SFINȚII TREI IERARHI. Sf. Ierarh Vasile cel Mare
Veacul al patrulea de la Hristos se numește în istorie „veacul de aur” al Bisericii, și pe bună dreptate. Căci după veacul întâi (veacul Sfinților Apostoli), veacul al patrulea a dat Bisericii cele mai „mari” și mai strălucite figuri de Sfinți Părinți. Atunci au trăit Sfinții Pahomie cel Mare, Antonie cel Mare, Atanasie cel Mare, Constantin cel Mare, Macarie Egipteanul, Eftimie cel Mare, Arsenie, Efrem Sirul, Chiril al Ierusalimului, Ioan Gură de Aur, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, Grigorie de Nyssa ș.a.
Atunci au dispărut zeii. Atunci au încetat să mai vorbească muzele. Atunci cădeau idolii, atunci se prăbușea cu mai mult zgomot păgânismul, atunci cădea Europa sub stăpânirea barbarilor, atunci se vedea cât de putred era Imperiul roman. Atunci totul se încovoia, numai sfinții stăteau drepți. Atunci a trăit și a strălucit pe cerul Bisericii, ca un luceafăr între stele și Sfântul Părinte Vasile cel Mare.
Virtuțile familiei Sf. Vasile
În familie, împreună cu frații și cu surorile, Vasile învață lucrul mâinilor și frumusețea virtuților. De la tatăl său învață știința de carte și Sf. Scriptură, de la bunică și de la mamă deprinde rugăciunile, cântarea psalmilor, evlavia și celelalte virtuți sfinte.
După ce își continuă învățătura la școlile din Cezareea Palestinei și din Constantinopol, se mută la Atena, capitala culturii greco-romane, ca să asculte pe cei mai iscusiți dascăli ai vremii. Aici s-a împrietenit Vasile cu Sf. Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu din Nazianz, oraș tot din Capadocia, lăsând în urma lor pilda uneia din cele mai frumoase prietenii, care a ținut viața întreagă, până la moarte.
Prietenia cu Sf. Grigorie de Nazianz
Amândoi erau „o inimă și un suflet”, – „un suflet în două trupuri”. Deși tineri, nu le erau cunoscute decât două drumuri: unul care-i conducea la biserică și la preoți, iar al doilea la școală și la învățători. La Atena, în mijlocul păgânismului, cei doi prieteni, erau ca un fluviu dulce care curge prin mijlocul oceanului, fără să se amestece cu apa mării (sărată) sau ca un animal care se mișcă în mijlocul flăcărilor fără să se ardă.
„Alții aveau alte griji… (scrie Sf. Grigorie despre vremea aceea de studii la Atena), dar noi aveam o singură grijă mare și un singur nume: să fim și să ne chemăm creștini. Așa că unul prin altul și unul pe altul ne ridicam către Dumnezeu. Pentru mulți, Atena era păgubitoare, dar noi trăind în ea, tot mai mult ne întăream în credință”[1]. Aici studiază cei doi prieteni, tot ce se putea învăța atunci: știința și literele, medicina și filosofia, literatura și poezia.
Înțelepciunea Sf. Vasile
Se întâmplă uneori că și oamenii cei mai mari își au slăbiciunile lor. Așa a fost și episcopul Eusebiu, care de la o vreme a început a nu vedea cu ochi buni succesul și rodul predicilor lui Vasile. Atunci Vasile, de dragul păcii, s-a retras iarăși în liniștea și în singurătatea mănăstirii, până ce Sf. Grigorie mijlocește împăcarea și întoarcerea lui în Cezareea.
Primejdii mari amenințau atunci Biserica. Valens, împăratul cel sălbatic, cum îl numește Sf. Grigorie Teologul, dă toate favorurile ereticilor arieni și prigonește pe creștinii ortodocși. Prin el se ridică peste Biserică o nouă furtună, o nouă „năvălire barbară”, care face pustiiri mari în suflete. Biserica din Cezareea este cotropită de arieni. Valens cu arienii sosește aici în iulie 365.
Ca să înlăture primejdia, Sf. Grigore mijlocește împăcarea între episcopul Eusebiu și preotul Vasile. Împăcarea se face ușor, când sufletul este supus Evangheliei. Vasile, deși slab și bolnav, se întoarce în Cezareea și glasul lui răsună din nou în bisericile orașului. Se lupta din răsputeri să biruiască o boală de ficat, care-i sleia puterile și-i scurta zilele, încât uneori chiar de pe amvon trebuia să spună, strâns de durere: „glasul îmi lipsește și nu pot rosti acest cuvânt din pricina bolii mele obișnuite”. Orice suferință a avut însă de învins, în urma cuvântărilor sale, credința se întărește și eresul slăbește.
Sf. Vasile – cu inima alături de credincioși
În anul 365, Cezareea și alte ținuturi din Asia Mică au fost bântuite de o secetă grea și ca urmare de o mare foamete. Fântânile au secat, râurile „se treceau” pe uscat, pământul era ars. Plugarii priveau cu tristețe câmpurile udate cu sudorile lor și „se tânguiau ca niște părinți, care și-au pierdut pe fiii lor în tinerețea lor”. Deodată cu foametea se ivește și specula negustorilor.
Sfântul Vasile a fost atunci, ca un alt sfânt Nicolae, mântuitorul credincioșilor săi, mai ales al săracilor. Nu a putut coborî mană din cer ca Moise, nici nu a putut înmulți pâinile în pustie ca Mântuitorul, dar el a făcut tot ce a putut ca hrana să nu lipsească de pe masa flămânzilor. Mai întâi și-a vândut tot ce avea pentru a cumpăra de mâncare oropsiților loviți de urgie. A pus înaintea lor vase mari, cazane pline cu legume și verdețuri fierte. De la masă nu îndepărta pe nimeni, fie creștini, fie păgâni, fie iudei.
Virtuțile și asceza Sf. Vasile
Într-o cetate bogată, Vasile trăia sărac, avea o singură haină, dormea pe pământul gol, mânca puțin. Cinstea la toți virtutea și mustra viciul. La el, spune Sf. Grigorie prietenul său, „mustrarea nu mergea niciodată până la asprime, nici răbdarea până la slăbiciune”. Deși cu sănătatea zdruncinată de boala ficatului, durerea nu l-a învins.
Se ridica din patul de suferință pentru a cerceta bisericile, pentru a rosti o cuvântare, pentru a dicta o scrisoare. Se împărtășea des și zilnic mergea la biserică. Răsăritul soarelui îl afla la rugăciune, îngenuncheat, împreună cu poporul, îndreptat cu fața spre Răsărit. Toți se rugau pentru toți.
Întrebat de o femeie evlavioasă, cu numele Cesaria Patricia, asupra obiceiului desei împărtășiri, Sf. Vasile îi răspunde: „Este bine și foarte folositor de a se împărtăși în toate zilele și de a participa la Sfântul Trup și Sânge al lui Iisus Hristos. El însuși a zis lămurit: «Cel ce Mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică». A participa necontenit la viață, nu este altceva decât a înmulți întrucâtva viața sa. Cine se poate îndoi de aceasta? Aici noi ne împărtășim de patru ori pe săptămână, duminica, miercurea, vinerea și sâmbăta. Ne împărtășim și în celelalte zile, dacă cinstim sărbătoarea unui sfânt… În Egipt, la Alexandria, fiecare, chiar din popor, păstrează la el Euharistia și participă la ea când voiește”.
Vasiliada
Pe lângă supravegherea disciplinei clerului și poporului, Vasile zidește biserici și lângă ele cămine, spitale și aziluri. Lângă porțile Cezareei, într-un câmp nelucrat a întemeiat un așezământ de binefacere, botezat după numele lui, Vasiliana sau „Vasiliada”, care i-a dus faima în lumea întreagă, până în ziua de astăzi. Pentru întâia dată în istoria lumii, a zidit ca într-o cetate a Bisericii casele de trebuință, în care s-a început să se învețe, pe lângă religie, știința, arta, meseriile și morala creștină.
