Voi care îmi huliți stăpânul, când gândul searbăd vi-l despic,

Găsesc sub lustrul teoriei credința voastră în nimic;

În umbra cui v-ascundeți teama, voi, mercenari ai nimănui?

Pe cine-mi scoateți drept în cale, să-l apăr ca soldat al lui?

Pe Kant, desigur, el e-ntâiul, în el sperați să mă opresc,

Să mă-ncuiați apoi ca-n cușcă în zidul lui cel chinezesc.

Dar, prins în cursa rațiunii, de-mi pun credința la mijloc,

Dărâm întregul edificiu, ca pe-un castel de cărți de joc.

Va trece Hegel peste mine, urcând în saltul lui spiral?

Eu mânui sfera eleată și-l frâng din saltul temerar.

Cu dialectica lui voce, nu-mi poate ține Hegel piept:

Se-neacă toată vorbăria, de-i zvârl în gură un concept.

Îmi veți tăia cu Bergson calea? Nu mă încurc în bergsonism;

Din mers îi prind durata pură și-o frâng în trei c-un silogism.

Atuncea Husserl, [……………….] ori Heidegger? În nici un caz!

Pe toată uscătura asta nu dau o clipă de extaz.

Îi știu de când eram de-o șchioapă și îi trânteam de mic copil,

Când încercau să mă închidă în rococo-ul lor steril.

Ei m-au prădat de simplitate, eu le întorc ce li-s dator

Și tot gunoiul filosofic îl dau acum în capul lor.

Atunci Cervantes? Don Quijot? În cine lumea mea s-o strâmb?

Căci visul lor, oricât de mare, abia-l zăresc pe la carâmb.

Sau poate Wagner? Da! Cu dânsul sperați să mă opriți din mers.

V-ați înșelat, căci eu lui Wagner îi spulber zeii dintr-un vers.

Târziu, veți alerga la Goethe; cu chiu, cu vai, dar l-ați găsit.

Să-mi iasă, deci, în drum și Goethe, cu dracul lui cel păcălit!

Aha! V-ați bucurat degeaba! Și-aici am fost mai înțelept,

C-am prins și eu un drac în tolbă – și dracul meu e mai deștept!

Și încă nu știți marea taină; ciuliți urechea, să v-o spui:

Eu, cel ce vă dărâm c-un deget, sunt cel mai prost soldat al Lui[1].

[1] Constantin Oprișan, Cărțile spiritului și alte poezii, Ed. Christiana, București 2009, p. 68