Stadiul de iluminare la care ajunsese Valeriu Gafencu

În temniță Valeriu Gafencu a biruit patimile și a atins desăvârșirea, ajungând la sfințenie. Despre aceasta depun mărturie mai toți foștii deținuți politici, în frunte cu Nicolae Steinhardt, care îl numește „Sfântul închisorilor”. Aflați în acest articol cum a început Valeriu lupta sa de despătimire și drumul spre sfințenie. Stadiul de iluminare la care ajunsese Valeriu Gafencu

Mărturisirea lui Valeriu

După mult zbucium, după multă durere trăită, când paharul suferințelor se umpluse, a venit o zi sfântă, în iunie 1943, când am căzut cu fața la pământ, îngenuncheat, cu fruntea plecată, cu inima zdrobită, într-un hohot de plâns. Îl rugam pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumina. La acea dată îmi pierdusem toată încrederea în oameni.

Îmi dădeam perfect seama că mă găseam în adevăr, pentru ce dar sufeream? Din tot sufletul meu plin de elan rămăsese numai iubirea. Nimeni nu mă înțelegea.

În plânsul meu prelung, am început să bat metanii. Și deodată – O, Doamne! Ce mare ești Tu, Doamne! – mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate, rădăcina tuturor păcatelor omenești am găsit-o în mine. Vai, atâtea păcate, și ochii sufletului meu împietrit de mândrie nu le vedeau! Ce mare este Dumnezeu!

Văzându-mi toate păcatele mele, am simțit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele. Și o pace adâncă, un val adânc de lumină și dragoste mi s-a revărsat în inimă. Imediat ce s-a deschis ușa, am ieșit vijelios din celulă și m-am dus la ființele care știam că mă iubesc cel mai mult, și la cei ce mă urau și care greșiseră cel mai mult față de mine și le-am mărturisit deschis, fără niciun înconjur. „Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului dintre oameni. Sunt fericit!”.

Toți au rămas înmărmuriți. Unii m-au privit cu dispreț, alții cu indiferență, unii m-au privit cu iubire pe care ei înșiși nu și-o puteau explica. Un singur om mi-a spus: „Meriți să fii sărutat!”. Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în pernă și mi-am continuat plânsul, mulțumind și slăvindu-L pe Dumnezeu.

(Extras din „Întoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide)