Tâlcuire teologică la Întâmpinarea Domnului. Sf. Ioan Damaschin

Mântuitorul Iisus Hristos – asumarea trupului omenesc.

Făcătorul Se apleacă întru milostivirile bunătății Sale și se pogoară la cel căzut. Astfel că deși-l va ridica dintru căderea-i și-l va pune sus pe cel ce este de sus și chemat la cele de sus, negreșit asumă trupul cel căzut și unește fără știrbire cu Sine ceea ce asumă.
Astfel că Dumnezeu Cuvântul, asumându-mă pe mine întreg împreună cu cele ale mele, odată cu asumarea cea văzută, mă unește întreg cu Sine, în chip neamestecat. Făcându-Se îndoit El, Care era simplu. Și supunându-se simțurilor El, Care nu era(supus atingerii). Cel Preaînalt S-a pogorât întru smerenia cea mai de jos și le-a ales pe toate cele smerite, dimpreună cu toate pe care cugetul cel mândru și înfumurat al omului a învățat să le disprețuiască. Fiindcă nu numai că a ales doar o maică umilă, S-a născut într-o peșteră săracă. Ci S-a sălășluit într-un loc străin. S-a înfășat în niște zdrențe și a petrecut mai mult cu cei foarte săraci, întipărindu-Și-le în cele ale Sale cu totul pe cele ale noastre.

Smerenia Stăpânului Care se supune Legii

Legea cea veche avea printre altele și aceasta. Obligația de a-i duce la templu pe cei întâi-născuți dintre prunci și de a aduce ca jertfă o pereche de turturele sau porumbei. Spre a se curăți ei în fața lui Dumnezeu, Cel de la Care este nașterea și aducerea la lumină a celui născut. Pentru că ei cunoșteau că Acesta nu este numai obârșia. Ci și Tatăl, mai degrabă decât părinții care i-au dat naștere pruncului. Și Lui, prin darurile de față I s-au închinat, făcând ceea ce legea cerea și nu putea fi pus la îndoială.
Chiar și Stăpânul care a ajuns la acest număr de 40 de zile, a fost luat și dus de Mama Sa și de Iosif, părintele, în templul din Ierusalim, aducând odată cu el și darurile cele după obicei. Astfel încât, să nu pară că întârzie sau le neglijează. Însă pentru iudei se impunea și aducerea unei jertfe. Și, totodată, cele aduse să fie îndoite: o parte să fie spre curățire, iar cealaltă spre ardere de tot.

Deși cunoaștem că legea este duhovnicească și că nu litera este mai adâncă decât aceasta, ci vederea (cea duhovnicească) și duhul. Și, deși cunoaștem că toate cele spuse în chip învăluit s-au arătat pentru Soarele dreptății. Și că toate tipurile și simbolurile au fost pentru acesta, nu s-a socotit nicidecum fără de cuviință ca Stăpânul să respecte ale Legii, așa cum au fost date de-a lungul vremii.

Cine era Bătrânul Simeon?

Dar cine nu-l știe pe bătrânul Simeon care, înaintând în virtute și vârstă, aștepta să fie împlinită o prorocie despre sine.Care spunea că el nu va muri până ce nu va vorbi și va vedea pe Hristos și Stăpânul și-L va purta în brațe? Căci acest Simeon, fiind preot al lui Dumnezeu și Lui aducându-i slujbă de închinare după lege, s-a păstrat pe sine curat de gândurile cele dinlăuntru, curățindu-se și ajungând oglindă a Domnului. Gândul nu-i era împrăștiat și nici împărțit de înțelesuri îndoite, ci cu totul statornic și neschimbat, pregătit de făgăduință.

Apoi, pentru că a sosit vremea potrivită și Pruncul a venit la templu, L-a scrutat pe acesta cu ochii zâmbitori. Și, luându-L în brațele care, ar putea spune cineva, puteau a dânțui, prorocind, a spus acestea. „Acum slobozește pe robul Tău…ˮ. Deoarece, cuvântul acum are multe înțelesuri, mi se pare că aici sensul este înainte de toate.

Sensul cuvintelor: „Acum slobozește”

Momentan și foarte sintetic, pentru că zice „acumˮ și de îndată „Slobozește, Stăpâne…ˮ. Adică pe cel care de demult dorea să fie eliberat și să se apropie de Stăpânul. Pe cel ce a rămas însă în viață și era apăsat de cortul întru care urma să vadă mântuirea. Căci, deși mulți proroci și drepți au dorit să-l vadă pe Acesta, niciunul dintre ei nici nu L-au văzut, nici nu L-au privit. Ci doar mie mi s-a arătat și Cel dorit, și mântuirea tuturor am văzut-o cu ochii mei.

