CUM A VĂZUT LUMINA TABORICĂ ÎN TEMNIȚĂ ASPAZIA PETRESCU

Aspazia Oțel Petrescu, mărturisitoare a lui Hristos în temnițele comuniste, ne dezvăluie secretul prin care putem ajunge să vedem lumina necreată a lui Dumnezeu. Doar suind Golgota încercărilor, ajungem pe Tabor. CUM A VĂZUT LUMINA TABORICĂ ÎN TEMNIȚĂ ASPAZIA PETRESCU

Aspazia Oțel Petrescu: singură printre șobolani și libărci

Pentru Aspazia, anii petrecuți la Miercurea-Ciuc, vor fi presărați cu multe izolatoare. Fiorii sfintei rugăciuni se vor îngemăna tăcut în aripi de lumină: „Doamne, eu știu că undeva, în miezul ei, și temnița aceasta are o inimă (…). În seara aceasta m-a durut tare rău sufletul; m-am gândit la rănile ce Ți le-am pricinuit eu Ție. Iată, singură printre șobolani și libărci”.
Miracolul dăruirii revarsă râuri de har și în iadul pătimirii de la Miercurea-Ciuc. Aspazia și suratele ei de suferință vor lucra zi și noapte la broderia unei rochițe pe care una din gardiencele miloase ale închisorii, o dorea pentru botezul fetiței sale, Antonia. Cu ajutorul turnătoarelor, administrația află de firul poveștii și trece la represalii, iar Aspazia este aruncată în pivnița închisorii în care șobolanii colcăiau nestingheriți, părând de departe niște banale smocuri de paie.

Ispita și lumina taborică

Groaza se înstăpânește hain asupra sufletului ei greu încercat: „M-a cuprins o spaimă de moarte. Frica m-a paralizat cu totul. Nu mai simțeam nici frig, nici durerea pricinuită de cătușe, simțeam de pe acum turma de șobolani urcată pe mine. Și într-un moment de exasperare, m-am pomenit strigând cu o voce străină, stranie, strangulată de spaimă: «Doamne! Nu mă lăsa!».

Și în clipa următoare, mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit, nemaitrăit, nemaisperat. Hruba, lucarnele, treptele, jivinele, totul a dispărut. În jurul meu era numai alb. Un alb nelimitat, scânteietor, un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor. Eram eu și totuși nu-mi percepeam existența. Ieșisem parcă din timp și din spațiu, nu știam, de fapt, ce eram și unde eram. Eram o vibrație intensă, aproape de nesuportat. Simțeam o încredere nețărmurită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat și totuși mistuitor ca un rug fără arsură”. Sfinții Părinți numesc acest gen de experiență mistică – vederea Lumini necreate, de care fericita Aspazia s-a învrednicit asemenea sfinților văzători de Dumnezeu, experiență ce avea să o călăuzească până la sfârșitul vieții sale. Zile în șir, nimbul de har îi va lumina chipul și adâncul inimii zdrobite de neagra suferință.

(Extras din cartea „Aspazia Oțel Petrescu. Interviuri”)

Foto credit: Cristina Nichituș Roncea