Sf. Vasile întemeiază spitale pentru bolnavi, aziluri pentru bătrâni, case pentru străini, școli pentru copii, ateliere pentru infirmi, toate despărțite prin grădini. În mijlocul lor o biserică părea că strigă: „Prin cruce, Vasile a învins mizeria după cum Constantin a biruit idolatria”. Aici atrage marele ierarh leproșii, la care până acum nimeni nu se gândise. Aici adăpostește și îngrijește ca doctor trupesc și sufletesc, bolnavii și neputincioșii, orfanii, văduvele, bătrânii și săracii. Aici învață pe cei neștiutori, mângâie pe cei ce suferă, ajută pe cei oropsiți, pe toți caută a-i face mai buni, mai fericiți. Lângă astfel de fapte mari și virtuți alese care au împodobit sufletul și au îmbogățit viața Sf. Vasile, parcă mai lipsea ceva: persecuția. A venit și aceasta.
Vasile, episcop adevărat
Rămas înmărmurit la aceste cuvinte înțelepte, Modestus a zis: „Niciodată nimeni nu a vorbit lui Modestus cu atâta îndrăzneală”. „Poate că nu ai întâlnit niciodată un episcop, a continuat Vasile. Nu e niciunul care să nu-ți vorbească asemenea dacă ar avea aceeași cauză de apărat. Noi suntem cei mai supuși și însăși legea noastră ne face din aceasta o datorie. Însă îndată ce este vorba de Dumnezeu și cauza este în primejdie, noi lăsăm la o parte toate celelalte socoteli, pentru a nu cugeta decât la El singur.
Focul, sabia, fiarele sălbatice, căngile de fier ne pricinuiesc mai multă plăcere decât groază. Astfel, amenință-mă, batjocorește-mă, fă cu mine tot ce-ți place! Întrebuințează asupra mea toată puterea ta, cheamă și mijlocirea împăratului în persoană! Tu nu mă vei învinge! Chiar când vei întinde sub ochii mei chinuri încă mai grozave, nu vei izbuti a mă face să subscriu la nelegiuirea ta… Ceea ce învață Biserica am primit de la Dumnezeu; pentru aceasta garantez cu sângele meu. Voi apăra cu prețul vieții mele adevărul credinței, împotriva oricărui atac al ereticilor. Spune împăratului tău că respect prietenia, dar ea numai atunci are valoare pentru mine, când e însoțită de evlavie”.
Sfântul a biruit fiara
Astfel, în urma acestui minunat răspuns, s-a putut vedea atunci că dreptatea dezarmată a învins tirania înarmată, Vasile Sfântul pe Modestus dregătorul. Virtutea Sfântului era mai tare decât volnicia și tirania împăratului. Nici amenințările, nici lingușirile nu l-au înduplecat. Sfântul a biruit fiara.
Șeful bucătarilor împărătești, Demostene, a încercat și el să sperie pe Vasile, zicând: „Cei ce nu ascultă de împăratul, vor trece prin cuvintele mele”. Sf. Vasile, cu un zâmbet compătimitor, i-a răspuns și lui: „Tu nu ai a te amesteca în chestiuni religioase. Întoarce-te la sosurile și la farfuriile tale”. Întors la împărat, dregătorul i-a grăit: „Suntem învinși. Acest om se ridică deasupra tuturor amenințărilor”.
Adormirea Sf. Ierarh Vasile cel mare
Sleit de toate puterile trupești, Sf. Vasile moare la 1 ianuarie 379, pe buze cu rugăciunea: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul meu!…”. Apoi și-a dat liniștit sufletul în paza îngerilor. Durerea a biruit bărbăția lui când abia avea 50 de ani și când alți sfinți mari răsăriseră pe cerul Bisericii: Ioan Gură de Aur în Antiohia, Ambrozie în Milan și Augustin în Africa. A fost plâns de prieteni și dușmani. Toată Biserica Răsăritului a simțit atunci că a pierdut slava sa cea mai strălucită, predicatorul cel mai iscusit, păstorul cel mai bun, părintele săracilor, îndrumătorul călugărilor, biruitorul ereticilor și al împăraților.
