MARCEL PETRIȘOR: SFÂRȘITUL MUCENICULUI CONSTANTIN OPRIȘAN ÎN FORTUL JILAVA

RELATAREA LUI MARCEL PETRIȘOR

Zilele se scurgeau mohorâte și cenușii, una ca și cealaltă, în lumea celulelor din Casimcă. Programul impus de administrație era imperturbabil: 17 ore pe zi treaz, la marginea patului, cu ochii țintă la vizetă și la tavanul din care picura permanent apă, o foame albastră, lipsită de speranța oricărei săturări, iar noaptea sculatul de câteva ori pe noapte pentru dormit „neregulamentar”. Așa că, din cele patru celule ale tunelului subteran, fără aer și lumină, fiecare cu câte patru inși cașectici, dintre care unul neapărat bolnav de tuberculoză în ultimul hal, era puțin probabil să mai scape cineva cu viață.

(…) Oprișan se liniștise; hemoptizia-i încetase, iar Ghiță Calciu înțepenise parcă lângă el în poziția de drepți. Era-ntr-adevăr ca un stei de piatră, ca un bolovan… în care însă crăpase ceva…

• A pierdut, săracul, aproape o jumătate de litru de sânge!, mai murmură el cu privirea ațintită la sângele spumos care-ncepuse să i se închege pe pătură și pe mâini. Cei doi, deși-l auzeau și-l vedeau, tăceau înfiorați (…).  Ghiță meșterea ceva în secret.

• Dumnezeule!, exclamă Marcel, sărind spre Ghiță. Ce faci?

• Taci!, îi porunci scurt Ghiță. Storc o gamelă de sânge din braț ca să-i dau limfă lui Costache. Nu vezi că a pierdut atâta sânge și că se stinge dacă nu intervenim cu ceva?

(…) Iosif și Marcel erau ca împietriți, așteptând fie să se deschidă ușa, care nu se mai deschidea, fie să vadă ce voia să mai facă Ghiță… Se dumiriră însă repede, văzându-l cum decanta limfa, din gamela în care-și storsese sângele, în cea a lui Marcel.

• Bea!, îi zise el apoi lui Costache, pe un ton poruncitor.

Oprișan zâmbi nemișcat. Răspundea cu un surâs nelumesc la tot ce se întâmpla în jur

• Hai, Costache, bea asta!, încercă Ghiță să-l facă să bea limfa cu orice preț, în timp ce cu cealaltă mână voia să-i ridice capul, ca să poată sorbi mai ușor conținutul gamelei.

Costache surâdea în continuare. Atunci sări și Marcel să-l ajute.

• Prea târziu!, exclamă Iosif. Costache e departe acum; atât de departe că nimeni nu-i mai poate face nimic. Lăsați-l!

Nu-și termină însă vorba când Oprișan, cu o ultimă sforțare, se ridică puțin de pe pat și privindu-l pe Marcel peste gamela cu limfă, schiță un gest de apărare.

• Costache! Costache!, îl strigă iar Ghiță și mai speriat și cu gamela tot mai aproape de gura lui.

Costache tresări atunci ca la vederea a ceva nevăzut de cei trei și, privind încă o dată spre un „sus” zăbrelit de gratiile patului de deasupra, își dădu duhul pe brațele lui Ghiță Calciu. Gamela cu limfă căzu pe jos, iar el îl îmbrățișase pe Costache ca și cum ar fi vrut să nu-l mai lase să plece. Din ochi îi șiroiau însă niște lacrimi tulburi, care-i picau celuilalt pe obraji ca o ploaie și doi stropi mari se topiră în două mărgăritare mici, prelinse pe sub pleoapele lui Costache… Ghiță, cu capul plecat pe pieptul mortului, izbucni apoi într-un hohot de plâns atât de sfâșietor încât Iosif îi strigă:

• Ghiță! Ghiță! Nu-ntoarce morții din drum, că-i păcat!

Cine să-l mai audă când Ghiță Calciu plecase și el pe urma lui Costache Oprișan?!…

(Mărturie publicată în Revista Atitudini Nr. 55)

Biografia lui Constantin Oprișan o puteți citi aici: Constantin Oprișan