SF. PORFIRIE KAVSOKALIVITUL, NOUL FĂCĂTOR DE MINUNI – CHIPUL DESĂVÂRȘIT AL BUCURIEI DE A TRĂI CU HRISTOS

Portret realizat de maicile de la mănăstirea Paltin

Motto: „Nu trebuie să-ți duci lupta creștinească cu predici și contestații, ci cu o adevărată iubire ascunsă. Când contestăm, ceilalți reacționează. Când îi iubim sunt mișcați și-i câștigăm”.

„Viaţa fără Hristos nu este viaţă. Dacă nu Îl vezi pe Hristos în tot ceea ce faci, eşti fără Hristos. Hristos este Prietenul nostru, Fratele nostru; El este tot ce e frumos şi bun. El este totul”. Acesta a fost crezul lăuntric după care Sf. Porfirie Kavsokalivitul și-a călăuzit întreaga viață și i-a rămas credincios până la moarte. Născut sub ocrotirea Sf. Ioan Rusul în Insula Evvia, în satul Sfântul Ioan din Karystia, aproape de Aliveri, la 7 februarie 1906, Evanghelos Bairaktaris, cel care avea să devină unul din cei mai mari duhovnici ai Greciei, alături de Cuviosul Paisie Aghioritul, a fost al patrulea copil din cei cinci ai lui Leonidas şi Eleni Bairaktari. Din pricina sărăciei, tatăl său a fost silit să plece în America și să lucreze la Canalul Panama. Iubitor al slujbelor bisericești, Leonidas a fost cântăreţ la biserica din satul lui și adeseori l-a însoţit ca psalt pe Sf. Ierarh Nectarie, în călătoriile acestuia. Copilăria Sfântului Porfirie va fi una greu încercată de strâmtorări, care deși nu au fost lesne de îndurat, totuși l-au ajutat să-și alipească inima de Hristos și să-și dorească să se desprindă cu totul de grijile lumești.

Evanghelos a urmat cursurile şcolii din satul natal vreme de doi ani, dar din pricina lipsurilor materiale, a fost nevoit să părăsească şcoala, astfel că la vârsta de opt ani a început să lucreze micile ogoare deţinute de familia sa şi să păzească animalele. Pentru a câştiga mai mulţi bani, de la vârsta de 10 ani, tânărul Evanghelos a început să lucreze la minele din zonă şi la nişte băcani din Halkida şi din Pireu. Datorită inimii lui ascultătoare și a conștiinciozității cu care își îndeplinea îndatoririle, patronii îl îndrăgeau și aveau încredere deplină în el, după cum ne mărturisește părintele Porfirie însuși: „Mama m-a trimis la un magazin în Halkida. Erau acolo alți doi copii. Toți îmi porunceau, iar eu alergam pretutindeni. Făceam tot ce-mi spuneau fără vicleșug. Și asta m-a dus la ceva bun. Într-o zi, pe când măturam magazinul, am găsit niște boabe de cafea nemăcinată. M-am aplecat și le-am luat în mână, ca să le arunc înapoi în sac. Stăpânul era în biroul lui, m-a văzut, a înțeles ce voiam să fac și m-a strigat. I-a strigat și pe ceilalți copii și i-a dăscălit. Acolo se făcea mare risipă, iar eu i-am făcut o impresie bună. Din acea zi am împărțit treburile și am pus rânduială în magazin. Munceam la toate cu sârguință și fără să grăiesc împotrivă”[1].

PLECĂRILE LA SF. MUNTE. NEVOITOR LA CHILIA SF. GHEORGHE

„Mi-am pus în adâncul inimii gândul să mă fac pustnic. Mi s-a făcut un dor fierbinte”.

Pe când lucra la băcănie, în trei rânduri s-a îmbarcat pe vapor ca să ajungă în Sf. Munte, însă dorul de frați și de părinți, de fiecare dată l-a întors din drum: „Am ajuns la Tesalonic. Am coborât din vapor. Nu știam unde să merg. M-am dus la Sf. Dimitrie, m-am închinat. Am îngenuncheat și am plâns, rugându-l pe sfânt să mă ajute să mă fac pustnic; acesta era visul meu. Apoi am mers pe un deal și am ajuns la o bisericuță. Era închisă, însă avea o bancă afară. Acolo am rămas toată noaptea. Am plâns mult, voiam iarăși să merg acasă, la părinți. Era ispită pentru mine asta: de trei ori m-am întors înapoi”. După toate aceste preumblări și întoarceri, însuflețit de lectura vieții Sfântului Ioan Kalivitul, tânărul Evanghelos se hotărăște să plece definitiv spre Sf. Munte Athos, dornic să pășească pe urmele sfântului care i-a aprins inima de atâta râvnă dumnezeiască: „Pe când păşteam vitele” – își amintește părintele Porfirie – „citeam silabisind viaţa Sfântului Ioan Kalivitul. Şi l-am îndrăgit mult pe Sfântul Ioan şi mă rugam îndelung, ca un copil de 12-15 ani, cred, nu-mi mai amintesc bine. Şi, vrând să-l imit, cu foarte multă luptă am plecat de la părinţii mei pe ascuns şi am ajuns la Kavsokalivia la Sfântul Munte şi am intrat în ascultare la doi Bătrâni ce erau fraţi buni, Pantelimon şi Ioanichie. S-a întâmplat să fie foarte evlavioşi şi plini de virtuţi, aşa că i-am îndrăgit foarte şi, de aceea, cu rugăciunile lor, făceam deplină ascultare. Acest lucru m-a ajutat foarte mult şi simţeam o mare iubire pentru Dumnezeu”. Într-un timp în care copiii nu erau primiți în Sf. Munte, acoperit de omoforul Maicii Domnului, Evanghelos pășește în Grădina ei, grație milostivirii unui călugăr bătrân care pe vapor îl va recomanda tuturor drept nepotul lui și va lua pe umerii săi răspunderea ca în fața autorităților să dea seamă pentru el.

Anii petrecuți la Kavsokalivia vor rămâne cei mai frumoși ani din viața de monah a Sfântului Porfirie. Dorul mistuitor după Hristos îi aprindea tot mai mult în suflet focul nevoințelor mai presus de fire. Dragostea, a cărei flacără o aruncă Hristos în sufletul nevoitorului are însușirea uimitoare de a-l povățui în adâncuri și în înălțimi, nimănui altuia de pătruns, dându-i stăpânire asupra a toată suferința și chiar a morții. Tânărul începător mergea desculţ prin zăpadă, străbătând cărări anevoioase. Dormea foarte puţin, întins pe podea, acoperit doar cu o pătură, chiar şi pe timpul iernii. Făcea multe metanii, cu trupul gol de la brâu în sus, ca să nu-l fure somnul. Sculpta lemnul, dar lucra şi în aer liber, unde aduna lemne şi melci, căra pământ în spate de la mari distanţe, fiindcă Bătrânii săi voiau să facă o mică grădină în părţile stâncoase ale Chiliei Sfântului Gheorghe.

Afierosirea lui plină de dragoste și de încredere în ascultarea desăvârșită față de Bătrânii care îl povățuiau, îi umplea sufletul cu nectarul iubirii dumnezeiești: „Iubirea dumnezeiască este un alt fel de iubire. Dă viață, dă putere, dă sănătate și ce nu dă? Și cu cât dă, cu atât mai mult omul devine în stare să iubească. Făceam deplină ascultare de Bătrânii mei. Nu ascultare silită, ci cu bucurie și iubire. Îi iubeam cu adevărat. Și pentru că-i iubeam, această iubire mă făcea să simt și să înțeleg ce voiau. Mergeam aici, mergeam dincolo. Le eram dăruit cu totul. Pentru aceasta sufletul meu zbura de bucurie lângă ei”. În lucrarea de povățuire a sufletului începătorului Evanghelos, cei doi Bătrâni împleteau blândețea cu asprimea, vorba mângâietoare cu cea dojenitoare, toate izvorâte din grija lor de a-și învăța ucenicul să biruiască în războiul lăuntric cu patimile și să-și pecetluiască inima cu dragostea pentru Hristos: „Bătrânii mei erau sfinți. Se îngrijeau de creșterea mea în multe chipuri, chiar aspre. Niciodată nu mă lăudau. Întotdeauna mă sfătuiau cum să-L iubesc pe Dumnezeu și cum să mă smeresc, cum să-L chem pe Dumnezeu și să-L iubesc mult”.

Însetat de cuvântul dătător de viață al Scripturii, dornic să aibă neîncetat mintea neprihănită, Evanghelos citea scrierile sfinte, zi și noapte: „Când am ajuns în Sf. Munte eram mic și neștiutor de carte. Nu știam să citesc decât pe silabe. Când găseam timp liber, luam și citeam Psaltirea, Sf. Scriptură, canoanele ca să mi se dezlege limba și astfel din multa citire, am învățat Psaltirea pe de rost. Studiam și noaptea. Ori de câte ori mă îndreptam în grabă spre Sf. Nifon, alergând de fiecare dată după ascultări, fiindcă eram deprins să mă bucur atunci când mă trimiteau undeva, obișnuiam să nu-mi las mintea slobodă, ci să învăț pe de rost din Sf. Scriptură. Făceam asta pentru a avea mintea curată. Iubeam cuvintele dumnezeiești, le simțeam, mă adânceam în ele. Nu mă săturam să le spun întreaga zi. Și zilnic dacă le ziceam, nu oboseam”.

