VIRGIL MAXIM DESPRE CONSTANTIN BRÂNCUȘI

Un geniu despre alt geniu. Desfătați-vă de o frumoasă pledoarie în cinstea monahului culturii românești, după cum îl numește poetul și gânditorul temnițelor comuniste, Virgil Maxim. VIRGIL MAXIM DESPRE CONSTANTIN BRÂNCUȘI

Câteva gânduri smerite alături de creaţia marelui Brâncuşi

Raţiunea lucrează nu cu noţiuni, ci cu lumină. Da, cu lumini! Cu fulgere de lumină supranaturală, adică revelaţii. De aceea orice judecată rostită, consecinţă a revelaţiei interioare, este un act definitiv al raţiunii, ireversibil. O sancţiune, o sentinţă de condamnare pe viaţă, pe viaţă veşnică, împotriva, întâi, a celui ce-o rosteşte şi n-o împlineşte şi apoi, a oricui o aude dacă n-o respectă. De aceea zice Iisus: „Nu Eu, ci cuvântul pe care l-aţi auzit, acela vă va judeca”.
De aici şi starea de vinovăţie pentru actul cunoştinţei pe care îl are cineva, faţă de actul cunoaşterii, adică ne-transformării lui în act de trăire.

Pentru că această noţiune nu mai e o simplă noţiune de inventare la nivelul memoriei, ci are obligaţie de conştiinţă pentru experimentare, o hotărâre care are putere de viaţă şi de moarte, pentru cel care a luat cunoştinţă de ele.
Acest cuvânt conţine în el fulgerul iniţial al revelaţiei cu care s-a împărtăşit raţiunea creată a îngerului. Și oful lui, pe care raţiunea respectivă l-a îmbrăcat în haina expresiei a cuvântului rostit, lucrând aceeaşi pogorâre ca a Dumnezeu-Cuvântului în Fiul Omului.
Deci oricine se împărtăşeşte cu cunoştinţa Adevărului, e chemat de Cel ce l-a rostit (Tatăl), la comuniunea cu El, prin împlinirea lui. Acesta e înţelesul expresiei Mântuitorului: „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-i este dat (nu e chemat) de Tatăl Meu”….

Constantin Brâncuși – acest monah al culturii românești

Acestea au fost un fel de paranteză pentru a putea înţelege cele ce urmează. Pentru că acest mare monah al culturii româneşti, Brâncuşi, nu va putea fi înţeles decât cunoscându-i nu numai forţa pe care o dau cultura, talentul şi tenacitatea, ca să nu zicem ambiţia de a fi original. Ci actul străduinţei spre puritate desăvârşită, spre sfinţenia şi simplitatea vieţii, conştient că harul lucrează…
De aceea cine vrea să despartă opera lui Brâncuşi de creştinismul românesc, nu va înţelege nimic din creaţia lui. Toate elementele de simbol, ancestral am putea spune, folosite de acest mare creator, se purifică şi se topesc în viziunea creştină.
Aceste elemente revelate cu anticipaţie omului, pentru a-L recunoaşte prin ele pe Cel ce le-a purtat dintru început în Sine, pe Hristos, Brâncuşi le regăseşte în arta străveche românească.

Duhul materiei la Brâncuși

Brâncuşi nu este un creştin de paradă, nici unul de rit. El se ridică deasupra formulelor şi formelor mărturisite, deşi se serveşte de ele. Dar face din ele idei, transfigurându-le, trecându-le în metafizic, prin înţelesul pe care le capătă acestea în spirit. Imprimând formelor linia ascendentă, sublimând parcă materia, obligând spiritul prin contemplare să se detaşeze de materie. Nu existenţa materială, ci duhul ei este acela care dă sens existenţei văzute, adică a formei receptate.

Din orice existenţă văzută, percepută de altfel prin toate simţurile noastre trupeşti şi sufleteşti, trebuie să transpară spiritul care o susţine în această stare de existenţă individuală, unică. Orice existenţă devine pasibilă dispariţiei, morţii, procesului de degradare şi descompunere în elementele incapabile de reprezentare existenţială.

Ori, Brâncuşi realizează tocmai acest act. El pune materia în situaţia de a-şi legitima existenţa prin duhul care a informulat-o. Obligând pe receptor la un act de întâlnire în metafizic, cu spiritul artistului ascuns în mesajul obiectului creat. Aşa după cum creatura Etern, este văzut, întâlnit, cunoscut, în creaţia Sa.

Să creăm ca Dumnezeu

Şi această corespondenţă între spirite are loc tocmai pe acest soclu material care devine astfel, el însuşi, purtător al nobilei atenţii şi intenţii a spiritului Creatorului Etern.
De aceea dictonul lui Brâncuşi – «să creăm ca Dumnezeu» – însemnează pentru el a reîncărca materia cu sensul pe care Creatorul l-a avut ab initio în intenţia Sa. În Planul Său, adică de a o face nemuritoare, de a o înveşnici.
O sculptură, sau orice creaţie artistică – zicem noi, extinzându-se gândul lui Brâncuşi, nu se sfârşeşte niciodată în postamentul său. Ci se continuă în cer: în înţelesul său spiritual.
Materia se sfinţeşte sau se întinează în funcţie de intenţia cu care o atingem, va zice un părinte al pustiei, Sfântul Antonie cel Mare.
Aşa cum, frământând lutul şi suflând asupra lui Duh de viaţă, Dumnezeu a dat sens existenţei material subiective, realizând existenţe material spirituale, conştiente, subiective. Tot aşa artistul respectiv, Brâncuşi, încarcă materia, existenţele-subiectele create, cu un suflu duhovnicesc pe care o comunică duhului ce le contemplă.

