STAREȚUL EFREM FILOTHEITUL DIN ARIZONA – CHIP AL RUGĂCIUNII ȘI AL ASCULTĂRII DUHOVNICEȘTI

Motto: „Există în zilele noastre o confuzie duhovnicească atât de mare! O mare tornadă risipește totul. Țineți strâns îmbrățișată tradiția pe care v-am oferit-o și fiți încredințați că, în vremurile noastre este un act de mărturisire a credinței să spunem că Iisus Hristos este Domnul Dumnezeul nostru”. 

ANII GREI AI COPILĂRIEI. MÂNGÂIEREA RUGĂCIUNII

Viața mea a însemnat lucrare și durere, viețuire în sărăcie, în timpul ocupației nemțești, foamete în timpul ocupației, ispite și necazuri în mănăstiri. O mare luptă. Numai numele lui Hristos și al Maicii Domnului m-au ajutat să le străbat pe acestea toate”.

„Nimic nu este mai puternic decât rugăciunea. Rugăciunea este un liman pentru cei zbuciumaţi de furtună, o ancoră pentru cei goniţi de valuri, un toiag pentru cel ce se clatină, o comoară pentru cei săraci, o siguranţă pentru cei bogaţi, un ajutor împotriva bolilor şi o ocrotire pentru sănătate. Rugăciunea este arma cea mai tare, vistierie care niciodată nu se goleşte, bogăţie nesecată, liman fără valuri, temelia păcii, rădăcină, izvorul, mama tuturor bunătăţilor, mai puternică decât o împărăţie. Eu însă vorbesc de rugăciunea care nu zace numai pe buze, ci se ridică din adâncul inimii[1].

Starețul Efrem Filotheitul a așezat cu râvnă sfântă în vistieria sufletului său, cuvintele marelui Hrisostom. Lucrarea tainică a rugăciunii l-a însoțit întreaga viață și i-a deschis porțile Împărăției cerești. Aflat în grija Sfântului Ioan Botezătorul de la naștere, fiind botezat cu numele slăvitului proroc, darul pocăinței și al plânsului curățitor îi vor lumina sufletul în cei 92 de ani de viață sfințită prin aspră nevoință.

Părintele Efrem a văzut lumina zilei în anul 1927, în localitatea Volos din Grecia, în familia evlavioșilor creștini, Dimitrie și Victoria Moraitis, care au avut trei băieți: Nicolae (1926), Ioan (starețul de mai târziu, 1928), Christos (1930) și o fată, Elena (1924) care va muri la vârsta copilărie. Tatăl Părintelui Efrem era tâmplar și îi va deprinde și pe fiii săi cu meșteșugul cioplirii lemnului, încredințând atelierul fratelui mai mare, Nicolae. Mama, care se va retrage în ultima parte a vieții la mănăstirea Sf. Arh. Mihail din insula Thassos, primind la călugăriei numele de Teofana, rămasă orfană de la vârsta de 11 ani, învățase să alerge la rugăciune ori de câte ori nevoile și primejdiile o strâmtorau. Adeseori, se trezea noaptea la rugăciune și se închidea în bucătăria casei ca să-și plângă singură durerile la picioarele Mântuitorului. Ioan, care tânjea să o însoțească în ceasurile tainice de rugăciune și de metanii, o implora de multe ori: Mamă, când termini rugăciunea, trezește-mă ca să ne rugăm puțin împreună. Victoria își împărțea timpul de rugăciune cu fiul ei mijlociu, purtând în suflet încredințarea prin vedenie, pe care o primise la nici 40 de zile de la nașterea lui Ioan, că acesta va alege calea nevoinței monahale. Peste ani, Starețul avea să așeze pe hârtie frânturile de amintiri care îl duceau cu gândul la chipul rugător al mamei sale: „Cu adevărat, mama era o pildă de urmat! De câte ori nu am văzut-o închizându-se în bucătărie și rugându-se în genunchi cu râuri de lacrimi! Cât de schimbată ar fi lumea dacă toate mamele ar avea aceeași grijă de a plăcea lui Dumnezeu![2]. Fire riguroasă, dar iubitoare, mama părintelui Efrem nu accepta de la copiii ei împotriviri sau încălcări ale cuvintelor sale. Obișnuia să le repete, de câte ori era nevoie, îndemnul: „Nu cu jumătăți de măsură, ci exact așa cum v-am cerut!”. Exigența mamei și obișnuința de nu ieși din cuvântul ei îl vor ajuta pe tânărul Ioan să deprindă cu ușurință alfabetul vieții monahale pe care o va îmbrățișa la vârsta de 19 ani.

 DORITOR DE VIAȚA MONAHALĂ ÎN VÂLTOAREA RĂZBOIULUI

„… Îl rugam pe Sf. Elefterie să mă slobozească să plec. Voiam să plec în Sf. Munte, dar mă rușinam să-i spun duhovnicului meu, de vreme ce îmi ceruse să rămân alături de el”.

Anii încărcați de lipsuri și de suferințe ai celui de-al doilea Război Mondial vor tulbura și liniștea familiei Moraitis. Tânărul Ioan va fi nevoit să-și întrerupă gimnaziul pentru a lucra, „fiindcă în anii grei ai ocupației germane stăpânea foametea. Din pricina înfometării nu ne puteam ține pe picioare”, își amintește Părintele Efrem. „Lucram mai ales la atelierul de tâmplărie al tatălui meu. Uneori însă mai făceam și pe negustorul ambulant în Volos. Covrigi, chinină, nasturi, chibrituri. Cumpăram tot ce găseam și îndată le vindeam pentru a-mi ajuta familia. Și totdeauna trăiam cu frica nemților și a italienilor”. Capturat de naziști pe când făcea negoț în piață cu fratele său, Nicolae, Ioan care avea pe atunci 15 ani, va scăpa de execuție datorită rugăciunilor fierbinți ale mamei sale și a constituției sale plăpânde care va stârni mila ocupanților germani. În vremea neașteptatelor bombardamente care îi sileau pe toți grecii să se ascundă în adăposturile subterane și în buncăre, Victoria rămânea în casa ei, îngenuncheată în fața icoanelor, cu inima arzând de o credință neclintită în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Și n-a fost clipă în care Dumnezeu să-i fi trecut cu vederea rugăciunea. Duhovnicul familiei Moraitis, părintele Efrem din Volos, uimit de darul rugăciunii și al privegherii ucenicei sale, nu se sfia să recunoască: Noi toți luați la un loc nu valorăm cât Victoria”.

La biserica părintelui Efrem din Volos, Ioan își hrănea sufletul cu slujbele și catehezele despre rugăciune, despre lacrimi și viața nevoitoare din Sf. Munte. Fiecare cuvânt îi aprindea tot mai mult dorul de a se afierosi Domnului, în ciuda împotrivirii tatălui său care năzuia să-i lase în grijă atelierul de tâmplărie. Greu încercat de boală, aflat în pragul morții din cauza epidemiei de malarie care secera locuitorii Volosului și izbăvit de moarte ca prin minune, în sufletul tânărului Ioan se va întări tot mai mult dorința de a se slobozi din legăturile vieții deșarte și de a păși în cea monahală.

După anii ocupației naziste, au urmat luptele civile care au distrus în Volos ceea ce mai rămăsese în picioare după dezastrul războiului. Foametea și nenorocirea domneau pretutindeni. În luna august a anului 1947, câțiva copii din Volos se hotărăsc să plece în Sf. Munte și să treacă pe la Starețul Iosif cunoscut lor din istorisirile duhovnicului Efrem. Ioan ardea și el de dorința de a merge în Athos, dar se va lovi de interdicția tatălui său. Întristat, îi va trimite totuși starețului isihast un mic semn al dragostei lui curate: „Prin acești copii pe care îi cunoșteam, îmi doream să trimit și eu ceva Starețului Iosif, dar nu aveam nimic, fiindcă eram săraci. Am mers atunci în casă, am deschis dulapurile mamei și am găsit puține paste făinoase. Le-am pus într-o punguță și am scris și un bilet: «Părinte Iosif, vă trimit acest pachețel, o mică dovadă a dragostei și a respectului meu. Vă rog, pomeniți-mă și pe mine în rugăciune ca să mă mântuiesc. Vă sărut dreapta, Ioan»”. Când a primit pachetul, Starețul l-a deschis cu grijă și întorcându-se către copii, le-a spus: «Acest copil va veni aici ca să devină monah»”. Cunoscând dorința duhovnicului Efrem de a-l ține pe Ioan lângă el pentru a-l ajuta la mănăstirea pe care voia să o ridice, copiii n-au crezut cuvintele starețului, însă le-au transmis lui Ioan care a început să se roage tot mai fierbinte Maicii Domnului să-l primească în Grădina ei. Apăsat de promisiunea pe care i-o făcuse la 14 ani duhovnicului său că îl va ajuta atunci când va avea nevoie, deși gândul îi spunea că mănăstirea mult visată nu se va înălța niciodată, Ioan se simțea printre ai săi aidoma celor întemnițați. De aceea, alerga adeseori la închisoarea din oraș unde se afla o icoană a Sfântului Elefterie. „Și aruncam în cutie milostenie pentru cei închiși. Mă duceam, mă întorceam și-l rugam pe Sf. Elefterie să mă slobozească să plec. Voiam să plec în Sf. Munte, dar mă rușinam să-i spun duhovnicului meu, de vreme ce îmi ceruse să rămân alături de el. Într-un sfârșit, pentru că mă rușinam să-i spun dorința mea lăuntrică, m-am gândit să-i scriu. S-a supărat puțin, dar apoi s-a împăcat cu gândul și a acceptat: «Să mergi, copilul meu, eu nu te împiedic»”.