Amintirea primei lecții de rugăciune primite de la Bătrânul său va rămâne vie în sufletul părintelui Porfirie pentru tot restul vieții sale: „După mai multe zile, m-a chemat Bătrânul și mi-a dat un șirag de metanii și mi-a spus să zic în fiecare seară rugăciunea: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă». Nimic altceva. Nicio învățătură, nicio lămurire. Mai întâi mi-a dat metaniile și mi-a spus: «Fii atent! Pune metanie, sărută-mi mâna, sărută crucea de pe metanii, să te binecuvintez ca să te ajute Dumnezeu». De atunci am învățat să mă rog cu metaniile”.

„ASTFEL, TRĂIAM CA UCENIC ÎN RAIUL PĂMÂNTESC AL SFÂNTULUI MUNTE”          

„Trăiam în harul Domnului, nu prin puterea mea. Toate erau prin dumnezeiescul har, nu erau prin înțelepciunea mea, nici prin știința mea, fiindcă nu o aveam. Erau din harul lui Dumnezeu”.

Curând a venit și clipa îmbrăcării în hainele monahale. Rasa pe care avea să o poarte, arăta cu totul altfel decât și-o închipuise: „Era atât de peticită încât nu se mai vedea pânza de la început, iar la gât era foarte unsuroasă din pricina nădușelii. Ca un copil ce eram, mă gândeam la veșmintele cu care urmau să mă îmbrace, cât de frumoase, cât de noi vor fi. Dar când a sosit ceasul, ce să văd? Zdrențuite, peticite. M-am necăjit un pic, cinci minute. Eram și mic, 14 ani… Însă n-am spus nimic, nu m-am văitat. Nu m-am mai gândit decât la nevoitorii care purtau dulame de păr și nu le scoteau niciodată, nici nu le spălau. Dumnezeu mi-a dat pentru asta mare mângâiere. După doi-trei ani am devenit schimnic”.

Numele primit a fost Nichita, iar calea pe care își dorea să pășească cu toată hotărârea inimii era cea a trăirii neîncetate a harului dumnezeiesc prin rugăciune. Întâlnirea cu bătrânul rus, Dimas, care viețuia într-o colibă din apropierea Schitului, la una din liturghiile din biserica Sfintei Treimi din Kavsokalivia, îi va aduce în suflet atâta revărsare de har încât „săream de bucurie, deschideam în extaz mâinile cu însuflețire și strigam: «Slavă Ție, Dumnezeuleee! Slavă Ție!… Un lucru era neîndoielnic.

Bătrânul Dimas mi-a împărtășit harisma rugăciunii și a străvederii în ceasul în care el se ruga în biserica Sfintei Treimi”. Ceea ce a văzut în duh în după-amiaza acelei zile, va retrăi aproape fără oprire, în fiecare zi a vieții sale: „Am ieșit din biserică, am șezut pe bordură și priveam spre mare. S-a apropiat vremea ca Bătrânii să se întoarcă. Privind dacă nu cumva vin, i-am văzut ca într-o proiecție, coborând niște scări de marmură. Însă, acest loc era îndepărtat, în chip firesc n-aș fi putut să-l văd. I-am văzut pe Bătrâni prin harul lui Dumnezeu. Muntele era ca un geam și vedeam prin el. M-am înflăcărat. Era întâia oară când mi se întâmpla așa ceva”. Starea harică primită prin milostivirea lui Dumnezeu îi va împodobi sufletul cu roadele Duhului Sfânt: bucuria, pacea, dragostea, bunătatea, îndelunga răbdare, deși se considera nevrednic de înmulțirea harismelor: „N-am cerut niciodată și nici nu cer de la Dumnezeu să-mi descopere ceva pentru că socotesc că aceasta este potrivnic voii sale. După întâmplarea cu bătrânul Dimas, m-am schimbat cu desăvârșire. Întreaga mea viață era numai bucurie și fericire. Am devenit altul, nou, diferit. Tot ceea ce vedeam, prefăceam în rugăciune și o întorceam astfel către sinemi”.

Dorul după însingurare, izvorât din nevoia de a-L slăvi pe Dumnezeu în pustia inimii, va naște în cugetul părintelui Profirie gândul retragerii în pădurile tăcute ale Sfântului Munte: „Mi-a intrat, deci, în minte acest lucru: să plec în pustie, singur cu Dumnezeu, dezgolit de sine, fără mândrie, fără egoism, fără slavă deșartă. Îmi întocmisem un întreg plan. M-am întors la Chilie plin de toate aceste simțăminte și vise. M-am spovedit Bătrânului care a zâmbit. «Înșelare!», mi-a spus. «Scoate astea din mintea ta și să nu te mai gândești vreodată la ele, căci vei pierde și rugăciunea din pricina lor». Și tot ceea ce spovedeam la Bătrânul lua sfârșit chiar în acea clipă și simțeam înlăuntrul meu o bucurie mare. Astfel, trăiam ca ucenic în raiul pământesc al Sfântului Munte”.

GREU ÎNCERCAT DE BOALĂ. PLECAREA NEAȘTEPTATA DIN SF. MUNTE

„Îl rugasem pe Dumnezeu să-mi dea o boală. Și mi-a dat boală. Nu-mi închipuisem niciodată că mă voi întoarce în lume. Patria mea era Kavsokalivia”.

Preludiul plecării sale din Grădina Maicii Domnului va începe într-una din zilele ploioase care înnegurau culmile ascuțite ale Athonului, când Bătrânul Ioanichie îl va trimite să culeagă melci. Coborând prin locuri greu de străbătut și vrând să treacă peste un povârniș, s-a pornit o avalanșă de pietre, iar picioarele i-au rămas înțepenite până la genunchi: „Era cu neputință să înaintez. Încărcat cum eram, am strigat: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu!». Într-o clipită am fost azvârlit de o putere nevăzută 20 de metri mai departe, pe malul celălalt al râpei, deaupra unor stânci care erau și ele gata să plece la vale. Eu eram în afară de orice primejdie, nu pățisem nimic. Numai pantofii mei, adică opincile, rămăseseră sub pietre, iar picioarele îmi erau pline de sânge. Când mi-am revenit, am început să mă cațăr și să mă agăț de stânci până am ajuns jos. Îndată ce am coborât, altă primejdie: am văzut un șarpe căruia îi spune galata. M-am speriat foarte tare… Am ajuns la Chilie înfricoșat. Bătrânul s-a necăjit foarte tare și l-a pedepsit pe părintele Ioanichie. I-a dat canon să nu mai slujească multe luni, iar el plângea pentru toate câte se petrecuseră”. Culesul melcilor i-a adus părintelui Porfirie și tulburare și boală. În urma răcelii, s-a îmbolnăvit de pleurezie și nu mai putea să mănânce nimic. Bătrânii au fost nevoiți să-l trimită în satul lui natal pentru două luni în speranța că hrana mai consistentă îl va ajuta să-și refacă puterile. Plecarea neașteptată din Sf. Munte îl va lua prin surprindere pe părintele Porfirie: „Nu-mi închipuisem niciodată că mă voi întoarce în lume. Patria mea era Kavsokalivia. Firește, Îl rugasem pe Dumnezeu să-mi dea o boală. Și mi-a dat boală. Dar zic: «Bine, Dumnezeul meu, mi-ai dat-o, dar nu să mă și scoți din Sf. Munte». Însă m-a scos. Din pricina bolii am plecat”. Revenit acasă, va trăi emoția revederii cu tatăl său care îl știa dispărut și se va retrage pentru a se liniști la mănăstirea Sf. Haralambie, aflată la 4-5 ore de mers pe jos de satul natal. După ce se va întrema, va face cale întoarsă către Muntele Athos, însă după câteva zile de osteneală, se va prăbuși, nemaiputând să mănânce nimic. Din nou, se vede silit să se întoarcă la mănăstirea Sf. Haralambie: „Aici ouă, brânză, unt și celelalte, ca și mai înainte. Mi-am revenit iarăși, m-am întărit. Apoi iarăși trei luni în Sf. Munte. De trei ori m-am dus și m-am întors, dar după câteva luni pățeam la fel”. Bătrânii săi au înțeles că voia lui Dumnezeu era ca ucenicul lor să nu mai rămână în Sf. Munte.

PREOT AL LUI HRISTOS LA 20 DE ANI

Pronia dumnezeiască îl pregătea pentru calea sfântă a preoției. Sosit în vizită la mănăstirea Haralambie, la recomandarea ierarhului locului, arhiepiscopul Muntelui Sinai, Porfirie al III-lea, îl va hiroroni schimbându-i numele din Nichita în Porfirie: „Aveam atunci 20 de ani. N-am vrut să ajung preot, dar n-a fost cu putință. Știam că este bine să ajungi monah, dar nu să vânezi preoția sau episcopia. Trebuie să fugi când ți se propune. În cele din urmă, Porfirie m-a făcut preot și mi-a dat numele lui”. După 2 ani, va primi și hirotesia de duhovnic de la episcopul locului, Pantelimon. La Mănăstirea Lefka a Sfântului Haralambie din Evvia, vreme de 15 ani își va pune sufletul chezaș înaintea lui Dumnezeu pentru cei pe care îi mărturisea în ceasurile lungi din noapte și din zi. Adeseori era chemat să slujească în satele din vecinătatea mănăstirii, însă sufletul părintelui Porfirie tânjea după dulceața isihiei. Se va retrage pentru un timp la mănăstirea Sfântului Nicolae din Vatheia Evviei, unde va rămâne trei ani de zile până la începutul războiului cu Italia care îl va constrânge să vină la Atena ca preot slujitor la Paraclisul Policlinicii din piața Omonia, cu hramul Sfântului Gherasim de la Iordan.

Mai bine de 30 de ani, inima caldă și dăruitoare a părintelui Porfirie va bate odată cu a bolnavilor care îi cereau rugăciunea: „L-am iubit mult pe Sf. Gherasim, dar și pe bolnavi. Într-adevăr, nu treceam cu vederea pe nimeni. Cercetam toți bolnavii. După Dumnezeiasca Liturghie, vizitam toate saloanele. Când nu aveam Dumnezeiasca Liturghie dimineața, îi spovedeam pe cei ce așteptau. Apoi mergeam să-i cercetez pe bolnavi. Am trăit acolo 33 de ani ca pe o singură zi. Ani binecuvântați, dăruiți bolnavilor, durerii”.

În aglomerația și zarva orașului, părintele Porfirie va izbuti să trăiască ca un anhoret, ridicându-și neîncetat mâinile către Dumnezeu și trăind înlăuntrul său ca în pustia Sfântului Munte. Luminat de dumnezeiescul har, va birui ispita de a părăsi bisericuța Policlinicii din cauza cântecelor de dragoste care răsunau asurzitor la gramofonul unui negustor: „Am căzut astfel într-o mare amărăciune. Stăteam în Sf. Altar și mă gândeam. Ce să fac? Socoteam că trebuie să plec, nu mai puteam rămâne. Cum să trăiesc acolo, cum să liturghisesc?”. În căutarea voii lui Dumnezeu, va ajuna trei zile, primind răspunsul la frământarea lui pe când răsfoia un manual de fizică de clasa a V-a, iar privirea i s-a oprit pe pagina pe care era înfățișat un experiment: „Dacă într-un lac liniștit arunc o piatră, apa va forma «unde» pe o întindere mică. Dacă arunc o piatră mai mare, «undele» se formează mai mari și pe o întindere mai mare, «înglobându-le» pe celelalte. În acea clipă mi-a venit răspunsul la dilema mea. A fost o luminare de la Dumnezeu. M-am gândit așa: «undele» mici ale cântecelor din afara bisericii pot fi absorbite de intensitatea duhovnicească a marilor rugăciuni care se fac înlăuntrul bisericii. În aceeași clipă, mi-a venit în minte cu tărie: «Și dacă tu liturghisești aici și ai mintea la Dumnezeu, cine te poate vătăma?»”. Liturghia săvârșită în duminica următoare i-a umplut sufletul de har: „Afară gramofonul cânta furios. Nu auzeam nimic. Trăiam pentru prima dată o asemenea Dumnezeiască Liturghie. A fost cea mai frumoasă din viața mea”.

În iureșul războiului, al foametei și morții, durerile sufletești și cele trupești prăbușeau multe vieți. Părintele Porfirie purta în inima lui sensibilă rănile suferințelor care i se împărtășeau. Zguduit de mulțimea bolilor care răvășeau trupurile multor greci, se va apuca să studieze cărți de medicină, anatomie, fiziologie și va urma câteva cursuri la Facultatea de Medicină. Iar, Dumnezeu va ieși în întâmpinarea dorinței sale de a mângâia durerile oamenilor, binecuvântându-l cu harul străvederii. Părintele Porfirie își vedea afecțiunile și pe ale semenilor în lumina harului care se odihnea în cămara de taină a sufletului său: „Într-o dimineață, am căzut și mi-am rupt piciorul. A venit salvarea, m-au dus la spital. Doctorii au hotărât să-mi pună piciorul în ghips. După 15 zile, fiind încă întins în pat, am aruncat o privire către piciorul meu. Am văzut, deci, prin harul lui Dumnezeu, că piciorul fusese pus strâmb în ghips”. Spre uimirea medicilor, radiografia a confirmat ceea ce părintelui Porfirie i se descoperise în duh. Din purtarea de grijă a Sfântului Gherasim, va primi în locul cârjelor cu care părăsise spitalul, un baston adus în bisericuța Policlinicii tocmai de la Ierusalim de către o femeie, la porunca Sfântului Gherasim. Cu toate bucuriile duhovnicești trăite la liturghiile din Omonia, sufletul părintelui Porfirie tânjea în adâncul lui să ridice o mănăstire spre slava lui Dumnezeu.

DOCTOR DE SUFLETE ÎN PUSTIA KALLISIEI

„În Kallisia era foarte frumos, un adevărat rai. Acolo voiam eu să zidesc mănăstirea, dar Dumnezeu n-a îngăduit”.

