„Iubiți mai mult și o să vină și copilul vostru!”. Așa sunau cuvintele Părintelui Justin Pârvu în anul 2000. Atunci nu știam că urma să-l văd pentru ultima oară….

Locuiam la Piatra Neamț și venisem în acea zi la Petru-Vodă la invitația colegei mele, Manuela, profesoară de religie, care a avut binecuvântata inițiativă de a organiza o excursie la mănăstire, cu un grup de elevi de la liceul nostru. Odată ajunși, ne-am familiarizat cu locul și împrejurimile, ne-am închinat la icoane și am participat la slujbele bisericii. Seara, copiii s-au adunat la chilia Părintelui Justin, așteptând în liniște și bună-cuviință să primească o mângâiere sau un cuvânt de învățătură.

Eu mă plimbam pe afară, rugându-mă și gândind în sinea mea : „Oare să intru și eu? Și ce să-i spun? Că de 10 ani așteptăm un copil care nu mai vine?”. Nu știu cât să fi trecut, dar m-am auzit poftită să intru în chilia lui, deși eram sigură că nu era rândul meu. Am intrat cu sfială și parcă nu știam cum să încep… Atunci, de pe deasupra unei perechi de ochelari, privirea acelor ochi limpezi și scrutători mi-a pătruns până în adâncul sufletului. N-am apucat să deschid gura că Părintele Justin a spus: „Așteptați și voi unul al vostru și nu mai vine, așa-i?”.

Așa era Părintele: știa dinainte ce problemă ai și de aceea cuvintele lui cădeau cu așa mare greutate. El punea degetul pe rană și ca un doctor de suflete, îți dădea și medicamentul de care aveai nevoie, potrivit stării tale lăuntrice. De multe ori, pentru că nu înțelegeai tâlcul vorbelor lui imediat, gustul lui era amar, dar efectul se vedea mai târziu, chiar și la distanță de ani buni, când începea vindecarea.

Și de această dată, sfatul lui duhovnicesc a venit după inima celui căruia îi era adresat: „Iubiți mai mult și o să vină și copilul vostru”. N-am înțeles pe loc ce se ascundea în spatele acelor cuvinte. Poate că așa a vrut Dumnezeu, să-mi lase mai mult timp de creștere în duh… Eram tânără, prinsă în vârtejul lumii și amăgită de poleiala ei… Aveam o căsnicie fericită clădită pe iubire și respect, o carieră reușită cu recunoașterea meritelor de către cei din jur… Nu-mi pusesem niciodată problema de a iubi mai mult. Ce vrea să însemne asta?

Astfel de gânduri îmi treceau prin minte, și pesemne că Părintele Justin a văzut aceasta pe chipul meu, căci a mai adăugat: „Și să înfiați, dacă puteți”. Acum chiar că nu mai aveam speranță de rezolvare, căci soțul meu nu era în favoarea ideii de adopție. Ulterior, mi-a spus că și el primise același sfat de la Părintele cu ocazia unei întâlniri la dată ulterioară. Nu fuseserăm niciodată împreună la Părintele Justin, dar sfatul acesta ne-a făcut să ne întrebăm dacă nu cumva Părintele știa mai mult decât arăta…

Ne-am continuat viața, în mare parte ca și până atunci, dar încercând să sporim mai mult în rugăciune și evlavie față de biserică. Încercam să urmăm sfatul Părintelui, după priceperea noastră: mergeam mai des la biserică, la mănăstirile din zonă și eram mai generoși cu cei din jur. Între timp, investigam și pe la doctori… Din păcate, medicii la care am fost nu ne-au dat mari șanse de procreare, întrucât trecuserăm de pragul celor 30 de ani. Ne-au recomandat, în schimb, să ne obișnuim cu ideea că n-o să avem copii. Dar cum să faci asta când o voce interioară îți spunea contrariul?

Între timp încolțise ideea emigrării. Lucrurile începuseră să nu mai meargă așa bine… Financiar, nu ne era foarte greu, însă ne loveam tot mai mult de corupție și minciună, încât cu greu reușeam să trăim în pace cu noi și cu cei din jur, fără compromisuri, de o natură sau alta. Ne-am dat seama că nu mai eram într-un duh cu ceilalți care credeau că „merge și așa”. Ceream mult de la noi și aveam aceleași așteptări și de la cei din jur. Eram convinși că în altă țară, mai dezvoltată și mai civilizată era posibil să avem un trai onest și decent, verticali și liberi să ne exprimăm gândurile și ideile. Și așa, cu mari eforturi financiare și umane, am urmat pașii procesului de emigrare în Canada.  