VIEȚUITOR ÎN SF. MUNTE, UCENIC AL LUI GHERON IOSIF ISIHASTUL

La sfatul duhovnicului său, Ioan va alege să plece la Starețul Iosif Isihastul, deși inițial primise propunerea altui monah athonit de a ucenici pe lângă el. La 26 septembrie 1947, sfătuit de mama lui să-i lase tatălui un bilet, tânărul Ioan se va urca în corabia care avea să-l ducă către Muntele cel Sfânt și mult râvnit. Tatăl, Dimitrie, va pleca de acasă pe bicicletă în încercarea de a-l întoarce din drum pe fiul său, dar va cădea de pe ea și rănit grav va fi nevoit să revină acasă singur și îndurerat. În chip vădit, voia lui Dumnezeu era ca în acea zi, Ioan să se îmbarce spre Athos. Legănat de valurile mării, pe corabie viitorul monah va fi greu luptat de iureșul gândurilor stârnite în mintea lui de către vrăjmașul neamului omenesc care încerca în tot chipul să-l descurajeze: „Priveam mănăstirile cu zidurile lor și mi se păreau că sunt niște temnițe, iar părinții, niște surghiuniți. «Cum de pot răbda aceștia aici?», îmi ziceam în sinea mea. «Vai ție! Întoarce-te înapoi!» Înlăuntrul meu se dădea o luptă înfricoșătoare”. Ajuns în cele din urmă la arsanaua mică a Schitului „Sfânta Ana”, va fi întâmpinat de părintele Arsenie, trimis de stareț să aibă grijă de cel pentru care Cinstitul Înaintemergător i se arătase cu o noapte înainte, vestindu-i: „Îți aduc un mielușel. Primește-l în turma ta!”. În prima noapte petrecută la Sfânta Ana, „m-am culcat într-o cușcă, între două scânduri și diavolul mi-a adus un vis înfricoșător”, își amintește Părintele Efrem. Va fi trezit din visare de către Starețul însuși pentru a merge la bisericuța unde se săvârșea Sf. Liturghie, aproape în fiecare noapte. Înainte de slujbă, novicele Ioan va fi îmbrăcat într-o dulamă peticită și nespălată, care îi va aduce, însă, negrăită bucurie în suflet, făcându-l să se simtă înveșmântat ca în porfiră împărătească: „Prima mea Liturghie într-un paraclis athonit a avut ceva tainic. Înfățișarea plăcută a Starețului, psalmodia ușoară, întunericul care îți pricinuia umilință, lumina lină a candelelor, mireasma tămâiei și a lumânărilor, toate înlesneau înălțarea noastră duhovnicească”. Însă, la Schitul Sf. Ana privegherea de 10, 12 ore cu Rugăciunea lui Iisus, împreunată cu ascultarea, erau nevoința de căpetenie a obștii, de la care Gheron Iosif nu accepta nicio abdicare. Tânărul nou venit avea să poarte o cumplită luptă cu sălbăticia minții care refuza să se închidă în cuvintele rugăciunii și care hoinărea încolo și încoace, risipită în noianul de gânduri: „La început am întâmpinat multe greutăți în rugăciune. Nu puteam pronunța deloc Numele lui Hristos. Mi se părea că mintea îmi înțepenea cu totul, iar cuvântul lăuntric nu era lucrător deloc. Nici măcar «Doamne» nu puteam să spun. Mă străduiam din răsputeri, dar rugăciunea nu înainta. «Ce se întâmplă?», mă întrebam eu”. Starețul Iosif îl va încuraja să stăruie în lucrarea rugăciunii până când va reuși „să spargă coaja omului celui vechi” și îl va ajuta pas cu pas să înainteze duhovnicește, șlefuindu-i iubirea de sine, îndemnându-l neîncetat la o ascultare fără murmur. Lângă Gheron Iosif, exercițiul lepădării desăvârșite de sine era continuu, fiind condiția care trebuia respectată fără cârtire de cei care voiau să-i rămână aproape. Încercările la care acesta își supunea ucenicii nu erau ușoare, dar erau pe măsura bucuriilor duhovnicești care înaripau sufletul nevoitorilor săi ascultători: „În anii în care am stat lângă Stareț, am fost foarte fericit și în sufletul meu a fost mereu prăznuire duhovnicească. Existau, desigur, ostenelile trupești, privegherile, dar înlăuntru aveam bucurie, pace și odihnă. Nu ne făceam nicio grijă, nici măcar în ceea ce privește moartea sau Judecata lui Dumnezeu. Simțeam o astfel de pace a conștiinței, încât Îl rugam pe Dumnezeu să mă ia din această viață, deși eram încă ucenic. Aveam această dorință pentru că simțeam că mântuirea mea este garantată”.

 DISCIPOL LA ȘCOALA RUGĂCIUNII ȘI A ASCULTĂRII DESĂVÂRȘITE

„Ne arăta ce se întâmplă în suflet de la primul atac al gândului până la faptă. Pe toate le făcea cu discernământ și înțelepciune pentru a ne forma duhovnicește în Hristos. Ocări pentru a ne curăța de egoism, blândețe și înțelegere pentru a îndrepta greșeala”.

Școala monahală de la Schitul Sf. Ana era înțesată de examene care, odată trecute cu bine, sub atenta supraveghere a Starețului, umpleau inima ucenicilor de bucuria sfântă a harului dumnezeiesc: „Aproape tot timpul supunerii mele nu a fost altceva decât o adevărată instruire. Am dat de un profesor, de un specialist. M-a examinat în profunzime, până în cele mai mici amănunte și chiar din prima zi a început să-mi trateze sufletul. Nu mă slăbea nicio clipă”. În perioada de început, Părintele Efrem a fost luptat mult de gândul plecării. Îl chinuia dorul de casa părintească, de duhovnicul pe care îl lăsase în lume și care mai nădăjduia în sprijinul său. Când atacurile se întețeau, își încredința gândurile Starețului Iosif care îl întărea și îi oferea pe loc leacul tămăduitor: „Să nu-ți lași nicio clipă îndatoririle, privegherea, canonul și rugăciunea și atunci nu te va stăpâni niciodată diavolul plecării”. Într-una din zile, la schit a venit duhovnicul său din Volos. Fratele Ioan privea de departe discuția pe care părintele său duhovnicesc din lume o purta cu un frate mai mare din obște. Starețul, căruia nu-i scăpa nimic, s-a apropiat de el, spunându-i: „Vezi, micuțule, cât de mult vorbește fratele tău mai mare cu fostul tău duhovnic?”. „Eu n-am să vorbesc”. „Da, tu n-ai să vorbești, știu asta. Cu cât păstrezi mai mult tăcerea acum, cu atât vei vorbi mai târziu în Biserică. O să vezi tu într-o bună zi”. Și prevestirea Starețului se va împlini întocmai după moartea sa, când Părintele Efrem va ajunge să slujească Biserica lui Hristos prin cuvânt în Sfântul Munte, în Grecia și mai apoi în Arizona.

Legătura dintre Stareț și fiii săi duhovnicești era bazată pe încredere și dăruire totală. Totodată, Gheron Iosif zidea duhovnicește în primul rând prin pilda vieții proprii: „Ascultare adevărată, ne învăța Starețul, nu înseamnă să împlinești porunca doar la exterior și tipiconal. Adevărata ascultare înseamnă să te silești pe tine însuți să crezi și să cugeți așa cum crede și cugetă starețul tău. Care este scopul ascultării? Nu este acela de a învăța regulile vieții duhovnicești? Dacă ucenicul nu are credință în povățuitorul său, care este folosul?”. Cât a stat în preajma Starețului Iosif, Părintele Efrem s-a străduit să-l odihnească în toate, deși tratamentele terapeutice care i se aplicau erau dintre cele mai dure și mai dureroase: „Mă mustra mereu, mă ocăra, mă smerea. Zi și noapte ocări. Nu din când în când, ci în fiecare zi. În toți acei ani cât am stat lângă el, doar de două ori l-am auzit strigându-mă pe nume. De obicei, mă striga: «neghiobule», «bobocule», «micuțule» și multe alte epitete calificative. Este adevărat că atunci când mă mustra sufeream foarte mult în sinea mea, dar cât de recunoscător îi sunt pentru acele «intervenții chirurgicale»!”.

Încetul cu încetul sub pedagogia Starețului, părerea de sine a Părintelui Efrem și gândul trufaș că duce o viață duhovnicească din copilărie, care îi stăpâneau adâncul sufletului, încep să se destrame. Gheron Iosif, pe cât era de aspru în viața de zi cu zi, pe atât era de blând și plin de dragoste în timpul mărturisirii gândurilor: „Ne arăta ce se întâmplă în suflet de la primul atac al gândului până la faptă. Pe toate le făcea cu discernământ și înțelepciune pentru a ne forma duhovnicește în Hristos. Ocări pentru a ne curăța de egoism, blândețe și înțelegere pentru a îndrepta greșeala”. Acrivia Starețului pentru fiecare amănunt al vieții duhovnicești a ucenicilor lui, dragostea părintească cu care își asuma neputințele și căderile lor, îi obliga pe aceștia la o sinceritate totală față de povățuitorul lor, cu atât mai mult cu cât cunoșteau pericolul care îi aștepta dacă își ascundeau gândurile care îi tulburau: „Ai văzut vreun monah care să cadă sau să dezerteze? Din nemărturisirea gândurilor i-a venit lui aceasta. Nu și-a mărturisit gândurile și atunci acestea l-au mâncat, precum șerpii. Mic este șarpele, dar dacă nu-l alungi, el crește, dobândește otravă și te mușcă o dată, iar tu mori. Ai văzut om înșelat? Din pricina gândurilor a pătimit aceasta”.