Caracteristicile fizice și morale
Acesta a fost sfântul părinte și marele dascăl al Bisericii: Vasile cel Mare. După trup era un om foarte înalt, drept la stat, scăzut la trup, negricios și palid la față; fruntea îi era ieșită și brăzdată cu încrețituri, ochii vii și buni, privirea îngândurată, nasul subțiratic, tâmplele adâncite, barba lungă și jumătate căruntă.
Într-un corp suferind avea un suflet de luptător, iubitor de singurătate, de virtute și disciplină morală. Ca tânăr și ca bărbat învățat înainte de a se călugări și preoți, Vasile „a fost retor între retori înainte de a primi catedra de sofist (profesor), filosof între filosofi înainte de a asculta lecții de filosofie. Iar ceea ce este mai de seamă, el a fost preot pentru creștini înainte de hirotonie”[2].
Ca arhiepiscop Sf. Vasile deși a păstorit Biserica abia nouă ani, căci a murit de tânăr, s-a ridicat peste toți ceilalți episcopi ai Pontului, prin așezămintele sale de binefacere, prin luptele cu ereticii arieni, prin știința sa, prin virtuțile sale, prin faptele sale, și prin scrierile sale nemuritoare. Sf. Vasile scrie Liturghia care-i poartă numele, pravilele vieții monahale, tâlcuiri la Sf. Scriptură și alte cărți, precum și multele și neîntrecut de frumoasele lui rugăciuni (greșit numite unele din ele „blesteme”, pentru că blestemă diavolii, duhurile și gândurile cele rele), cuprinse în Molitfelnic, în Ceaslov și în rânduiala Sfintei Împărtășiri.
SF. IERARH GRIGORIE TEOLOGUL
Sfinții ierarhi și mari dascăli ai Bisericii datorează tot ce au mai bun mamelor lor, care au umplut sufletele lor de virtuți: Sf. Grigorie Teologul, mamei Nona, Sf. Ioan Gură de Aur, mamei Antuza, Sf. Vasile cel Mare mamei Emilia, bunicii Macrina și sorei cu același nume, fericitul Augustin mamei Monica.
După învățăturile primite în casa părintească, Grigorie a umblat pe la toate școlile mari ale timpului, în care a învățat toată înțelepciunea câtă și-o putea aduna cineva atunci din școli și din cărți.
Afierosit cu totul lui Dumnezeu
Răpit de frumusețea fecioriei, a curăției și a înfrânării, Grigorie renunță la căsătorie, „pentru a urma pe Iisus Hristos, cu un pas mai repede pe calea desăvârșirii”. Între viața activă, de luptă și viața contemplativă, de gândire și visare alege calea de mijloc. Deși rugat să rămână dascăl la școlile înalte, încă păgâne, din Atena, tânărul creștin alungă de la sine ispita măririlor lumești și rămâne lângă bătrânul său tată, pentru a se dărui cu totul slujirii lui Dumnezeu. „Tot ce am – a zis el – dau Celui de la Care am primit și numai pe Dânsul Îl am. I-am jertfit averea, gloria, sănătatea, limba și talentele. Tot ce am de la ele este să le disprețuiesc pentru dragostea lui Hristos…”.
Acum Grigorie moare față de lume și față de plăcerile deșarte. Iubește cu putere munca, rugăciunea, tăcerea, rânduiala, singurătatea. Se apropie cu temere de preoție. Nu se socotea vrednic de o slujbă atât de înaltă. Credea că trebuie să fii cu totul sfânt, ca să poți urca treptele preoției și ale altarului, stare la care poți ajunge numai la bătrânețe.
Predicile de tunet ale Sf. Grigorie
Când a vorbit întâia oară erau în biserică multe locuri goale. Când a vorbit a doua oară biserica era plină de ascultători. Se vede că, vorbindu-le prietenește, familiar, popular, le-a câștigat inimile. De aici înainte, cuvântările Sfântului Grigorie vor lumina mințile și vor atrage inimile credincioșilor cu o putere pe care numai Duhul Sfânt o împrumută aleșilor Săi.
În cuprinsul lor tâlcuiește adevărul credinței creștine, mustră patimile înjositoare și mângâie inimile cu bucuria biruințelor. La sărbători, la pomenirea sfinților, la morți și la alte prilejuri, glasul lui a răsunat blând ca al unui părinte și plin de mierea învățăturii și a înțelepciunii, ca al unui apostol. Din șirul lor, se cer amintite în chip deosebit cele două cuvântări rostite cu prilejul morții năprasnice a lui Iulian Apostatul, fostul său coleg de școală de la Atena, dușmanul creștinilor și prietenul păgânilor.
Strigătul Sf. Grigorie după înfrângerea lui Iulian Apostatul
Strigătul de triumf al Bisericii eliberate s-a auzit atunci din gura Sfântului Grigore Teologul: „Ce libertate v-au luat creștinii?”, întreabă el pe prigonitori. „V-au făcut ei nedreptățile pe care le faceți voi împotriva lor?”. Și încheie oarecum profetic: „Exemplul lui Iulian Apostatul va fi pretutindeni și totdeauna un avertisment (aviz și semn de prevenire) tuturor oamenilor de a nu se răscula împotriva lui Dumnezeu și de a nu se expune prin asemenea crime unei asemenea pedepse”.
În cuvântările sale asupra căderii împăratului Iulian, Sf. Grigorie se arată apologet, mare apărător al Bisericii. Apără divinitatea religiei creștine, atacată de păgânism.
Renunță la episcopie
Apoi la sfârșit a încheiat așa: „Bărbați și împreună păstori ai sfintei turme a lui Hristos… urât și cu totul trist ar fi, dacă învățând pe alții pacea, voi înșivă ați ridica război unii către alții. Vă rog așadar, pentru Preasfânta și cea deoființă Treime, să vă uniți unii cu alții în bine și cu pace. Iar dacă eu sunt pricina neunirii voastre, din scaun scoateți-mă, din cetate goniți-mă, numai adevărul și pacea le iubiți. Fiți sănătoși, sfinți păstori și pomeniți ostenelile mele în Biserica lui Hristos”.
La urmă a cerut împăratului să potolească „războiul arhiereilor”, așa după cum a potolit „îndrăznirea barbarilor”. După aceea s-a adresat credincioșilor: „Scumpii mei fii, păziți odorul credinței și amintiți-vă de pietrele ce au aruncat asupra mea, pentru că am lucrat să pun adevărata învățătură în inimile voastre”. Credincioșii îl roagă cu lacrimile în ochi să rămână în Constantinopol. El însă cu lacrimi de bucurie că a scăpat de Sodoma, se întoarce în Arianz, ca să petreacă în osteneli, în rugăciuni, în privegheri, în scrieri și îngenuncheri.
Scrierile și trecerea la Domnul
Așa a gândit, a vorbit și a scris frumos, Sfântul Părinte Grigorie Teologul, mulțimea lui de cărți, în care a cuprins cuvântări, poezii și scrisori, toate pline de înțelepciune și de avânt poetic. A murit la anul 389 sau 390, în patria sa iubită, în vârstă de 60 de ani, lăsând în urma lui amintirea unui ierarh pe cât de mare, ales și sfânt, pe atât de smerit. După mulți ani, moaștele lui au fost aduse în Constantinopol și așezate în biserica Sfinților Apostoli, întocmai după cum au fost aduse și cinstite moaștele altui mare patriarh nedreptățit și izgonit din Constantinopol (Sf. Ioan Gură de Aur, despre care vom vorbi îndată).
Virtuțile Sf. Grigorie
Sf. Grigorie de Nazianz s-a simțit și a trăit ca un călător în lumea aceasta, plin de dor după patria cerului. Grija lui de căpetenie a fost: să nu pierdem pe Dumnezeu și virtutea. Darul lui cel mai mare era oratoria, vorbirea frumoasă și înțeleaptă, limpede, înflorită și plăcută, despre unele din cele mai grele învățături și mai adânci taine ale religiei creștine.