În 2005, cu viața noastră în două geamantane și cu speranță-n inimi, am luat drumul pribegiei, peste mări și țări, pregătiți să o luăm de la capăt.  Lăsam în urmă amintirile copilăriei, tinerețea și cei 10 ani de muncă de când absolviserăm Facultățile. Ne despărțeam de familie, de prieteni și de țara în care ne-am născut și am crescut, unde părinții ne-au purtat prin școli, cu sacrificii numai de ei știute. Ne-au înțeles motivele pentru care o făceam și n-au încercat să ne oprească din drum. Ne-au binecuvântat cu lacrimi în ochi și inimi îndurerate. Mai târziu ne-am dat seama că durerea despărțirii nu le-a trecut nici atunci, nici în toți anii ce-au urmat, dar din prea multă iubire, nu ne-au spus-o niciodată. Rând pe rând, au plecat la ceruri, așa cum au trăit: cuminți, discreți, și așteptând să li se întoarcă copiii acasă….

În Canada, ne-am integrat repede și am deschis o nouă pagină în cartea vieții pe acest pământ binecuvântat de Dumnezeu. La nici un an de la sosirea noastră aici, am descoperit că aveam o problemă medicală care contribuia la eșecul nostru de a avea copii. După o intervenție chirurgicală reușită, am început tratamentele de fertilitate la Royal Victoria Hospital, sub supravegherea unui medic tânăr din San Diego, care mi-a dat speranțe. Și așa, după 20 de ani de căsnicie, ne-a binecuvântat Dumnezeu cu un fiu: Theodore. Până în ziua de azi suntem ferm convinși că rugăciunile Părintelui Justin, au atras mila lui Dumnezeu asupra noastră. Însă, din când în când, ne întrebam de ce ne-a pomenit Părintele de ideea înfierii? Răspunsul urma să-l aflăm după câțiva ani…

Cu aproximativ trei zile înainte de a afla că sunt însărcinată cu Theodore, am văzut la televizor un reportaj despre copiii orfani din țări subdezvoltate, care aveau nevoie să fie sponsorizați. Asta însemna o contribuție lunară care le-ar oferi o viață mai bună, educație și sănătate. Și puteau merge până la vârsta majoratului sau chiar și după. Așa de impresionată am fost de suferința acestor copii, încât mi-au dat lacrimile: „Oare eu nu pot să contribui la creșterea și educarea unui astfel de copil?”.

În mai puțin de o oră, îl sponsorizam pe Eddy, un băiețel de 8 ani din Rwanda. Era orfan de tată, și trăia cu mama sa și mulți frați, într-un sat fără apă și multe alte mijloace de subzistență. În dimineața zilei în care am depus plicul cu formularul de sponsorizare la poștă, soțul meu, care era acasă, a primit un telefon de la Royal Victoria Hospital. La capătul firului, o voce veselă-i spunea: „Felicitări! Veți fi tată. Testul de sarcină al soției e pozitiv”.

Astfel se adevereau cuvintele Părintelui Justin. În timp ce eu îl „înfiam” pe Eddy, Dumnezeu îmi făcea cunoscut miracolul vieții mele. Dar niciunul dintre noi nu am realizat atunci.

Câțiva ani mai târziu, soțul meu l-a sponsorizat pe Paschal, un băiețel încruntat, de 3 anișori, care trăia doar cu bunica lui într-un sat din Tanzania. Atunci ne-am dat seama ce înseamnă a iubi mai mult, a dărui mai mult, a te deschide către celălalt cu iubire hristică, dezinteresată. Iubirea de aproapele.

Acest sfat ni-l dăduse Părintele Justin. Însă el includea și un verdict necruțător: nu iubeam îndeajuns. Eram limitați, deficienți chiar în acest act al iubirii întru Hristos. În România, ne trăiserăm viețile preocupați de carierele noastre și mai puțin de viețile celor din jur… Părintele Justin văzuse asta, dar discret cum era, ne-a zis-o cumva indirect. A fost nevoie să treacă ani și să creștem în duh ca și noi, la rândul nostru, să ajungem la această înțelegere. Căci, la urma urmei, numai o astfel de iubire ne umple ca pe niște vase, dându-ne astfel ocazia de a împărtăși cu cei din jur din preaplinul nostru. Acesta era mesajul pe care ni-l transmisese Părintele Justin. Și a mai fost ceva: în marea lui iubire, a lăsat să cadă o sămânță în sufletele noastre: dragostea de neam și țară. O duceam cu noi peste ocean împreună cu rugăciunile Părintelui din care urma să-și tragă seva și să crească încet, încet ca un fir de grâu în mijlocul neghinei….

Venirea lui Theodore în mijlocul nostru ne-a umplut inimile și viața într-un mod de nedescris: la 2 ani, educatoarea spunea că e ca un „bătrânel în trup de copil”, așa de serios și de calculat era. Când l-am dus la împărtășit pentru prima dată, părintele duhovnic ne-a spus: „Rar mi-a fost dat să văd un copil de 7 ani cu atâta discernământ. Să dea Dumnezeu să reziste cât mai neîntinat sub influențele acestei lumi”.

Anul trecut, în 2019, ne-am gândit că ar fi momentul să-l ducem pe Theo la mormântul Părintelui Justin ca să-i mulțumească personal. Îl pregătisem din Canada, povestindu-i despre viața Părintelui și bunătatea lui fără margini, sau urmărindu-l în interviurile de pe YouTube.

Aflându-ne la Piatra Neamț în vizită la o bună prietenă, am zis că tare mi-aș dori să ajungem într-una din zile la Petru-Vodă să ne închinăm la mormântul Părintelui Justin, dar din păcate nu găseam o mașină de închiriat pentru următoarele zile… Atunci Maria, prietena noastră, ne-a întrebat dacă nu vrem să mergem cu mașina ei. Am rămas fără cuvinte… Și pe deasupra mai era și ziua mea de naștere…

Așa am ajuns la mănăstirea Petru-Vodă în 29 iulie. Ne-am închinat toți la mormântul Părintelui Justin și i-am mulțumit pentru că a mijlocit venirea fiului nostru pe lume și pentru că, prin Maria, ne-a adus la el în acea zi. Theodore s-a așezat pe covoraș și a stat acolo un timp. Când i-am spus: „Aici e Părintele, sub aceste flori”, mi-a răspuns: „Mami, nu e aici, e în ceruri cu Dumnezeu”. Așa era, desigur.

A fost o zi de neuitat: ne-am rugat, ne-am închinat la icoane și la sfintele moaște, am stat de vorbă cu părinții locului, iar la plecare, am cumpărat multe cărți și reviste, să le ducem cu noi la alți români însetați de adevăr din Canada. Am plecat de la mănăstire cu un singur regret: am venit de la așa depărtare și plecam fără să fi aprins lumânări la p. Atanasie Ștefănescu și la pr. Gh. Calciu-Dumitreasa care se odihneau acolo… Însă, nevrând să stric bucuria acelei zile minunate, am decis să nu zic nimic. În mașină, ascultam o înregistrare cu Părintele Justin, când Theodore a zis brusc: „Vreau să mai venim o dată la Părintele Justin înainte să ne întoarcem în Canada”. Și așa am revenit după câteva zile, și de data aceasta am aprins și candele la părinții care odihnesc în micul cimitir de lângă izvor…..

La întoarcerea noastră în Canada, parcă se schimbase ceva. Eram adesea sub impresia locurilor vizitate și a celor văzute și auzite… Ne uitam la poze, citeam din revista Atitudini și împărtășeam impresiile și cu alți prieteni… Parcă se „activase” ceva lăuntric, un dor puternic, greu de definit… Această stare o purtam cu mine și oricât încercam s-o ignor în cotidian, nu prea reușeam. Mă întrebam ce poate fi. Doar am mai fost în România cu doi ani în urmă, dar acum era diferit. Așa că am hotărât să-i vorbesc părintelui meu duhovnic despre asta. Poate reușea el să mă lămurească. Răspunsul lui m-a luat total prin surprindere: „Sunt rădăcinile dumneavoastră. Vă cheamă”. „Și atunci, ce facem?”, l-am întrebat. „Răspundem”.  „Cum?”. „Nu știu. Fiți atenți la ce mai urmează, și o să vă lumineze Dumnezeu. Un lucru e cert: Hristos are nevoie de noi să mărturisim oriunde am fi”.