Starețul Iosif era neînduplecat în privința respectării programului de rugăciune de la care el însuși nu se abătea aproape niciodată: „Tipicul nostru era să priveghem toată noaptea. Nu puteam să spunem: «Am obosit. Să mă odihnesc puțin astăzi, pentru că am cărat atâta greutate și sunt istovit». Starețul nu ne îngăduia cu niciun chip să ne schimbăm cât de puțin programul. Niciun pogorământ nu exista în privința aceasta. Ne-a făcut puternici, oțeliți, atât prin pedagogia pe care a aplicat-o, cât și prin pilda sa de neclintit”. Era atât de preocupat de sporirea duhovnicească a ucenicilor săi, încât le repeta mereu: „Nu vreau nimic altceva de la voi. Eu voi găti mâncare, eu voi sluji. De la voi nu vreau decât zi și noapte tăcere, rugăciune, pocăință și mai ales lacrimi. De îndată ce deschideți ochii, să începeți să rostiți Rugăciunea. Monahul care rostește neîncetat Rugăciunea se înarmează cu o putere dumnezeiască atât de mare, încât rămâne nevăzut de demoni, pentru că aceasta îi arde și îi biciuiește”. Părintele Efrem își amintește de anii în care rostirea cu gura a Rugăciunii lui Iisus îi aducea multă durere în trup și de tânguirile lui în fața Starețului care nu îl lăsa să se lamenteze și să renunțe la luptă: „Gheronda, din pricina rugăciunii mă doare gura și limba, iar gâtlejul mi s-a înfundat. Nu pot să respir, mă doare inima. Îmi simt gâtul ca o rană”. „Lasă să te doară! N-ai să pățești nimic. Fă răbdare! Să nu încetezi deloc! Durerea va aduce desfătare duhovnicească”. Părintele Efrem nu a auzit de la Starețul său cateheze lungi și nu a avut parte nici de ore nenumărate de convorbiri duhovnicești pentru că esența învățăturii isihaste a lui Gheron Iosif era cuprinsă în doar câteva cuvinte: „Taci și rostește rugăciunea! Alungă gândurile, nu flecări cu ele!”.

În cei 12 ani petrecuți lângă Starețul Iosif, Părintele Efrem s-a silit cu toată ființa lui să respecte întocmai cuvântul primit, fiind conștient că fiecare ascultare pe care o făcea peste puterile lui trupești și sufletești, era rodul rugăciunii Starețului său. Bolnav de tuberculoză, suferind de stomac, având o constituție plăpândă, corvezile de a aduce apă în bidoane militare de benzină care cântăreau mai mult decât greutatea sa, erau împlinite de Părintele Efrem în chip cu totul minunat. În același timp, exigența Starețului Iosif era întotdeauna suplinită de harisma discernământului. Față de neputințele trupești ale Părintelui Efrem, Starețul va arăta o îngăduință care ieșea din tiparele concepției lui ascetice extreme de riguroase. „Cu puțin înainte de adormirea Starețului, m-am îmbolnăvit, dar fiindcă am făcut ascultare de Stareț, nu am mers la medic. Însă, atunci când l-am întrebat ce să fac după adormirea lui, el mi-a răspuns: «Tu ești bolnăvicios. Dacă vei avea nevoie de medic și de medicamente, să te folosești de ele»”.

În ciuda asprimii sale, Starețul gestiona cu dreaptă socoteală legăturile ucenicilor cu familiile lor și așeza dragostea duhovnicească mai presus de orice lege omenească: „Îmi amintesc că, pe vremea aceea, pe când eram încă frate începător, mai primeam câte o scrisoare de la mama. Starețul mi-o dădea și-mi spunea: «Ia-o, citește-o și scrie-i câteva cuvinte!». Și atâta belșug de lacrimi aveam, încât îi scriam astfel: «Noi aici, mamă, nu ne spălăm cu apă, ci ne spălăm cu lacrimile noastre». Plângem și așa ne spălăm fețele”.

ÎN MANTIA LEPĂDĂRII DE SINE, DIACON ȘI PREOT AL CELUI PREAÎNALT

„Cel viclean mă lovea mereu cu proiectile și îmi fura ore întregi din priveghere, făcându-mă să mă lupt cu el”.

Clipa tunderii în schima mare a Părintelui Efrem a venit la data de 13 iulie 1948, într-o zi de joi și a fost pregătită de îndemnul Starețului de a avea înaintea minții doar gândul la moarte, singurul care îl va putea izbăvi până la sfârșitul vieții din cursele vrăjmașului: „Înainte să te fac schimonah, va trebui să-ți semnezi moartea. Fie că o să te doară ceva, fie că o să te îmbolnăvești, un singur lucru să ai în minte: doar moartea te va despărți de aici. Nu căuta mângâiere, nici vindecări. Ești hotărât pentru moarte? Rămâi! Dacă nu, pleacă!”. După primirea schimei, Părintele Efrem va trece prin chinuitorul război al gândurilor împotriva Starețului său. Clipă de clipă, diavolul îi arăta toate defectele și slăbiciunile omenești ale povățuitorului său, încercând să-i zdruncine încrederea nelimitată cu care își deschisese porțile sufletului în fața acestuia: „Cel viclean mă lovea mereu cu proiectile și îmi fura ore întregi din priveghere, făcându-mă să mă lupt cu el. În cele din urmă mi-am spus în sinea mea: «E nevoie de o intervenție mai drastică». Atunci am luat un lemn și am spus: «Ce ai spus despre Starețul meu?». Și poc!, îmi loveam atât de tare picioarele cu lemnul, încât mă tăvăleam pe jos de durere. Și în felul acesta a fost îndepărtat războiul, iar de atunci nu a mai apărut. Însă sufletul celui care cedează, se umple încet-încet de necurăție și începe să răspândească duhoare”.

Cu binecuvântarea Starețului Iosif, la 23 de ani și jumătate, Părintele Efrem va fi hirotonit diacon de către Episcopul Ierotei, în aceeași zi în care un alt ucenic al lui Gheron Iosif, părintele Haralambie, primea darul preoției. Starețul dorea ca la schit să se săvârșească zilnic Sf. Liturghie, știind cât folos aduc celor vii, dar mai ales celor adormiți, jertfa Mântuitorului și osteneala slujitorilor. Despre starea de har din ziua hirotoniei, Părintele Efrem mărturisea: „După masa de obște, am mers să aprind candelele din bisericuța noastră. Când am aprins-o pe cea de pe Sfânta Masă, am simțit că mă atrage ceva spre acel loc. M-am umplut de har și, de bucurie și de dragoste. «De ce oare, mă atrage, Sfânta Masă?», mă întrebam în sinea mea. «Doar nu este pentru prima oară când aprind candelele». Atunci mi-am amintit că devenisem diacon, ca să slujesc în Sfântul Altar și la Sfânta Masă”.

Evlavia lui Gheron Iosif față de slujirea preoțească și arhierească va fi pilduitoare pentru fiii săi duhovnicești. În biserică, Starețul cel neînduplecat căpăta în purtare din simplitatea pruncilor și săruta mâna ucenicilor lui. „Și mie – își amintește Părintele Efrem – atunci când citea Apostolul sau lua anaforă, voia să-mi sărute mâna. Însă eu, din respect, o trăgeam. «Vino aici, micuțule!, îmi spunea. Dă-mi mânuța să ți-o sărut!”. Așa se purta în biserică, ca un copil mic. Simțea atât de multă desfătare și atâta dragoste și avea atâta Har de la Dumnezeu, încât lăuntric zbura”.

ULTIMELE CLIPE LÂNGĂ GHERON IOSIF

După 15 ani de nevoințe în pustia Schitului Sf. Ana mică, în anul 1953, Starețul hotărăște, după ce primește încredințare prin rugăciune, să mute obștea care se îmbolnăvise din cauza condițiilor aspre de viață, la Noul Schit unde clima era mai blândă, iar locul mai neted. Gheron Iosif devenise mai îngăduitor cu neputințele ucenicilor săi care aparțineau unei generații mult mai nevolnice decât a sa: „Concluzia la care am ajuns, după atâția ani și după atâta nevoință, este să găsească cineva un povățuitor duhovnicesc, să facă puțină osteneală trupească, precum căratul celor necesare și să țină o rânduială aspră în privința rugăciunii și a înfrânării”. Starea sănătății Starețului Iosif devenise și ea tot mai precară. Începuse să aibă dispnee chiar și la cea mai mică urmă de oboseală. Gândul la moarte îl însoțea în toată vremea, iar sufletul lui tresălta de bucurie în așteptarea clipei întâlnirii cu Mirele Hristos. Deși avea inima bolnavă, era mereu frământat de grija părintească pentru fiii săi duhovnicești. Părintele Efrem își amintește de ultimele sfaturi primite de la povățuitorul lui: „Fiul meu, ține rugăciunea! Toată viața ta îți va fi mângâiere. Ține rugăciunea și toate vor merge ceas. Nu te teme, căci după plecarea mea această Rugăciune va fi pentru tine totul și te va ține pe calea cea duhovnicească și monahală. Să nu o lași, fiul meu!”. Însă, sufletul Părintelui Efrem avea nevoie și de încredințarea că străduința de fiecare zi de a-și odihni Starețul prin ascultarea lui desăvârșită îi adusese acestuia pace sufletească: „Eram neliniștit să aflu dacă țelul meu fusese atins, de aceea mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat: «Gheronda, în toți acești ani cât am stat aici, zi și noapte, am trăit cu dorința ca să vă odihnesc și de aceea tot ce am făcut, pentru sfinția voastră am făcut. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am reușit sau nu?». «Fiul meu, așa cum tu m-ai odihnit pe mine, tot astfel și Dumnezeu să te odihnească pe tine». Și zicând acestea, m-a îmbrățișat, mi-a lipit capul de pieptul său și și-a pus mâinile peste el. Apoi m-a însemnat de multe ori cu semnul Sfintei Cruci și mi-a dat o mulțime de binecuvântări ce erau izvorâte din inima sa. Aceasta era cea mai mare răsplată a tuturor ostenelilor ascultării mele”. Cu darul înainte-vederii pe care îl dobândise în anii îndelungați de nevoințe, Gheron Iosif cunoștea viitorul fiecărui ucenic de-al său. „De aceea, înainte de a adormi ne-a spus: «Nu aveți binecuvântare să rămâneți împreună după moartea mea. Fiecare să se nevoiască singur»”.

PROPOVĂDUITOR AL ORTODOXIEI ÎN GRECIA ȘI AMERICA DUPĂ ADORMIREA LUI GHERON IOSIF

După ce Starețul Iosif a plecat la odihna cea veșnică (28 august 1959), fiii săi duhovnicești s-au silit să-i urmeze întocmai povețele. Îi vor dezgropa trupul plin de bună mireasmă după trei ani de la adormire, iar Părintele Efrem va primi binecuvântarea de a lua în grija lui capul Starețului Iosif care va fi așezat la închinare în locurile în care el va viețui după anul 1959: bisericuța Bunei Vestiri de la Nea Skiti, Mănăstirea Filotheu și paraclisul Sfântului Pantelimon al Mănăstirii Sfântului Antonie cel Mare din Arizona. Până în anul 1973, Părintele Efrem va continua să trăiască în aspră nevoință împreună cu părintele Timotei, după care va fi numit stareț la Mănăstirea athonită Filotheu, a cărei viață monahală, odată cu venirea lui, va fi revigorată în scurt timp. Părintele Efrem va deveni povățuitorul duhovnicesc al mănăstirilor athonite Xiropotamu, Konstamonitu şi Karakalu, precum și al altor mănăstiri din Grecia: Mănăstirea Înaintemergătorului Ioan din Serres, Mănăstirea Maicii Domnului Călăuzitoarea din Portaria (Volos) şi cea a Sfântului Arhanghel Mihail din insula Thassos, metoc al Mănăstirii Filotheu.

Începând cu anul 2005, Starețul Efrem a plecat în S.U.A. împreună cu alți cinci călugări din Sfântul Munte, întemeind Mănăstirea Sfântului Antonie cel Mare din Arizona unde a viețuit până la obștescul său sfârșit, precum și alte 17 mănăstiri, atât de maici cât şi de călugări, aflate în jurisdicţia Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti din America şi Canada. Cuvântul său ziditor de suflet, încărcat de puterea Duhului Sfânt și luminat de harisma lepădării de sine experiate practic, nu doar teoretic, a pătruns în sufletele a mii de credincioși aflați în căutarea adevărului Ortodoxiei. Lucrarea isihastă, dar și misionară a mănăstirii, oblăduită de sfințitul stareț athonit, a rodit flori de virtuți în întreg pământul însetat al Americii, mănăstirea devenind în foarte scurt timp o oază de putere duhovnicească pentru mulțimile de pelerini care o vizitau zilnic și care doreau să se adape din învățăturile și din rugăciunea Starețului. Învățătura Starețului se baza pe practica isihastă a rugăciunii lui Iisus, pe care nu doar monahii sunt datori să o rostească neîncetat, ci și credincioșii mireni care doresc o viețuire profund ortodoxă și mai apropiată de Dumnezeu. Curățirea minții prin rostirea numelui lui Iisus, iar apoi pogorârea minții în inima curățită de patimi sunt daruri pe care orice creștin autentic și le dorește. Astfel pământul Americii a început să răsune de numele dulce al Mântuitorului și parcă un nou Athon a mijit din deșertul Arizonei, bucuria duhovnicească fiind împărtășită de data aceasta, nu numai părții bărbătești, ci și celei femeiești.

Slujbele de noapte care însuflețesc pustiul Arizonei sunt accesibile uneori și pelerinilor care reușesc să se supună unor reguli de acrivie monahală și care respectă liniștea mănăstirii, evitând să se foiască în biserică pentru a nu deranja tainica rugăciune, care uneori înlocuiește o parte din laudele tipiconale, culminând cu Sf. Liturghie, cununa rugăciunilor Bisericii. Chiar dacă slujba se sfârșește undeva în jurul orei 4 dimineața, trezvia este însoțitoarea nedespărțită a minții care, datorită condițiilor prielnice de aprofundare în rugăciune, se simte ușurată și încărcată de har, iar nu de oboseală. Aceeași bucurie și odihnă a sufletului îi însoțesc pe călugări și de-a lungul zilei, în timpul ascultărilor săvârșite în mănăstire, fie că se află la grădină, la vie, la plantațiile de portocali, lămâi sau de măslini. Monahii rostesc în tăcere neîncetat Rugăciunea lui Iisus. Doar cei însărcinați cu grija pelerinilor au binecuvântare să vorbească. Astfel, călugării din Arizona reușesc să păstreze harul Duhului Sfânt în inimile lor, har pe care îl împărtășesc și pelerinilor căutători de Lumină, arătând prin aceasta, că și astăzi este cu putință viețuirea în sfințenie, după modelul Părinților și creștinilor de odinioară. Trebuie doar să ne vom sili să credem că Iisus poate purta neputințele generației noastre, chemându-L neîncetat prin tainica rugăciune.

Dumnezeu i-a împodobit pe acești călugări cu multe daruri, nu doar cu acela de a converti numeroși cetățeni americani la credința ortodoxă, dar și cu darul facerii de minuni. Este cunoscut modul în care Părintele Efrem a reușit să găsească un izvor de apă potabilă în pustiul Arizonei unde specialiștii nu îi dădeau nicio șansă. Înștiințat de harul lui Dumnezeu, Părintele Efrem a pus muncitorii să foreze într-un loc arătat de sfinția sa. După ce au săpat până la 250 de metri adâncime, lucrătorii voiau să plece, părându-li-se că fac o muncă zadarnică, dar starețul a insistat ca ei să continue să foreze în același loc. Și o minune preaslăvită s-a arătat tuturor când puțin mai jos au descoperit un izvor de apă, care acum alimentează întreaga mănăstire, livezile dimprejur, precum și casele unor credincioși care s-au mutat cu familiile în acel deșert, pentru a fi mai aproape de mănăstirea Părintelui Efrem.

Legătura strânsă pe care Părintele Efrem a avut-o cu Starețul său în timpul vieții acestuia, a rămas la fel de vie și de lucrătoare și după despărțirea de el. Duhul de rugăciune al lui Gheron Iosif îl va însoți neîncetat pe Părintele Efrem până la plecarea sa către Împărăția Celui Nepătruns.

În dimineața zilei de 8 decembrie 2019, Starețul Efrem Filotheitul și-a luat rămas bun de la obștea fiilor săi duhovnicești din Arizona pentru a-și odihni sufletul în desfătarea vieții celei fără de sfârșit.

Fie ca doririle lui de mântuire să ne însoțească mereu pașii printre talazurile acestei vieți zbuciumate în nădejdea Învierii celei de obște: „Fiecare știe povara pe care o poartă, însă moștenirea pe care v-o las este să ajungeți să cunoașteți Sfântul Duh. Lucrați și zidiți-L pe Domnul în voi înșivă, păzind poruncile Evangheliei și păstrând pacea în inimile voastre. Trăiți viața în ordine și conștiinciozitate! Străduiți-vă în fiecare zi, cât vă stă în putere! Să aveți dragoste, bună înțelegere și să chemați mereu numele lui Hristos și al Maicii Domnului. Atunci când umplem inimile noastre, în fiecare zi a vieții, cu numele lui Hristos, credința noastră se întărește și putem înfrunta orice. Sfinții Îngeri să vă însoțească mereu!”.

(material realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, publicat în REVISTA ATITUDINI NR. 63)

 

 

 

[1] Din Predica Sfântului Ioan Gură de Aur la Duminica a Cincea a Marelui Post.

[2] Arhim. Efrem Filotheitul, Starețul meu, Iosif Isihastul, Ed. Evanghelismos, București, 2010, p. 215. Toate citatele autobiografice sunt preluate din aceeași sursă.

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, precum și căminul pentru copii – „Acoperământul Maicii Domnului”, unde maicile se silesc să-i îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura