Cum era posibil să nu simți durere în torturile din temniță? Părintele Dimitrie Bejan

DIN CATEGORIA SFINȚII ÎNCHISORILOR

Mulțumirea în suferință

În amarele bezne ale morții, singură, nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu cheamă la viață trupurile osândite la muncă silnică, frig și foame: „Și dacă a trecut un an, cei ce-au fost ca să moară au murit, iar ceilalți, supraviețuitorii, căliți la temperaturi joase și la încercări cumplite, ne-am ridicat drepți în fața Domnului și I-am mulțumit, mai întâi pentru încercări, apoi pentru viața pe care El ne-a păstrat-o. Pe urmă ne-am adus aminte de moartea acelor oameni care trăiseră alături de noi. Ne-am apropiat de mormintele lor, le-am îngrădit cu garduri, la cap le-am pus cruci de mesteacăn alb, în timp ce buzele noastre murmurau: «Doamne, odihnește-i cu sfinții Tăi, unde nu sunt dureri. Aliluia»”.

Am simțit, fraților, am simțit pe umăr o mână care mă apasă! 

„Eu m-am simțit bine și în Rusia și în pușcăriile românești. Am plutit! Mă simțeam mai sus cu o palmă de pământ. N-am avut nimic! Am avut și tifos, dar am trecut prin el cum trece gâsca pe apa sâmbetei. Dumnezeu m-a salvat. Am simțit, fraților, am simțit pe umăr o mână care mă apasă! O spun la vârsta mea și o spun conștient… Eu nu zic că este mâna lui Dumnezeu. Nu avea să vină Dumnezeu pentru un simplu preot păcătos ca să-l salveze; dar am și eu un înger, cum ai și frăția ta și toți cei botezați. A fost cu mine îngerul, cred… Eu am plutit pe deasupra lucrurilor”.

La Jilava mă băteau pentru că predicam în fiecare zi în celulă, viețile sfinților

La 28 iunie 1949, părintele Dimitrie Bejan pășește în celula cu mucede paie a Jilavei de sub „domnia” lui Maromet, „o epocă grea, de cruntă foame și interminabile bătăi, cu geamurile bătute în cuie”, dar în care „găseam suficiente posibilități ca să ne facem timpul plăcut în celulă. La Jilava mă băteau pentru că predicam în fiecare zi în celulă, viețile sfinților”. Frate de suferință în scrânciobul torturilor aplicate deținuților din Fortul 13, Gabriel Țepelea asistă la următoarea scenă tulburătoare:

Dădeau milițienii până oboseau și eu nu simțeam nimic

„Eram cu preotul Dimitrie Bejan într-o celulă la Jilava și a venit Maromet cu vreo 10 milițieni și ne-au bătut pe toți. Au venit cu o masă specială pentru bătaie și doi milițieni cu parii ne băteau până ne frângeau în bătaie. Toți orăcăiam și strigam, că ne durea. Pe părintele Bejan l-au lăsat la urmă. Și s-a așezat el frumos, singur și-a dat pantalonii jos și s-a așezat pe masa aceea de bătaie. L-au bătut atât de tare, dar el nici nu gemea. Nu gemea deloc! Noi strigam toți: «Țipă, părinte, că te omoară!». Eu mă uitam la dânșii și zâmbeam (mărturisește părintele). Nu am simțit nimic. Nicio vânătaie nu am avut pe corp. Dădeau milițienii până oboseau și eu nu simțeam nimic”.

(Preluat din cartea „Sfinții închisorilor”, mănăstirea Paltin)