De asemenea, „Acum slobozește…ˮ, ar putea avea și următorul sens. Că a venit vremea, zice, a plecării mele. Întrucât am văzut legea în care am trăit și preoția de care am fost legat, strămutate, aș fi dorit să nu mai rămân în trup. Spre a nu le cugeta, văzându-le pe cele înfricoșătoare mai presus de vrednicia cuvântului, drept ceva omenesc.

Poate că cineva care prețuiește înțelesul literei ar putea găsi și altă interpretare, pentru „Acum slobozește…ˮ. Pentru că „Acumˮ determină verbul și arată timpul prezent. Pentru că prezentul este unit cu trecutul și viitorul. Cu începutul prezentului se apropie sfârșitul trecutului și cu începutul viitorului se atinge sfârșitul prezentului, alcătuindu-se astfel tripartiția timpului.

Mie, zice, celui care am fost părtaș amândurora, celui căruia i s-a încheiat trecutul, cel pentru care am fost hărăzit cu harul prorocirii… Celui care am avut parte de cercarea timpului celui prezent, prin care ne-a fost arătată mântuirea. Dar care am încredințarea viitorului prin nădejde, pe care și Apostolul o numește temei al celor ce vor fi. De vreme ce nu văd să mai fi rămas nimic de viețuit. Și aceasta este însă firesc să poată mărturisi doar sufletele curate, mărturisesc: „Slobozește pe robul Tău, Stăpâne…ˮ spre a-Ți aduce jertfă de mulțumire și glas de bucurie.

„După cuvântul Tău în pace”

Cât privește „după cuvântul tău în paceˮ, acesta ar fi înțelesul. Potrivit prorociei celei de demult și de sus făcute, după cuvântul Tău și potrivit cu harul făgăduit mie, acestor lucruri pe care le văd ajungând la împlinire, le voi urma în pace. Nu ca înainte, fără de credință în mutare. Ci cu credință, fără a-mi fi teamă de moartea care se apropie. Fiindcă mai înainte teama îi întâmpina pe cei care se mutau. Căci, Acela care a desființat-o pe aceasta S-a sălășluit dimpreună cu noi și S-a făcut pentru cei care ne mutăm la cealaltă viață, pace adâncă și netulburare. Astfel încât mutarea să nu mai fie socotită moarte ci somn.

Sau „după cuvântul Tău în paceˮ, adică un asemenea cuvânt va lua în stăpânire mintea. Pentru că al Tău cuvânt și a Ta grăire, zice, a adus pace atât celor de aproape, cât și celor de departe. Atât iudeilor, adică celor de un neam cu mine, cât și neamurilor, adică celor aflați departe. Pentru ca aceștia (iudeii) au izgonit-o pe aceasta și au scos-o de la dânșii. Iar în locul lor au fost introduse neamurile care au aflat mântuirea hărăzită lor. De aceea este mai bine pentru mine a mă muta de aici și a nu rămâne întru cele prezente. Pentru ca nu cumva, neprimind cele triste, poporul Meu cel înfiat după Har să fie risipit și părăsit.

„Pentru că ochii mei au văzutˮ

„Pentru că ochii mei au văzutˮ, zice, „mântuirea Ta pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor ˮ. Am văzut mântuirea cea pregătită tuturor cu ochii mei, atât cei dinlăuntru, cât și cei din afară. Pentru că nu s-a arătat doar unora, iar celorlați deloc. Nu în chip lămurit unora, iar celorlalți în chip nedeslușit și ascuns. Ci tuturor și în chip deslușit, ca aievea, ca și cum ar fi fost în fața tuturor.

Pentru că niciunul dintre toate cele care se petrec nu poate fi asemenea mântuirii lui Dumnezeu. Care, pentru și peste toți s-a revărsat din belșug, fără a lăsa pe nimeni lipsit de vederea și prezența Sa. Dacă unii au primit mai mult, iar alții mai puțin, iar alții nici măcar într-atât nu s-au apropiat, vina este a celor care nu au primit și s-au lipsit de bunăvoie de un astfel de har. Apoi, Simeon a numit de îndată această mântuitoare „lumină spre descoperirea namurilorˮ, drept „slavă a poporului Israelˮ.

Și a făcut această deosebire, a deslușit acest înțeles, pe care cuvântul îmi pare a-l indica. Anume că neamurile cele cuprinse de întuneric și oarbe cu totul, și neluminate în niciun fel cât privește cunoașterea ființei celei adevărate, au văzut lumina cea mântuitoare, care risipește propria lor neștiință și descoperă cunoștința cea de Dumnezeu.

Dar aceasta nu s-a făcut doar pentru aceia, ci cu mult mai mult pentru poporul lui Israel, pe care a știut să-L numească „popor al Săuˮ. Pentru că slava acestora s-a arătat drept mântuire celor din care S-a născut după trup. Din a căror sămânță și coapse a răsărit Mântuitorul la care a și fost trimis mai întâi, cu toate că s-au așezat aproape de tot răul.

(Întâmpinarea Domnului. Sf. Ioan Damaschin, Cuvântări)