Cum a fost martirizat savantul George Manu în temnița Aiudului

Fiţi credincioşi idealurilor voastre şi rămâneţi demni!

În anul 1958, la conducerea închisorii este numit colonelul Crăciun care începe pregătirile pentru declanşarea reeducării cu scopul ca fiecare deţinut să-şi renege în mod public trecutul, dar să-şi exprime în mod entiziast şi admiraţia faţă de realizările regimului comunist care îl martirizase. George Manu rezistă şi ultimei încercări, refuzând fără ostentaţie, dar cu o hotărâre de neclintit, reeducarea. Se îmbolnăveşte de tuberculoză ganglionară care i se agravează după ce este pedepsit cu zece zile la „neagra”, în urma unei percheziţii la care i se găseşte într-un buzunar, un mosorel de aţă albă înşirat cu noduri. Cu trupul încovoiat de neputinţă, este adus la colonelul Crăciun să dea o declaraţie de desolidarizare la care răspunde negativ şi drept urmare este dus iarăşi la zarcă.

După câteva săptămâni de exterminare prin înfometare şi frig este din nou chemat de colonelul Crăciun care „avea pe biroul său câteva flacoane de streptomicină şi alte antibiotice occidentale. «Le vezi?, îi spune lui George Manu, iată medicamentele care te pot salva. Priveşte-le, sunt numai medicamente occidentale în care aveţi încredere voi! Dă-mi declaraţia şi te salvez!» George Manu a răspuns şi de această dată: Nu! Acesta a fost ultimul lui răspuns”[1].

Să le spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis!

Când a ajuns aproape de istovire, când n-a mai avut putere să se ridice în capul oaselor în pat, a fost dus la infirmerie. Însă era prea târziu. Tot trupul era o rană. Avea escare peste tot şi din încheieturi îi curgea puroi. Hemoptiziile nu au mai putut fi oprite şi multe organe interne, care nu fuseseră deja lezate, încetaseră să mai funcţioneze. Până la această dată, nimeni nu-l auzise pe profesorul George Manu văitându-se. Ultimele lui cuvinte au fost la fel de clare ca întreaga lui viaţă: „Cu o zi înainte de a muri, m-a chemat la patul său şi mi-a zis: «Să le spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis»”[2]. „Se stingea în fiecare clipă. Numai ochii îi mai ardeau ca două luminiţe şi pieptul i se zbătea dureros. Deodată, ţintindu-şi privirea în tavan, a zis cu o voce de nerecunoscut: «Iertaţi-mă, fraţilor. Daţi-mi voie să oftez odată». Profesorul George Manu a oftat adânc. Parcă acest oftat se asemăna cu un alt geamăt pe care Fiul Omului l-a avut pe Cruce când suferinţele au atins paroxismul. Apoi s-a zvârcolit într-un spasm scurt, chinuitor, faţa i s-a crispat şi din pragul morţii a mai avut luciditatea de a mai spune câteva cuvinte pe care nu le voi uita niciodată: «Fiţi credincioşi idealurilor voastre şi rămâneţi demni!»[3]

În lumina Celui Nepătruns, nimicit cu secera durerii în holda neamului românesc, George Manu porneşte în călătoria către veşnicie la doar 58 de ani. Trupul, de numai 34 de kilograme, îi este aruncat sub cerul negru şi încruntat al Aiudului, în groapa comună din Râpa Robilor, de unde îl auzim parcă şoptind: „Nu plângeţi, că mă duc de lângă voi/ Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi/ Cu hoţii în acelaşi cimitir/ Căci crezul pentru care m-am jertfit/ Cerea o viaţă grea şi-o moarte de martir”[4].

 [1] Gabriel Bălănescu în George Manu. Monografie de Gheorghe Jijie, Ed. Elisavaros, Bucureşti, pag. 355.

[2] Radu Ciuceanu, op.cit., pag. 356.

[3] Dr. Ion Cârja, op.cit., pag. 368-369.

[4] Trăiesc flămând de Valeriu Gafencu.

(Preluat din revista Atitudini Nr. 38)