DREPTATEA DE A NE UCIDE EGOUL | ARHIM. VARNAVA

O altfel de tâlcuire la Fericiri… la care Părintele Varnava ne invită să reflectăm. Ne-am gândit că una din cele mai mari nedreptăți pe care le săvârșim este protejarea propriului egou? Vrem să fim drepți cu noi înșine și să ne devoalăm propria personalitate, ca să ne vindecăm? Să aflăm soluția în cuvântul Părintelui Varnava Iangos. DREPTATEA DE A NE UCIDE EGOUL | ARHIM. VARNAVA

Presupusa valoare de sine

Dreptatea este dorința de a ucide ego-ul nostru, de a ucide răutatea noastră. Noi ce facem? Înfrumusețăm și ascundem teama ca nu cumva ego-ul nostru, nesiguranța, sărăcia duhovnicească, micimea noastră sufletească să moară, invocând virtutea dreptății. Vrem să fim mereu recunoscuți. Folosim dreptatea ca alibi, pentru a-i convinge pe alții că avem dreptate. Încercăm să ne protejăm pe noi înșine, să ne păstrăm presupusa valoare, care este de fapt o manifestare a inferiorității noastre. Iată care este cea mai mare nedreptate pe care am putut să ne-o facem vreodată nouă înșine.
Adevărata dreptate este să învățăm să recunoaștem cât valorăm în relația noastră cu Hristos, să devenim puternici prin smerenia cea în Hristos. Să dobândim simplitate și libertate lăuntrică, să ne iubim vrăjmașii! Să iertăm, prin harul lui Dumnezeu, pe cel ce ne-a nedreptățit! Nu poate cineva să ierte cu adevărat pe ceilalți, doar prin însușirile sale psihice pentru că, la un moment dat, va ajunge la conflicte interioare, psihopatologice.

Dreptatea lumească și dreptatea lui Dumnezeu

Adevărata iertare este să transmiți celuilalt iertarea lui Hristos, de care ne-am împărtășit și pe care am gustat-o noi înșine. Dacă ne constrângem pe noi înșine și ne forțăm să iertăm cu puterea noastră omenească, la un moment dat vom ajunge să ne răzvrătim împotriva lui Dumnezeu, pentru că El ne poruncește să iertăm greșelile fraților noștri.
Dreptatea este un dar dumnezeiesc, atotcuprinzător, care ne face capabili să iertăm, să comunicăm, să iubim, să fim uniți. Dreptatea este virtutea care ne oferă posibilitatea conviețuirii, capacitatea de a ierta. O subliniem din nou: nu ca o realizare a noastră, ci ca un dar al lui Dumnezeu, dat celui ce cere cu pocăință și smerenie.
Dacă dreptatea ne desparte de frații noștri, atunci ea este nenorocire și înșelare. Dreptatea lumească nu ne poate uni, ne dezbină și ne desparte. Atunci când invocăm dreptul de a ne lupta cu celălalt, de a ne împotrivi lui, de a-l domina și de a-l stăpâni, nu ne despărțim de semenii noștri?

Dorința de a face dreptate ca n handicap psihic

Din toate timpurile, oamenii încearcă să schimbe lumea, să corecteze textele greșite, cer de la slujitorii Bisericii să lupte pentru dreptatea socială, egalitate, filantropie, pentru binele lumii. Mulți dintre ei încep cu dispoziții bune, au gând bun, au sensibilitatea de a dori să lupte împotriva răului din lume, ca să se întâmple, în sfârșit, schimbarea în bine. Au viziuni mesianice. Ei se autointitulează „mesia”. Câte astfel de „tendințe mesianice” nu ascund, de fapt, complexe psihopatologice!
Unii sunt stăpâniți de o grandomanie și un idealism care, de cele mai multe ori, au drept cauză diverse acumulări suprimate sau handicapuri psihice. Alții manifestă o potrivnicie puternică în mediul direct în care trăiesc, atât în familie și în grupul de prieteni, cât și în mediul mai vast, profesional și social. De obicei, eșecul în relațiile personale duce la complexe de inferioritate și degenerează ușor-ușor în bigotism, care se manifestă nu numai în cercurile laice, ci și în cele religioase.

Cum distingem contribuția noastră la îndreptarea altora?

Cum putem discerne dacă contribuția noastră la îndreptarea unor nedreptăți sociale este sănătoasă sau patologică? Când vedem crescând înlăuntrul nostru anxietatea și frica, să înțelegem că, probabil, atitudinea noastră este bolnăvicioasă. Strădania de a rezolva problemele sociale ar trebui să se sprijine pe un suport ontologic, care să nu urmărească doar prezentul, ci mai ales să se transpună în veșnicie, să vizeze în principal dimensiunea și perspectiva eshatologică a mântuirii oamenilor. Acesta este contextul sănătos în care trebuie să ne concentrăm toate eforturile, pentru restaurarea justiției și a dreptății sociale.
De câte ori, de exemplu, nu se întâmplă ca cineva să vrea, subit, să meargă în Africa, ca misionar, în timp ce el însuși este distrus duhovnicește și nu a reușit încă, să se regăsească. Un altul vine în Biserică și vrea să devină peste noapte un mare ascet. Un al treilea se implică dintr-odată într-un mare proiect social pentru a schimba lumea. Acestea sunt de obicei, situații bolnăvicioase și periculoase, pentru că nu sunt insuflate și nu se sprijină pe iubirea lui Dumnezeu.

Mediocritate și complacere

Fără încredere în mila și pronia lui Dumnezeu, nu putem vedea lucrurile în duhul lui Dumnezeu și nu putem intra în profunzimea evenimentelor și a oamenilor. Este o ofensă la adresa lui Dumnezeu să credem că vom îndrepta lucrurile fără harul Său. Să încetăm să ne gândim la noi înșine ca la un „mântuitor”! Să ne încredem în dragostea lui Dumnezeu și ea ne va povățui în lucrarea duhovnicească a dreptății!
Participarea noastră la conflictele sociale trebuie să fie vrednică de Hristos, jertfitoare și cu o perspectivă eshatologică. Să nu fie pur și simplu un mijloc de destindere egoistă, pentru că atunci vom ajunge să „valsăm” în mediocritate și complacere, adică în temporalitate.
Autenticitatea modului nostru de a reacționa la nedreptatea și la dezechilibrul social se vădește dacă ea este guvernată de duhul comuniunii și al unității. Unitate! Unitate! Unitate! Să o repetăm continuu înlăuntrul nostru! Unitate, înseamnă iubire universală. Îmbrățișez și pe cel alb și pe cel negru, pe cel bun și pe cel rău, pe cel nedreptățit și pe cel nedrept. Dacă dragostea ontologică, universală naște în noi durere pentru unitate, atunci într-adevăr, reacția noastră la nedreptatea socială este sănătoasă.

Ce topește împietrirea noastră?

Atunci când nu trăim în unitate, ne risipim, judecăm și osândim oamenii. Această dezbinare este înlăturată numai prin sinapsa noastră în Trupul lui Hristos, prin participarea noastră la Sfânta Liturghie, în fața Sfintei Mese. Nu ne unesc nici „cuvințelele” sentimentaliste, nici grupările noastre religioase. Ceea ce topește împietrirea noastră și ne scoate în tărâmul libertății, al unității și al veșniciei, este Sfânta Liturghie. Acolo toate devin și sunt Hristos.
Dacă trăim cu adevărat Sfânta Cuminecare, faptele și comportamentul nostru vor fi rodul legăturii noastre lăuntrice cu Dumnezeu și vor contribui la potolirea foamei și a setei noastre duhovnicești. E nevoie să ne rugăm, să ne nevoim în orice chip, să ne recunoaștem smerit patimile ce ne stăpânesc și să încercăm să ne slobozim de jugul lor. Așa vom păstra nemicșorat dorul nostru după Dumnezeu.

Curajul de a ne vedea eșecurile

Avem nevoie de curaj ca să putem îndura vederea propriilor păcate și a eșecurilor și să rămânem în duhul pocăinței. Pentru a ne accepta handicapul existențial, avem iarăși nevoie de smerenie. Noi obișnuim să ne acoperim complexele, cele de multe feluri, sub „grija” excesivă pentru greșelile altora. Desigur, ne străduim să le și corectăm, pentru că ne este mult mai greu să ne privim în ochi pe noi înșine și să lucrăm la neputințele noastre. Totuși, cu cât ne îngrijim mai mult de greșelile altora, descoperim cu stupoare că propriile bube rămân neîngrijite.
Dacă ne vom hotărî vreodată să privim la neîmplinirile și eșecurile noastre, vom descoperi că sunt atât de multe, încât nu ne va mai rămâne timp sau dispoziție să ne ocupăm de greșelile altora. Atunci, vom deveni mult mai îngăduitori cu ei, precum spunea avva Pimen: „Eu, dacă aș fi văzut un frate păcătuind, aș fi trecut pe lângă el, fără să-i cer socoteală!”.
Este foarte ușor să ieși în stradă și să strigi… Dar, în același timp, este foarte greu să ne liniștim în „iatacul” nostru și să ne luptăm cu Dumnezeu ca să ne potolească foamea existențială. Avem nevoie de multă trezvie pentru a ne striga continuu nouă înșine: „Trezește-te! Nu ai pe Dumnezeu! Nu ai nicio bucurie!”. Dar, din păcate, nu o facem. Liniștea ne sperie, pentru că ne dezvăluie agonia noastră lăuntrică.

(Mai multe aflați în cartea Părintelui Varnava, Fericirile – Răspunsul dat lumii”, editată de maicile de la mănăstirea Paltin.

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, unde maicile se silesc să le îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura