lui, să fie ales episcop, la 18 decembrie 1706, pentru că „Însuși Domnul Dumnezeu nu l-au lăsat ca să șază el ca sub obroc, în acea pustietate, ci au voit a-i încredința lui păstoria oilor sale celor cuvântătoare, ca unui prea vrednic”.
JERTFA PENTRU TURMA LUI HRISTOS
Deși era iubitor de isihie, de rugăciune și de carte, episcopul Pahomie s-a îngrijit și de nevoile materiale ale eparhiei pe care o păstorea, „pe cei săraci miluind, pre cei scârbiți mângâindu-i și tuturor ajutându-le, dupre cât îi era prin putință”.
La numai trei zile după primirea vredniciei de episcop, a întărit și a înnoit așezământul „breslei mieilor”, în care intrau săracii din Roman, pe care Ștefan Vodă cel Mare îi pusese sub oblăduirea episcopiei. „Cu mare cheltuială și la vremile cele cumplite, precum Dumnezeu știe”, a refăcut acoperișul bisericii și al clopotniței mănăstirii sale de metanie și a împodobit-o cu o catapeteasmă nouă, cu străni și jilțuri. Totodată, de ajutorul cuviosului episcop Pahomie, s-au bucurat și alte sfinte locașuri din Moldova și Transilvania.
DRAGOSTEA PENTRU TIPĂRIREA CĂRȚILOR DUHOVNICEȘTI
Preocupat în chip deosebit de răspândirea cuvântului ziditor și mântuitor de suflet, va dărui spre folos duhovnicesc manuscrisele și tipăriturile mai vechi pe care le cumpărase sau le primise de la diferiți ierarhi, obștii monahale a mănăstirii Neamț și sihăstriei sale din muntele Chiriacu.
Nu a uitat nici mănăstirea din Gledin căreia îi dăruiește un Apostol, tipărit la Buzău, în 1704. În Cheia înțelesului de la București (1678) găsim, de pildă, însemnarea: „Citește cuvintele cu minte deșteaptă și cu candela și vei pricepe tainele lui Dumnezeu toate. Lasă-te de toate relele!”. Iar la sfârșitul predosloviei, episcopul scrie aceste înțelepte cuvinte: „Dumnezeu ce a zis să lumineze lumina adică pe întuneric, Acela a descoperit aceste Sfinte Scripturi neamului nostru, cela ce ședea întru întunericul neștiinței și în umbra legii și a nepriceperii, iar acum a strălucit soarele dreptății credinței celei bune. Dau laudă lui Dumnezeu, dau numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Tot neamul nostru românesc, toată (suflarea) să-L laude pe Domnul Iisus Hristos”.
În cei șapte ani și trei luni de slujire arhierească, pe scaunul Moldovei s-au perindat cinci domnitori. Doi dintre ei, Dimitrie Cantemir și Nicolae Mavrocordat au fost sfințiți de fericitul episcop care a acceptat să poarte pe umerii săi toate greutățile zbuciumatului început de veac XVIII, cu toate că inima lui tânjea după „dorita liniște de lângă muntele Chiriacu”. Însă, așa cum consemnează cronicarul său „în vremile cele cumplite el nu și-au lăsat eparhia, ca un fricos și mic la suflet, ci în vreme de pace… văzând și țara ușurată de greutățile ce o cuprinsese”.
RENUNȚAREA LA EPISCOPIE. CTITOR AL SCHITULUI POCROV
„…Ascultă, Doamne, și primește rugăciunile noastre ale tuturor. Și trimite oameni carii plac Sfinției Tale, la acest sfânt loc: buni, smeriți, învățați, credincioși”.
Fiind încredințat că voia lui Dumnezeu era să se retragă din scaunul vlădicesc, fericitul Pahomie a depus cârja episcopală, la 1 martie 1714. Voievodul și boierii care nu se împăcau cu gândul de a fi părăsiți de un episcop atât de îmbunătățit, s-au împotrivit, dar Cuviosul a rămas nestrămutat în hotărârea lui și s-a întors la sihăstria sa de lângă muntele Chiriacu.
Cu sprijinul ucenicilor, s-a apucat de zidirea sfântului locaș al bisericii pe care l-a terminat în 14 aprilie, „cu ajutorul lui Dumnezeu… cu multe rugăciuni și lacrimi și cu mare osârdie și cu multe osteneli”, alegându-i ca hram Acoperământul (Pocrovul) Maicii Domnului, care se prăznuiește la 1 octombrie.
Pomelnicul triptic de la Pocrov, de mare însemnătate pentru istoria monahismului de pe acele meleaguri, cuprinde și o rugăciune de o deosebită frumusețe, pe care Pahomie „însuși o au scris la urzirea bisericii”: „Doamne Iisuse Hristoase, păzește această sfântă biserică supt aripile milii și Sfinției Tale, în viaci neclătită, nestricată, nearsă, nerisipită. Și o izbăvește de tot omul rău și de toți vrăjmașii trupești și sufletești, cei văzuți și cei nevăzuți, și de diavoli și de toți demonii și de toate lucrurile și primejdiile satanei, și de tot răul.
Așișderea și pre noi, smeriții și pre toți frații carii petrec acum și carii vor petrece și de acum înainte până în sfârșit și pe toți ne izbăvește de toate care scriu mai sus. Și ascultă, Doamne, și primește rugăciunile noastre ale tuturor. Și trimite oameni carii plac Sfinției Tale, la acest sfânt loc: buni, smeriți, învățați, credincioși. Și trimite, Doamne Iisuse Hristoase, la acest sfânt loc tot și deplin bilșug sufletesc și trupesc și ne izbăvește de toate neputințele și boalele sufletești și trupești și ne dăruiește, Milostive, pocăință cu lacrimi, cu viață (neprihănită) până întru adânci bătrânețe să slujim Sfinției Tale”.
POVĂȚUITOR AL RUGĂCIUNII INIMII
Din rugăciunea aceasta se vede, cum scrie autorul pomelnicului, „înfocată dragostea lui ce avea către Dumnezeu și către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, încă și smerita cugetare”. Dorind ca viața sihăstrească a obștii lui să nu fie tulburată de nimeni, Cuviosul Pahomie a ținut ca schitul său să aibă deplină neatârnare față de marea așezare a Mănăstirii Neamț, ceea ce a și dobândit, printr-un hrisov domnesc din 1714, întărit și de o carte din 1715, a patriarhului Samuil al Alexandriei, aflat atunci la Iași. Cu dragoste părintească, se va îngriji ca viețuitorii schitului să aibă cele de trebuință traiului de zi cu zi, dar să aibă parte și de hrana sufletească.
De aceea, fericitul Pahomie ținea ca cititul cărților să fie una din preocupările de căpătâi ale nevoitorilor de la Pocrov, acordând o atenție sporită muncii de traducere și de copiere a cărților de zidire sufletească, cum a fost Lavsaiconul lui Heraclid de Capadocia (vieți de pustnici).
Totodată, a întocmit liste cu manuscrise și „cărți tiparnice” în care sunt precizate 52 de titluri pe care le dăruia Mănăstirii Neamț și 42 de titluri de carte pe care le încredința Schitului Pocrov, printre care: Izvor de cărți câte au să se știe, sau Izvor de zestre(a) Pocrov(ului), Dumnezeieștile și Sfintele Liturghii, tipărită de Antim Ivireanul în 1713, Liturghia românească care, precum spune Pahomie, îi fusese dăruită de însuși sfințitul mitropolit.
„După cum arată însemnările de pe ele, cărțile au fost mai întâi studiate atent de Cuviosul Pahomie și apoi lăsate moștenire ucenicilor, cu indicarea folosului pe care îl vor avea de pe urma citirii lor” (Protos. Ambrozie Ghinescu). Din păcate pentru episcopul isihast, răstimpul de liniște sufletească nu a fost prea lung.
PRIGONIT DIN ȚARA MOLDOVEI
Către sfârșitul anului 1716, din nou se vor isca tulburări pentru domnie. Din cauza uneltirilor boierilor, armata austriacă va intra în Moldova. Domnitorul Mihail Racoviță (1715-1726) va cere ajutorul tătarilor care vor jefui cumplit țara și îi vor alunga pe cotropitori. În acele zile de grele încercări, Cuviosul Pahomie se afla la metocul Pocrovului de la Timișești, care asigura întreținerea schitului. Hoardele tătărești au năvălit acolo ca să jefuiască și au ars metocul cu tot cu biserica care îi aparținea[2].
Despre această întâmplare, fericitul Pahomie consemna: „Când au lovit tătarii de au prădat în Moldova, ținutul Neamțului, ținutul Sucevei, ținutul Bacăului, ținutul Romanului și pe alte locuri, atunci mi-au luat tot: boi, vaci, oi, iepe și oamenii cei din slujbă și mi-au ars casele Mitocului Timișești și eu am scăpat la Pocrov și am trecut în Țara Ungurească și peste munți m-am îmbolnăvit și am mers la Lvov la doctori și am făcut Paștele acolo, și am zăbovit acolo două săptămâni, și apoi m-am întors la Horodinca, făcând cinci luni cu totul în călătorie, cu multă trudă și scârbă: mulțumim lui Dumnezeu Celui ce plătește păcătoșilor cu dreptate și cu milă” (Let 7225 (1717) mai 25[3].
PRIBEAG LA LVOV ȘI KIEV
Urmărit de tătari până la graniță, Cuviosul Pahomie trece munții în Transilvania, poposind pentru scurtă vreme în satul natal. În cartea sa, Cuviosul Pahomie de la Gledin, pr. Nicolae Feier, pornind de la balada culeasă din satul Gledin de către Valeria Peter Predescu, intitulată Preosfințu lui Petretio, afirmă că în timpul scurtei sale șederi la Gledin, înfruntând catolicizarea forțată, fericitul ar fi hirotonit preoți în absența episcopului ortodox: ,,Ș-o pus mâna-cap la mulțu,/ Tot Bodacu și Șieu…ˮ, fapt care i-a adus bătăi și înjosiri din partea stăpânirii locului: ,,Și l-o prinsu-l-o legatu /Și l-o pus la căpucini/ Care mi l-o cinuitu/ Numa’ nu l-o răstignitu”[4].
Bolnav și scârbit de atâtea prigoniri, mult încercatul episcop se pornește spre Polonia, petrecând Paștile la Lvov, unde se va tămădui de rănile și de boala căpătate în urma călătoriei.
După cinci luni de zile, nădăjduind că tulburările s-au mai potolit, Cuviosul se va întoarce „cu multă trudă” la Pocrov, dar pentru că domnitorul îl bănuia că avusese legături cu boierimea răsculată și credincioasă domnilor Antioh Cantemir și Nicolae Mavrocordat și cu „zurbagiii” austrieci, se vede nevoit să plece din nou în pribegie. „Puind la cale lucrurile dupre cât i s-au putut în grabă s-au dus la Kiev”, lăsând schitul în seama ucenicului său, Sofronie.
La Pecerska va fi primit cu cinste și cu bucurie, având „din destul pentru chivernisirea sa”, dar liniște sufletească nu va mai cunoaște. Va fi mistuit de dorul de țară și de sihăstria sa, nădăjduind mereu că vor veni vremuri tihnite și că se va reîntoarce la obștea părăsită. Prin ucenicii săi, se va strădui să păstreze neîntreruptă legătura cu Pocrovul, căruia îi va purta mereu de grijă, ca de altfel și Neamțului. Le va trimite de la Kiev ajutoare, icoane și îndeosebi cărți, reprezentative fiind două Psaltiri, un Triod de Lvov din 1664 și un Liturghier de Lvov din 1664, ultimele două tipărituri fiind legate de Cuviosul Pahomie însuși.
Lucrarea duhovnicească a vrednicului de pomenire episcop întemeiată pe cultivarea preocupării pentru tot ceea ce ținea de livresc, va fi evidențiată mai târziu de Sf. Paisie Velicikovschi, care afirma: „Nu am atârnat Pocrovul de Neamț, ci Neamțul de Pocrov, că toată rânduiala și așezarea de acum din Neamț, din Pocrov sunt”.
SFÂRȘITUL PĂMÂNTESC ÎN BEJENIE
„Mă rog, mă rog cu lacrimi și cu toată smerenia, pentru mila Marelui Dumnezeu, fiți milostivi și voitori de bine și făcători de bine acestui schit”.
Simțindu-și apropierea de sfârșitul pământesc, în 1724, ultimul an al vieții sale, Cuviosul Pahomie își va întocmi testamentul care cuprinde și așezământul pentru schitul ctitorit de el, pe care îl va trimite în Moldova, „la Pocrov, la sihăstrie”. Izvodul de trebi ce am scris eu cu mâna mea conține ultimele gânduri ale episcopului prigonit, îndreptate către țara și turma pe care o păstorise.
Din rândurile sale, răzbate grija pentru cărțile schitului „care nu trebuie înstrăinate” și pentru păstrarea dreptei credințe ortodoxe, precum și cercetarea preoților străini aflați în trecere pe la schit ca nu cumva să fie dintre cei „hirotoniți de eretici”. Totodată rânduiește pentru schimnicii de la Pocrov viață de obște, duhovnicească, mai aspră ca în celelalte mănăstiri și schituri din Moldova, cu tăcere, cu post – de la carne se vor înfrâna toată viața – cu rugăciune neîncetată și slujbe de noapte, cu muncă și deplină ascultare față de egumen.
Adresându-se călugărilor de la Neamț, ierarhilor, domnului, precum și „tuturor pravoslavnicilor creștini care sunt acum și care vor fi și de acum înainte până la săvârșitul țărei Moldovei”, le cere: „Mă rog, mă rog cu lacrimi și cu toată smerenia, pentru mila Marelui Dumnezeu, fiți milostivi și voitori de bine și făcători de bine acestui schit”. La sfârșit, cuviosul stareț cere cu stăruitoare rugăciune de la Dumnezeu toate darurile și blagosloveniile pentru viețuitorii de la Pocrov[5].
SCHIMONAH CU NUMELE PIMEN
Cu puțină vreme înainte să plece la Domnul, fericitul Pahomie va primi schima cea mare, sub numele de Pimen. Aceasta pare a fi explicația reprezentării votive aflată la Pocrov în care lângă chipul său sunt zugrăviți și sfinții lui orotitori: ca mirean (Sf. Petru), ca monah (Sf. Pahomie) și ca schimonah (Sf. Pimen).
Cuviosul episcop nu va mai apuca să-și revadă țara și sihăstria atât de dragi inimii lui. Se va despărți de cele pământești la Kiev în anul 1724, purtând în suflet dorul după meleagurile în care sufletul său s-a odihnit cel mai mult în dragostea lui Dumnezeu. Osemintele lui vor fi așezate cu toată cinstea și evlavia în paraclisul Sf. Ștefan de la Pecerska.
Una dintre cele mai semnificative mărturii despre îngroparea Sfântului Pahomie la Kiev aparține Episcopului Melchisedec Ștefănescu al Romanului, care în anul 1885, vizitând Lavra Pecerska, găsește pe capacul cutiei în care se aflau moaștele Sfântului Arhidiacon Ștefan, aduse la Kiev de Sfântul Pahomie, mențiunea că acesta din urmă a fost îngropat înaintea marilor uși ale bisericii, în anul 1724 luna aprilie 26 zile[6].
Însă, cea mai importantă mărturie privitoare la aducerea moaștelor Sfântului Pahomie la Pocrov o regăsim în Cazania lui Varlaam, în însemnarea făcută de către un ucenic al cuviosului episcop, pe nume Lazăr Ursu: „Această svăntă carte cu bune învățături și de mare folos sufletesc, o am cumpărat eu, smeritul ieromonah Lazar, de la Kiev, din cămara Pecerskii din carele se vănd cărțile la Podolie, cănd am fost după rămășițele răpăusatului Pahomie, carele au fostu episcop la Roman. Vă let 1725, meseaț septemvrie, din 16”.
AFLAREA MIRACULOASĂ A SFINTELOR SALE MOAȘTE
Potrivit mărturiei actualului egumen al Pocrovului, protos. Ambrozie Ghinescu, „în data de 9 septembrie 2013, cu ocazia efectuării unor reparații la pardoseala bisericii Schitului Pocrov, la o adâncime nu prea mare, s-au aflat osemintele unui cuvios monah. Liniștea și harul, care s-au simțit în acel moment, ne-au dus cu gândul la Sfântul Pahomie, întemeietorul acestui așezământ monahal.
Timp de 10 zile obștea schitului s-a rugat Sfântului Pahomie săvârșind slujbe de priveghere, iar la sfârșitul acestor zile, prin rânduiala lui Dumnezeu au fost cunoscute și cele două însemnări. Mai apoi, sfintele moaște au fost studiate și de un antropolog, studiu care a confirmat vârsta la care a adormit sfântul și faptul că maxilarul inferior prezenta urmele unor lovituri primite, cel mai probabil, în perioada pribegiei sale în drum spre Lvov.
Socotit a fi „cel mai de seamă cărturar dintre clericii moldoveni din acel timp”[7], Sf. Ierarh Pahomie a fost, mai înainte de toate, un trăitor, un monah cu „smerită cugetare” și cu „înfocată dragoste pentru Hristos”.
REÎNNOITOR AL VIEȚII MONASTICE
Lucrarea lui duhovnicească a marcat începutul unei mișcări isihaste autohtone, chiar dacă ea nu a avut amploarea celei paisiene de la Mănăstirea Neamț. „A iubit schimnicia, dar a unit, în cumpăna dreptei socotințe, rugăciunea cu osteneala trupului și a minții, în tradiția sănătoasă a străvechiului monahism românesc isihast, care, prin el și prin urmașii lui de la Pocrov, a cunoscut în acel al XVIII-lea început de veac o vădită înnoire. Iar roadele slujirii sale în Biserică n-au întârziat să se arate.
Pocrovul a dat Mănăstirii Neamț și altor așezări monahale stareți vestiți și călugări cu viață îmbunătățită, care au avut rosturi însemnate în viața duhovnicească a Moldovei. Unii dintre ucenicii fericitului Pahomie au ctitorit schituri și sihăstrii cu rânduieli de trăire aspră, ca la Pocrov. Alții, nu puțini, au fost copiști care s-au ostenit transcriind cu râvnă și migală vieți de sfinți și cărțile de zidire sufletească ale Sfinților Părinți.
Strădaniile Preacuviosului Pahomie și ale ucenicilor lui au reînviorat viața monahală din Moldova cu mult înainte de venirea starețului Paisie la Neamț. Lucrarea acestuia în ogorul monahismului nu s-ar fi putut împlini fără ostenelile Episcopului Pahomie și ale ucenicilor lui”[8].
PREMERGĂTOR AL SF. PAISIE DE LA NEAMȚ
De altfel, însuși Cuviosul Paisie mărturisește că la noi, în „acest pământ de Dumnezeu păzit a înțeles tainele adevăratului monahism și ascetism, a înțeles și a simțit mai adânc lucrarea binefăcătoare a rugăciunii”, că în țara noastră, în care vedea „unul din cele mai înfloritoare colțișoare ale lumii ortodoxe”, a cunoscut pentru prima oară pravila bisericească după rânduielile Sfântului Munte[9].
De aceea, prin viața lui ascetică și râvna pentru scrierile patristice, Cuviosul Pahomie de la Gledin s-a înveșnicit în ceata sfinților, ca unul dintre cei mai de seamă ostenitori și nevoitori ierarhi pe care i-a avut Biserica neamului românesc. Inițiativa canonizării Sfântului Ierarh Pahomie, Episcopul Romanului, concretizată în data de 14 aprilie 2007 prin citirea Tomosului sinodal de canonizare, a aparținut Mitropolitului Bartolomeu Anania care, spre sfârșitul vieții și-a exprimat dorința în testamentul său, ca cinstirea și cultul Sfântului Pahomie să dăinuiască fără întrerupere, peste generații.
(Material realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă)
[1] Ep. Melchisedec Ștefănescu, Cronica Romanului, București, 1814, p. 323. Toate citatele biografice sunt preluate din aceeași sursă.
[2] C. Bobulescu, Pocrovul, Tipografia Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1943, p.17.; Pr. N.Feier, op. cit. p.128.
[3] Melchisedec Ștefănescu, op.cit., p. 351.
[4] Nicolae Feier, Cuviosul Ierarh Pahomie de la Gledin, Ed. Renașterea, Cluj,2007, p. 59.
[5] Academia R. S. România, Ms. CLXV 161; Episcop Melchisedec, ibidem, p. 343.
[6] cf. Protos. Ambrozie Ghinescu, egumenul schitului Pocrov
[7] N. Iorga, Istoria literaturii române, ed. I, vol. II, p. 218.
[8] Pr. Constantin Voicescu, Schitul Pocrov și importanța lui pentru viața și cultura bisericească din Moldova în sec. al XVIII-lea, în Biserica Ortodoxă Română, 1972 XC, nr.7-8 p. 16
[9] N. Iorga, O datorie mai puțin, în Neamul Românesc, 24 iunie 1918.
(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 80, dedicată Sf. Ierarh Pahomie de la Gledin)
Mulțumim Părintelui stareț Ambrozie Ghinescu, egumenul schitului Pocrov, pentru întocmirea acestui material.
Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…
Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, unde maicile se silesc să le îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.