Căutând un loc potrivit ca să-și vadă visul împlinit, părintele Porfirie a aflat biserica Sfântului Nicolae din Kallisia, metoc al Sfintei Mănăstiri Pendeli. După ce se va pensiona, se va retrage în pustia Kallisiei, viețuind aici peste 20 de ani și alinând, la scaunul de spovedanie, durerile celor care îl cercetau ca să se vindece de bolile sufletești sau trupești de care pătimeau: „La Sf. Nicolae cele mai multe ceasuri le dăruiam spovedaniei. Odată, era seară, m-am înțeles cu sora mea să mergem împreună în biserică să ne rugăm. Am închis ușa. Am început rugăciunea: «Doamne Iisuse…». După puțin timp, ne-a inundat o lumină, o lumină dumnezeiască. Am continuat cu: «Doamne Iisuse…» și simțeam o bucurie de negrăit. Am rămas ceasuri întregi în lumina dumnezeiască, care încet-încet a plecat. Am continuat cu: «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă», apoi ne-am întors la chilie”.

Cu toate acestea, dorința părintelui Porfirie de a înălța o mănăstire nu se împlinise încă. Năzuința lui fierbinte era să dea viață unui „atelier duhovnicesc unde să se sfințească și să se cultive sufletele și să se slăvească necontenit numele lui Dumnezeu. Aș fi vrut ca mănăstirea să fie centrul la care să caute adăpost oamenii îndurerați și necăjiți și să afle mângâiere, întărire și tămăduire”. Însăși starea de sănătate a părintelui Porfirie era una precară. După pleurezia din Sf. Munte, s-a îmbolnăvit cu rinichii pe când se afla la policlinică și fiind operat cu mare întârziere a intrat în comă, scăpând cu viață în chip minunat. După ce și-a rupt piciorul, a făcut hernie, iar în anul 1978, infarct miocardic. Pe când era la mănăstirea Sfântului Nicolae, a fost operat de cataractă şi şi-a pierdut vederea ochiului stâng şi, mai apoi, şi pe cea a ochiului drept. Din cauza efectelor secundare ale unei injecţii cu cortizon ce i s-a făcut în timpul operaţiei de cataractă, a suferit mai multe hemoragii intestinale şi de pe urma lor a tot îndurat dureri cumplite. Mult încercat în ceasurile apăsătoare ale bolilor, părintele Porfirie mărturisea: „Când am fost grav bolnav și era să plec spre ceruri, nu voiam să mă gândesc la păcatele mele. Voiam să mă gândesc la iubirea Domnului meu, a Hristosului meu și la viața veșnică. Nu voiam să am frică. Voiam să merg la Domnul și să mă gândesc la bunătatea Lui, la iubirea Lui”.

CTITOR AL MĂNĂSTIRII DE MAICI DE LA MILESI

„MARELE MEDICAMENT ESTE CA OMUL SĂ SE DĂRUIASCĂ SLUJIRII LUI HRISTOS”

În anul 1979, părintele Porfirie primește binecuvântarea arhiepiscopului Atenei de a întemeia mănăstirea de maici de la Milesi, cu hramul „Schimbarea la față a Domnului”. Mănăstirea trebuia să se afle în Atena, dar pentru că suprafața locului nu era îndeajuns de mare, părintele Porfirie împreună cu câţiva fii duhovniceşti au cumpărat câteva terenuri în Malakasa (Atika), unde au ridicat un metoc al mănăstirii şi o biserică: „Am visat un adevărat rai pentru mănăstire. Să se facă slujbe și spovedanie 24 de ore. Să fie mulți preoți și duhovnici, să se înlocuiască unii pe alții, așa ca la spitale, unde se fac gărzi. La orice oră din zi și din noapte să poată afla scăpare oamenii răniți de păcat și de felurite necazuri trupești și sufletești. Să existe, de asemenea, un telefon la care să răspundă ziua și noaptea maicile ce pot mângâia atâția deznădăjduiți de viață din pricina feluritelor traume și să-i călăuzească prin cuvintele lor la Mângâietorul cel Mare, la Hristos, să se mântuiască astfel sufletele și să primească lumină cerească de la dumnezeiescul har. Cred că Domnul ar face multe minuni prin iubirea aceasta a noastră”. Singura grijă a părintelui Porfirie era cum să-L aducă pe Hrisos în sufletele care îi încredințau gândurile lor de mântuire. Cuvintele lui simple, dar pătrunzătoare și cu putere sfințitoare, mișcau inimile celor care le sorbeau cu nesaț pentru că erau lămurite în focul propriilor trăiri duhovnicești: „Când vine Hristos în inimă, viața se schimbă. Hristos este totul. Cel ce trăiește în Hristos, trăiește lucruri despre care nu se vorbește, lucruri sfinte. Trăiește în bucurie. Însă, când nu trăiești cu Hristos, trăiești în melancolie, în necaz, în frământare, în strâmtorare; nu trăiești corect. Atunci apar multe anomalii și în organism. Este influențat trupul, glandele endocrine, ficatul, fierea, pancreasul, stomacul. Ți se spune: «Ca să fii sănătos, ia de dimineață lapte, un oușor, unt și doi-trei pesmeți». Însă, dacă trăiești corect, dacă-L iubești pe Hristos, cu o portocală sau cu un măr, ești foarte bine. Marele medicament este ca omul să se dăruiască slujirii lui Hristos. Iubirea lui Dumnezeu le preface pe toate, le sfințește, le îndreaptă, le schimbă”.

Pentru părintele Porfirie, drumul către Hristos trecea doar prin albia rugăciunii, de aceea, adeseori mărturisea: „În viața mea, locul cel dintâi îl are rugăciunea. Toate se pun în rânduială prin rugăciune. Dar trebuie să ai iubire, înflăcărare în rugăciune. Să vă rugați mai mult pentru ceilalți decât pentru voi!”. În lupta pentru urcușul către cer, părintele Porfirie nu vedea rostul niciunei încordări sau siliri peste puterile firii în nevoințele trupești și nici nu încuviința confruntarea fățișă cu cel rău: „Toate să se facă în chip lin, nesiluit și liber! Tot ceea ce faci din corvoadă, îți vatămă sufletul. Nu ajungeți sfinți, vânând răul. Lăsați răul! Să priviți către Hristos și El vă va mântui. În loc să stați în afara ușii și să alungați răul, mai bine disprețuiți-l, nebăgându-l în seamă. Năvălește asupra voastră răul? Voi dăruiți-vă toată puterea lăuntrică binelui, adică lui Hristos. Nu vă luptați să alungați întunericul din cămara sufletului vostru. Faceți o găurică pentru a intra lumina și întunericul va pleca. Vă apucă frica și dezamăgirea? Întoarceți-vă către Hristos. Iubiți-L simplu, smerit, fără pretenții și vă va izbăvi El Însuși”.

Pentru părintele Porfirie, chemarea sufletelor la Hristos nu se făcea atât prin cuvânt, cât prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt înlăuntrul sufletului fiecăruia și prin exemplul personal de viață: „În strădania de propovăduire să existe subțirime, astfel încât sufletele să primească tot ceea ce dăruim, cuvinte, cărți, fără să se împotrivească. Și încă ceva: puține cuvinte. Cuvintele răsună în urechi și de multe ori, tulbură. Rugăciunea și viața au răsunet. Viața mișcă, renaște și preschimbă, în vreme ce cuvintele devin neroditoare. Cea mai bună propovăduire se face prin pilda cea bună, prin iubirea și blândețea noastră”.

DIN NOU „ACASĂ”, ÎN SF. MUNTE, CU SUFLETUL PREGĂTIT PENTRU VIAȚA FĂRĂ DE SFÂRȘIT

„Nu sunt vrednic, Doamne, de acest loc, ci, ceea ce iubirea Ta va voi, să mi se facă mie”.

Odată cu trecerea grăbită a timpului, trupul părintelui Porfirie își va pierde tot mai mult din putere din pricina numeroaselor neputințe. În anul 1984, la cererea sa, i se va da Chilia Sfântului Gheorghe din Kavsokalivia, unde fusese tuns monah. La acea vreme, chilia era nelocuită, însă starea precară a sănătății nu îi va permite să viețuiască în mult dorita pustie. Părintele Porfirie îȘi va lăsa câțiva ucenici în chilia din Kavsokalivia, iar el se va întoarce la mănăstirea din Milesi – Oropos, nădăjduind în adâncul sufletului său ca măcar obștescul sfârșit să și-l afle în mănăstirea de metanie. Cugetând la clipa despărțirii sale de trup, părintele Porfirie avea să consemneze: „Acum când se apropie sfârșitul vieții mele, nu am frământări, nici chinuri, dar mă gândesc că, atunci când mă voi înfățișa la a doua venire și Domnul îmi va spune: «Prietene, cum ai intrat aici, neavând haină de nuntă?», îmi voi pleca îndată capul și voi zice: «Ce vrei Tu, Doamne, ce voiește iubirea Ta, sunt vrednic de iad. Și în iad dacă mă așezi, mi-ajunge să fiu împreună cu Tine. Eu una vreau, una îmi doresc, una cer: să fiu împreună cu Tine, unde și cum voiești Tu”.

Cu câteva luni înainte să se slobozească din legăturile pământești (4/7 iunie 1991) va dicta unuia dintre apropiații săi o scrisoare de rămas bun, în care îi povăţuia pe toţi fiii săi duhovniceşti şi le cerea iertare. Prețiosul răvaș va fi găsit în veşmintele de îngropăciune, în ziua adormirii lui, dovadă a necuprinsei şi înălţătoarei sale smerenii. Rândurile care îl alcătuiesc, oglindesc dragostea nemărginită pe care o purta fiilor săi duhovnicești și nădejdea nestrămutată în pavăza rugăciunii lor: „…Vă rog pe voi, cei care m-aţi cunoscut, să vă rugaţi pentru mine, fiindcă şi eu, cât am trăit, m-am rugat cu multă smerenie pentru voi. Iar acum, că mă îndrept spre cer, cred că Dumnezeu mă va întreba: «Ce cauţi tu aici?». Iar eu Îi voi spune: «Nu sunt vrednic, Doamne, de acest loc, ci, ceea ce iubirea Ta va voi, să mi se facă mie». Mai departe nu ştiu ce va fi. Îmi doresc însă să lucreze iubirea lui Dumnezeu. Şi întotdeauna mă rog ca fiii mei duhovniceşti să-L iubească pe Dumnezeu, Care este totul, ca să ne învrednicească să intrăm în nezidita Sa Biserică de pe pământ. Fiindcă de aici trebuie să purcedem. Eu întotdeauna m-am străduit să citesc imnele Bisericii, Sfânta Scriptură şi Vieţile Sfinţilor noştri şi mă rog ca şi voi să faceţi acelaşi lucru. Eu m-am străduit, cu darul lui Dumnezeu, să mă apropii de Dumnezeu şi mă rog ca şi voi să faceţi acelaşi lucru. Vă rog pe toţi să mă iertaţi pentru toată supărarea ce v-am pricinuit”. (Ieromonah Porfirie, Kavsokalivia, 4/17 iunie 1991).

Ultimele sale cuvinte au fost cuvintele rugăciunii împărăteşti a Mântuitorului Iisus Hristos: „Ca toţi să fie una”, urmate de îndemnul aflat la sfârșitul Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul: „Vino!”. În ziua de 2 decembrie 1991, la ora 4:30 dimineaţa, în liniștea Chiliei Sfântului Gheorghe, de la Schitul Sfânta Treime din Kavsokalivia, sufletul părintelui Porfirie a plecat împăcat la cerescul Împărat. Sfântul lui trup a fost depus la Kyriakonul din Kavsokalivia, unde părinții athoniți l-au privegheat în rugăciune până în zorii zilei de 3 decembrie când pământul a acoperit cinstitul trup al cuviosului părinte, în prezenţa câtorva părinţi de la Schit. Potrivit dorinței sale, adormirea în Domnul i-a fost anunțată după ce a fost îngropat. În noblețea și mărinimia lui, părintele Porfirie a ținut cu tot dinadinsul să-și cruțe fiii duhovnicești de osteneala de a veni în Sf. Munte la înmormântarea sa.

După aproape un sfert de veac de la trecerea părintelui Porfirie în odihna Mirelui ceresc, la 27 noiembrie 2013, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol a aprobat dosarul lui de canonizare întocmit de Î.P.S. Ierótheos Vlachos care consemna: „Propunerea mea de canonizare se întemeia pe criterii teologice. De bună seamă, cuviosul Porfirie îi uimea pe oamenii care veneau în preajma lui prin curăția inimii și a minții sale, pentru care fusese dăruit cu harisma înainte-vederii și străvederii, precum și cu aceea a tămăduirii gândurilor și a feluritelor boli ale oamenilor, arătându-și în multe chipuri dragostea curată față de toți. S-au scris multe articole și cărți despre acestea. Pe mine, ceea ce mă uimea la el era cuvântul, dragostea lui curată de Hristos, de Biserică și de oameni și cugetul lui patristic. După cum bine se știe, cuviosul Porfirie nu a absolvit nicio Facultate de Teologie, însă era un teolog harismatic și empiric, iar cuvântu-i izvora din inima lui curată. Cuviosul Porfirie era un organism viu, căci înlăuntrul lui se sălășluia harul Duhului Sfânt care îl călăuzea neîncetat și, ca unul ce era organism duhovnicesc viu, neîncetat năștea cuvânt teologic și îi renăștea pe oameni”.

Făgăduința lui față de cei care îl iubesc și pe care i-a iubit, a rămas nedezmințită până astăzi: „Atunci când Hristos ne leagă pe unii de alții, nu mai există distanțe. Când voi pleca din această viață va fi mai bine. Voi fi mai aproape de voi”.

[1] Toate citatele autobiografice sunt preluate din Ne vorbește părintele Porfirie, viața și cuvintele, Ed. Egumenița, 2003.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 67)