Dumnezeu și cultura

Orice om de cultură care caută esenţa lucrurilor se întâlneşte în final cu Dumnezeu. Chiar dacă iniţial nu a dorit sau nu şi-a dat seama de acest lucru, fapt. Aceasta în întâlnire îi va fi fatală, va trebui să mărturisească Adevărul. Şi nu va mai avea niciodată linişte, absolut niciodată, până nu se va situa sub toată zidirea, recunoaşterea ignoranţei în condiţia cunoaşterii luciferice. Dar atunci va fi salvat integral, prin Raţiunea Divină, care-i va satisface dorinţa de cunoaştere, prin Împărtăşirea cu Cuvântul său Întrupat, întru Care şi prin Care sunt toate. Crescând în acest act de cunoaştere pe măsura dorinţei de desăvârşire.

Brâncuși și sufletul românesc

Toată opera lui Brâncuşi, acest monah al culturii româneşti, este o metaforă a sufletului românesc îngenuncheat discret în templul creaţiei Dumnezeului cel Viu.
La noi, creştinismul nu este o religie la care am aderat ca la o politică de interese. Nici un sistem filosofic sau de norme morale, sau dogme însuşite scolastic, nici rit de manifestare magică sau vreo formă bigotă de credinţă… La noi creştinismul este un stil de viaţă, şi nu spun eu pentru prima dată acest lucru, de aceea am zis mai sus, creştinismul românesc.

De aceea, poate părea curios pentru cel ignorant în cunoaşterea sufletului românesc, că pe acelaşi perete, alături de Icoana Omului-Dumnezeu şi Dumnezeului-Om şi a Maicii Lui, stau imediat sub ea icoanele lui Horia, Cloşca şi Crişan, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu sau Mihai Eminescu. Nu ca nişte tablouri pe perete sau poze frumoase, ci ca fiinţe ale aceleiaşi familii sfinte din casa lui care a devenit astfel casa lui Dumnezeu.
Aşa încât el şi tot neamul lui de oameni, strămoşi, moşi, părinţi, sunt în Dumnezeu şi se simt în Dumnezeu. Într-un act de corespondenţă vie cu cei prezenţi, permanent în timp şi spaţiu, în timpul atemporal, în spaţiul-aspaţial, în Veşnicul Prezent Dumnezeiesc.

Masa tăcerii și Siloamul

Iisus a făcut tină, a uns ochii orbului şi i-a zis: „Du-te şi te spală în scăldătoarea Siloamului”, care, tălmăcindu-se, înseamnă trimis. Oarecum parafrazând, Brăncuşi, plămădind tina acestui pământ românesc, ne unge ochii minţii, trimiţându-ne la Siloamul Târgu-Jiului. Duceţi-vă la Târgu Jiu şi spălaţi-vă ochii minţii în baia contemplării ca să vă vedeţi nemurirea în actul recunoştinţei faţă de Dumnezeu.
Pe acest altar, comun tuturor vetrelor româneşti, Masa Tăcerii, rotundă ca o pâine şi ca o ţară, vorbitoare tainic pentru cei ce o înconjură, Brâncuşi, ca un sacerdot investit al spiritului neamului său, oficiază în numele vieţii, naşterii şi morţii, Învierea. Prin liturghia, dragostea de cunoaştere a Absolutului divin, spre care actul de cunoştinţă, laudă şi mulţumire se înalţă într-un zbor succesiv de generaţii suprapuse, modulele coloanei, într-o continuitate infinită.

Trilogia de la Târgu Jiu

Căci dacă în această trilogie de la Târgu-Jiu nu vedem sufletul neamului românesc în lumina recunoştinţei celor vii pentru primirea celor mutaţi în Dumnezeu ca jertfe pentru Adevărul revelat, mărturisit şi apărat de-a lungul a două mii de ani, pe acest pământ, ce altceva am putea vedea? Ar fi o blasfemie!
Dar iată mă aflu într-o postură care mă jenează în cuget – eu să vorbesc despre Brâncuşi.
Brâncuşi nu are nevoie de vorbe de laudă ci de cunoaştere a sufletului său, a stărilor lui intime. Se spun fel de fel de vorbe lăturalnice şi despre el ca şi despre Eminescu, numai să nu se spună că sunt creştini. Asta se apare că i-ar înjosi, ca şi despre Sfântul Apostol Pavel, a cărui vedenie de pe drumul Damascului e explicată în marele dicţionar Larousse ca o criză luetică. Ce sfidare a Dumnezeirii!

Creștinul Brâncuși

Brâncuşi s-a născut creştin, a trăit intens creştineşte şi a murit creştineşte. Uitaţi-vă la toată simplitatea şi comportarea vieţii lui, aproape schivnicească. Acolo unde huzurul, luxul, petrecerea, libertinajul, erau la ele acasă, în mijlocul Parisului. Cu atât mai mult această capacitate de jertfă e mai de admirat cu cât condiţiile ispitei sunt şi ele mai mari. Un pat de lemn masiv, un buştean drept scaun, un tuci cu mămăligă, cu făcăleţul lui. Un blid pe o vatră care-i este şi masă, e tot mobilierul acestui nabab al spiritului românesc.

Acestei icoane i se cuvine cinstire.
Luaţi aminte, voi care vreţi să fiţi învăţători şi doctori trupeşti ai neamului românesc şi voi care loviţi în acest neam sfinţit prin aceşti drepţi. Şi sunt foarte mulţi! La Marea Judecată îi veţi putea privi în ochi?

(Extras din cartea lui Virgil Maxim, „Nuntașul cerului”, publicat și în Revista Atitudini)