În lupta cu ereticii era omul păcii, în lupta cu împărații era omul dreptății, în lupta cu patimile omenești era omul virtuții. Prin frumusețea cuvântărilor sale calde și luminate, prin bunătatea lui nemărginită și prin smerenia lui desăvârșită, a spart rândurile ereticilor, a slăbit cu totul puterea păgânilor și a întărit virtuțile creștinilor.
De aceea, în vremea lui, nu era un om mai admirat decât el. Lauda vieții lui este cuprinsă în Condacul Mineiului din 25 ianuarie, în următoarele cuvinte: „Cu limba ta, cea de Dumnezeu grăitoare, împletiturile retorilor dezlegându-le, mărite, cu haina dreptei credințe, cea țesută de sus, Biserica ai împodobit, care și purtând-o împreună cu noi, fiii tăi, strigă: bucură-te, părinte, mintea cea mai înaltă a cuvântării de Dumnezeu”.
SF. IERARH IOAN GURĂ DE AUR
Nu se știe însă din ce pricini, Ioan începe repede să se scârbească de viața cea lumească, părăsește pe Libanios și se întoarce în Antiohia, unde la vârsta de 22 de ani s-a botezat și a fost numit de către Meletie, episcopul de atunci al Antiohiei, citeț sau cititor în Biserică (treapta cea dintâi în ierarhia Bisericii). De aici încolo viața lui întreagă se dăruiește și se desfășoară în slujba Bisericii.
După puțină vreme în sufletul lui Ioan se aprinde dorința arzătoare să se retragă în pustie și să se facă schimnic (călugăr sihastru, cu viață singuratică), dar lacrimile și stăruințele mamei îl înduplecă să rămână și mai departe în Antiohia, lângă studiul Sfintei Scripturi și în tovărășia celor doi prieteni buni ai lui: Teodor și Vasile.
Retras în singurătate, Ioan a trăit o viață foarte aspră, vreme de 4 ani, în posturi grele, în vegheri îndelungate, în citiri și studii asupra învățăturii creștine, în urma cărora s-a ales cu o boală care viața întreagă nu i s-a mai vindecat: dureri de cap și vărsături de stomac. Poate că suferința l-a făcut să se întoarcă în Antiohia, la anul 380, unde mai întâi este hirotonit diacon și încredințat cu îngrijirea bisericii și cu împărțirea ajutoarelor la săraci. Timp de 5 ani a avut prilejul să cunoască oamenii și suferințele lor, ca mai apoi să-i poată ajuta și mângâia prin frumoasele sale cuvântări.
Măsurile Sf. Ioan Gură de Aur ca episcop
Mai întâi smulge masca de pe obrazul clericilor nevrednici. Oprește clericii să țină în casele lor așa numita „soră în ale Duhului”; pe călugării care cerșeau prin Constantinopol. Îi trimite în mănăstiri și în chiliile lor; pe clericii învinuiți de mită și simonie (cumpărarea darului preoției cu bani) îi înlocuiește. Scoate din scaunele lor pe episcopii nevrednici. Mustră lăcomia bogaților, nedreptățile judecătorilor și abuzurile puternicilor. Marele patriarh și luminatul predicator nu cruța pe nimeni; nici curtea împărătească.
Atunci când împăratul Arcadiu, la cererea lui Eutropiu, desființa dreptul de azil (refugiul și scăparea vinovaților în biserică), dat Bisericii de împăratul Constantin cel Mare, ca și cetăților de azil din Vechiul Testament (Ieș. 21:13-14; Num. 35:11-32; Deut. 4:41-43), Ioan protestează cu tărie. Mai ales că pricina desființării dreptului fusese o femeie nobilă, Pentadia, urmărită de ura lui Eutropiu, scăpată în biserică și apărată de Patriarh.
Ironia sorții e cu atât mai ciudată, cu cât în curând și Eutropiu își pierde toate rangurile, averile și puterile. Și scăpă de furia mulțimii, nenorocit și galben de spaima morții, tot la Ioan, în Biserică, unde sărută și îmbrățișează cu deznădejde altarele Domnului. Atunci a ținut Ioan una dintre cele mai frumoase cuvântări, în care a arătat cât de schimbătoare sunt rangurile, averile și puterile lumii și ce pildă ne dă nefericitul Eutropiu, care din prim ministru atotputernic și temut de toată împărăția, căzut în mâinile poporului și urmărit ca o fiară, caută scăpare și ajutor în biserica ale cărei drepturi le călcase în picioare, când era la putere.
Neatins de nedreptatea prigonitorilor săi
Cât timp a ținut judecata sinodului, Ioan cu episcopii săi a stat în Biserică, se ruga și zicea: „Multe sunt valurile și cumplită-i chinuirea. Dar să nu ne temem de înecare, căci suntem pe stâncă. Ridice-se valurile, că nu pot corabia Domnului să o înece. De ce să mă tem? Cumva de moarte? Întâlnesc pe Domnul.
Hristos e viața mea și moartea un câștig. De izgonire să mă tem? Al Domnului este întreg pământul și plinirea lui. Pentru care avuție să am părere de rău? Dar eu nimic nu am adus în lumea aceasta și dovedit este că nici nu putem lua ceva cu noi. De ce este înfricoșat în lume, nu mă tem; iar fericirea din lume nu o bag în seamă. De sărăcie teamă nu am, iar bogăția nu o poftesc. De moarte să nu avem înfricoșare, ci să ne rugăm, sporind în cele bune”.
„Mai bine să se întunece soarele, decât gura lui Ioan să tacă”
Un sinod mult mai numeros decât cel condus de Teofil și poporul întreg erau gata să apere nevinovăția Sfântului Ioan, dar Patriarhul primește mai bine surghiunul, și să se jertfească pe sine, decât să provoace vărsări de sânge prin călcarea poruncii împărătești. Astfel, Ioan pleacă surghiunit de împăratul, pe ascuns, în Bitinia (Asia Mică), la anul 403.
Însă a doua zi, când află că patriarhul Ioan a plecat din Constantinopol, poporul răsculat a dat afară din biserică pe episcopul trimis să-i ocupe scaunul de patriarh, apoi s-a îndreptat spre palatul împărătesc, strigând cu putere ca Ioan să fie adus din nou în scaunul său și că: „Mai bine să se întunece soarele, decât gura lui Ioan să tacă”. Întâmplându-se atunci și un cutremur de pământ, lumea a văzut în el un semn al mâniei dumnezeiești și, pentru a face pace în popor, împăratul fu nevoit să cheme pe Sf. Ioan din surghiun.
Adormirea Sf. Ioan
Văzând că nu are cum să-și apere dreptatea, față de volnicia împărătească, Ioan s-a predat singur, pe ascuns, să nu facă tulburare în popor, ca să fie dus în exil. E trecut mai întâi în Niceea, apoi la Cucuza și mai departe în Arabissa; și de aici s-a dat ordinul să fie dus la Pityus, în Caucaz. Pe drum însă, istovit de boală, obosit de cale și răpus de răul tratament al însoțitorilor, s-a stins din viață la 14 septembrie 407, în satul Comana din Pontul lui Pilat, rostind ultimele lui cuvinte: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Avea 60 de ani, dintre care 7 ca patriarh și 3 de surghiun.
Acesta a fost Sfântul Părinte Ioan Gură de Aur, diacon, preot și patriarh cuvântător cum Biserica n-a avut asemenea lui, flacăra virtuților și patronul predicatorilor din lumea întreagă; unul din cei mai mari patriarhi pe care i-a avut Biserica, o culme încă neatinsă de alți predicatori, un părinte al poporului creștin, care a biciuit patimile și ticăloșiile oamenilor de pe treptele cele mai de sus ale palatelor împărătești, până la cele mai de jos.
[1] Sf. Grigorie: Cuv. 43
[2] Cuv. 43
(Fragmente extrase din cartea „Cuvântară la viețile sfinților”, de Pr. Ilarion V. Felea, SFINȚII TREI IERARHI | SF. ILARION FELEA)
Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…
Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, unde maicile se silesc să le îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.