SF. GAVRILIA PAPAYANNIS – ANAHORETA DRAGOSTEI

Am văzut Lumina care mă conducea şi mă-mpingea să mă las în voia Lui şi să-I urmez. Începând cu acea zi, primesc în fiecare an la această dată un mesaj important. Dumnezeu e Admirabil. El ne învaţă toate. După starea sufletului nostru. Pe unii cu blândeţe, pe alţii cu un impuls mai puternic.

Maica Gavrilia Papayannis, recent canonizată de Biserică,era înzestrată cu darul de a înțelege și purta suferința celorlalți. De la consiliere psihologică la tămăduire sufletească, maica Gavrilia era nedespărțită de pacienții ei pe care i-a iubit și asumat în Hristos cu toată dragoste, ca pe fiii săi iubiți. Aflați câteva însemnări din Jurnalul maicii Gavrilia, traduse de monahia Dometiana. SF. GAVRILIA PAPAYANNIS – ANAHORETA DRAGOSTEI

Sf. Gavrilia Papayannis – Fragmente de Jurnal

24 martie 1954. Ziua în care Mântuitorul a chemat-o lângă El pe maica Sa. Ziua cea mai importantă, mai hotărâtoare, cea mai dureroasă. Ea spunea: „Ziua despărţirii noastre, ziua crizei mele interioare a fost ziua care a tăiat ultima legătură ce mă lega de orice viaţă normală şi materială în această lume. Eram de-acum înainte moartă… pentru toţi. Următorul, şi unicul pas care-mi rămânea de făcut era cel al efortului: „mergi, vinde tot ce ai şi dă-le săracilor şi-apoi: Urmează Mie! Dar unde?

Şi îndată, iată răspunsul: … India! Aceasta era? Destinaţia mea! Până atunci n-avusesem nicio relaţie personală cu această ţară, cu excepţia unui respect înnăscut, pe care-l avem noi elinii pentru vechile şi marile civilizaţii – certitudinea că indienii, ca şi noi, sunt înzestraţi cu această fineţe a sufletului pe care o oferă numai Cultura. Ştiam, de asemenea, că India avea înţelepţi care se dedică în întregime lui Dumnezeu.
În acea noapte a avut cea mai intensă şi mai importantă experienţă din viaţa sa spirituală. A rămas trează întreaga noapte. Icoana Mântuitorului răspândea o lumină puternică, o lumină orbitoare. Nu îndrăznea să scoată capul de sub pătură. O voce interioară îi spusese… India. În acelaşi timp, avea sentimentul că aude cuvintele Evangheliei, cele pe care Mântuitorul le spusese ucenicilor Săi: „…vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi” (In. 16:7).
Douăzeci şi patru de ani mai târziu, la 25 martie 1978, scria prietenei sale israelite Yehuda: „La 24 martie 1954 şi în cele două zile care au urmat – pe 26 este sărbătoarea Sf. Arh. Gavriil – am văzut Lumina care mă conducea şi mă-mpingea să mă las în voia Lui şi să-I urmez. Începând cu acea zi, primesc în fiecare an la această dată un mesaj important. Dumnezeu e Admirabil. El ne învaţă toate. După starea sufletului nostru. Pe unii cu blândeţe, pe alţii cu un impuls mai puternic. Pe ceilalţi în mod diferit…”.

Pentru Iubirea întru Hristos

Maică, trebuie să aşteptăm ca celălalt să răspundă sentimentelor noastre?

Da, în prietenie şi în iubire celălalt trebuie să răspundă. Nu e posibil altfel. Nu pentru Iubire. Iubirea, aşa cum ne-a învăţat Hristos se dăruieşte fără schimb. Aici e marea, imensa diferenţă. Pentru că în acest moment, E-ul încetează să existe, noi încetăm să existăm. Iubirea pe care o primim de la Dumnezeu o dăruim altuia fără să ne intereseze ce va face el. Aceasta e extraordinar.

Adică, precum Hristos!

Exact. Şi cum o fac mulţi printre noi. Aşa iubesc oamenii lui Dumnezeu. Ei iubesc nu pentru că aşteaptă ceva în schimb, ci pentru că a nu mai iubi înseamnă a înceta să exişti. Cei care nu au simţit aceasta nu au simţit deloc bucuria lui Hristos, pentru că nu se preocupă decât de propria lor persoană… „Ai văzut, iubesc atât pe această persoană şi ea nu face nimic pentru mine! Am făcut atâtea sacrificii…” N-auzi decât aiureli asemănătoare! Aceasta n-are nimic de-a face cu Iubirea întru Hristos. Această Iubire vine de la Izvorul Iubirii, merge spre celălalt şi se întoarce la Izvor. De ce să aştepţi şi să ceri? „Mă iubeşte?” Nu mă iubeşte?! I-am dat inima noastră lui Dumnezeu? Acesta este scopul vieţii noastre!

Pentru… Iubirea care este pe Cruce

Crucea este simbolul sacrificiului de sine pentru/faţă de ceilalţi. Dar cel care se dăruieşte altora, îi iubeşte şi îi ajută, nu simte acest sacrificiu. Când această Iubire se dăruieşte, Iubirea dumnezeiască însăşi e cea care trece în inima celui ce dă, nu Omul e cel care dă. El nu simte niciun sacrificiu pentru că nu are conştiinţa acestuia. Pentru el este o atitudine firească – nimic nu se schimbă în viaţa sa, în sănătatea sa – dimpotrivă, se bucură încontinuu de aceasta pentru că este în acelaşi timp cel care dă şi cel care primeşte această dumnezeiască Iubire, această Forţă. Hristos ne-a dovedit-o prin Viaţa Sa, prin Învăţătura Sa. Răstignirea Sa şi Învierea Sa. De asemenea adevărata Iubire se găseşte mereu pe Cruce, dar se află în Lumina Învierii.

Şi rămâne mereu pe Cruce?

Mereu. Dar nu poate rămâne pe Cruce dacă nu ai dragoste. Pentru că în dragoste se află sămânţa sacrificiului. Nu este posibil să iubeşti şi să nu fii pregătit să dai. Nu-i aşa? Dusă până la capăt, jertfa devine Crucea. Adeseori, iubirea pe care o dăruieşti altora nu va fi înţeleasă de către ei. În acest moment, rămâi singur cu Dumnezeu. Dar El are întotdeauna pe aleşii Săi şi nu-i posibil să nu ţi-i trimită. Nu e posibil. Chiar de când te vei apropia de modul de viaţă pe care-l vrea El (Dumnezeu) pentru tine, aleşii Lui vor începe să vină îndată la tine…

Ce să spun! Eu însămi am rămas perplexă…. Cândva trebuia să-mi aleg prietenii. „Cine ştie? Acest prieten, această prietenă se potriveşte cel mai bine gusturilor mele? Vieţii mele?” … etc. Astăzi, nu simt nevoia să fac aceasta. Cineva care va veni să-mi spună un simplu „bună ziua” va fi pentru mine trimisul lui Dumnezeu şi voi avea chiar impresia că încarnează un înger.
Mântuitorul îi alege pe cei pe care îi trimite.

Pentru… Iubire şi Smerenie

Iubirea şi Smerenia merg împreună. Nu putem fi egoişti când iubim. Să luăm exemplul mamei şi al copilului, al fratelui şi al surorii, al tatălui şi al mamei. Îmi amintesc de când eram mică şi iubeam la fel pe mama şi pe tatăl meu care era atât de blând, încât nu-ndrăzneam să fac nimic de capul meu. Pur şi simplu pentru a nu-i necăji! Nu pentru că nu voiam să fac ceva. Astăzi e la fel. Dacă nu fac rău este pentru că nu vreau să-l supăr pe Dumnezeu. Nu pentru că mă tem de El, ci pentru că-L iubesc.

Nu sunt „prizoniera” lui Dumnezeu şi nu m-am predat cum se-ntâmplă în război. Vreau să-I dau în dar pe mine însămi. Cu toată iubirea mea, cu toată voinţa mea, pentru că astăzi sunt vie şi nu pentru că sunt o zdreanţă ascultătoare. Îi spun: „Vreau ceea ce Tu vrei, Dumnezeul meu!” Nu pot simţi altfel. La fel şi pentru apropiaţii mei. Vreau din toată inima mea să-i iubesc. Puţin contează cine e persoana. Nu mă-ngrijesc de aceasta. Este o fiinţă omenească. Are o inimă, un suflet, un duh. E ca mine! Iată!