FARISEUL ȘI VAMEȘUL | SF. ILARION FELEA

Este credincios omul care se laudă cu virtuțile?

Pentru oamenii care îşi închipuie că sunt drepţi şi dispreţuiesc pe ceilalţi, Mântuitorul spune pilda următoare.. (a se vedea Lc. 18:9-14).

Pentru toţi oamenii, biserica trebuie să fie locul sfânt de închinare lui Dumnezeu. În locaşul ei, ca şi acasă, creştinul e dator să se
roage cu căldură şi cu smerenie, cu credinţă şi cu sinceritate. Omul cu adevărat religios este acela care îşi deplânge păcatele, nu care se laudă cu virtuţile sale. Cine dispreţuieşte pe alt om, este un trufaş şi omul trufaş e urâciunea lui Dumnezeu (Lc. 16:15).

Fariseul din parabolă se crede om ales şi desăvârşit. De aceea chiar şi în Biserică trece semeţ, cu capul pe sus. Se înalţă în slavă,
deasupra tuturor oamenilor, fie păgâni fie iudei. Dispreţuieşte gloata poporului şi pe sine se laudă.

Cum se comportă un fariseu

Când se roagă, el nu are nimic de cerut de la Dumnezeu; nimic pentru ce să mulţumească lui Dumnezeu sau să-L preamărească. Faţă de Dumnezeu e mândru şi lăudăros; faţă de oameni e dispreţuitor şi făţarnic. Din astfel de pricini el nu numai că nu are niciun folos că merge la biserică, unde se roagă cu făţărnicie, dar ajunge prilej de sminteală pentru ceilalţi credincioşi. Făţărnicia lui tulbură simţământul religios al adevăraţilor creştini, care se roagă din inimă, cu evlavie, în smerenie. De aceea, Iisus Hristos ne dă pe fariseu ca pildă rea şi pe vameş ca pildă bună de urmat la rugăciune în Sfânta Biserică.
Mândria este izvorul tuturor păcatelor; smerenia e temelia tuturor virtuţilor. Un înţelept spune că omul din mândrie minte, din mândrie risipeşte, din mândrie se ceartă, din mândrie urăşte, pizmuieşte şi se răzbună. Mândria ucide pocăinţa, blândeţea, iubirea şi sfinţenia din suflet. Din mândrie Lucifer a pierdut cerul şi Adam raiul. În mândrie, capetele sunt ca spicele: cu cât sunt mai goale, cu atât sunt mai trufaşe. În smerenie, dimpotrivă: cu cât sunt mai pline, sunt mai plecate.

Puterea smereniei

Smerenia îndreaptă privirile spre rănile sufletului şi inima spre pocăinţă. Ne face sinceri cu noi, cu aproapele şi cu Dumnezeu; acasă, în societate şi în Sfânta Biserică. Smerenia e virtute de creştin; mândria e purtare făţarnică, păgânească. Chiar şi între păgâni au fost câţiva înţelepţi, care au ştiut să înfrunte mândria şi să laude smerenia.
Iată un exemplu. Filosoful Socrate, văzând pe Alcibiade că se mândreşte cu avuţiile şi pe alţii îi dispreţuieşte, îi arată o hartă cu toate ţările pământului şi-i zice: „Dragul meu Alcibiade, te rog caută pe hartă ţara noastră”. După ce Alcibiade o caută şi i-o arată, Socrate îi zice din nou. „Acum te rog, caută şi-mi arată moşiile tale”. Alcibiade caută, dar nu le poate arăta. Atunci înţeleptul Socrate îi grăieşte: „De ce te mândreşti aşadar cu ceea ce nu poţi afla în nicio parte a pământului?”.

S-a întrebat un bătrân: „Când dobândeşte sufletul smerenia?”. Şi a răspuns: „Când se îngrijeşte de răutăţile sale”.
Zis-a alt bătrân: „Cel ce are smerenie, smereşte pe draci; iar cel ce nu are smerenie, se batjocoreşte de draci” (Patericul). Mândria
osândeşte, smerenia mântuieşte.

(Preluat din cartea „Pildele Mântuitorului”, Preot Ilarion V. Felea)