Cum răspunzi când te cheamă rădăcinile? Greu de spus…

În martie a izbucnit pandemia în întreaga lume. Ne-am închis în casa, dar asta a făcut să ne deschidem și mai mult spre România: ne uitam pe Internet la documentare despre frumusețile țării noastre dragi, despre tradițiile și obiceiurile de iarnă…. Îi explicam lui Theodore despre datini, dansuri și cântece populare… Ne întorceam în timp la copilăria la bunici, la focul din vatră și mirosul de gutui coapte… Am hotărât să vorbim numai românește în casă și îl încurajam și pe Theodore să facă la fel. Vizionam interviuri cu oameni din diverse țări occidentale care, la o chemare nevăzută, au renunțat la bogăția Occidentului și s-au stabilit în România.

Așa am aflat de povestea celebrului doctor neurochirurg Stefan Mindea, acest om extraordinar, care în urmă întâlnirii cu Părintele Justin și la chemarea acestuia, a lăsat America, țara tuturor posibilităților, și a venit în România. Cum era posibil? Sfida orice rațiune a acestei lumi…

Atunci ceva a vibrat în interiorul meu. Mi-am amintit ce am citit în revista Atitudini din luna iulie, 2019:  „Se duc creștinii noștri, la bogăția americană. (…) E de la Dumnezeu, să știți, că s-au dus, s-au împrăștiat în întreaga lume. Pentru că ei au dus vestea bună a Ortodoxiei în America… E de la Dumnezeu aceasta împrăștiere” (Atitudini, p. 13).

Acum se legau niște lucruri: cei care am avut binecuvântarea să ne aflăm în prezența Părintelui Justin Pârvu, suntem la un moment dat „treziți”, „activați”, „chemați” într-un fel de puterea cuvintelor lui care au sădit adânc în inima fiecăruia iubirea de neam, de cruce și de țară. O astfel de iubire o include și pe cea de aproapele și nemijlocit duce la jertfă, căci așa cum spunea Părintele: „Nu este mântuire personală; mântuirea personală este în legătură cu aproapele de lângă noi. Noi nu ne aparținem. Suntem legați de mântuirea neamului nostru. Fiecare va da seama de ceea ce a lucrat în satul lui, în comuna lui, cu soția lui, cu vecinul lui, de ce a făcut bun sau rău pentru neamul lui” (Atitudini nr. 60).

De aceea am ajuns noi aici, cu biserică cu tot? Dumnezeu știe. Sunt sigură că părintele Justin Pârvu știa că e nevoie de cât mai mulți creștini mărturisitori în acest veac al tulburărilor. De aceea, probabil, unii dintre noi, nu ne mai regăsim în această lume unde „înotăm împotriva curentului”. Mulți am ajuns să facem notă discordantă cu această societate care, fie nu mai crede în nimic, fie crede în homo americanus, care nu înseamnă „tot americanul”, ci doar omul cel lipsit de valori moral-creștine, „un anumit tip predominant și epidemic care, treptat, nu mai ține de un loc anume, ci de o paradigmă existențială (cu care începem să ne confruntăm tot mai serios și dincoace de ocean, ca și cu un cancer tinzând spre metastază)”[1].

Trăim vremuri în care ținta atacurilor e chiar sufletul, iar Părintele Justin ne atrage atenția că „frica de a nu-ți vinde sufletul e o datorie”. Așa că, de frică să nu-mi pierd sufletul în acest miraj al unui Vest „plin de lapte și miere”, mă întreb adesea: „Eu cum mă achit de această datorie? Dar față de țara mea și de dascălii mei care au contribuit la succesul meu de aici, cum mă achit?”. Căci tot Părintele Justin a spus: „Mulți oameni sunt judecați pentru ce au făcut, dar și mai mulți vor fi judecați pentru ce trebuiau să facă și n-au făcut”.

Azi suntem mai încercați ca oricând în statornicia noastră în credință și în apărarea valorilor creștine. Trăim într-o lume secularizată, profund ideologizată, în care Dumnezeu, familia și tradiția își pierd valoarea. În Québec, în 16 iunie 2019, s-a adoptat Legea 21, Legea Laicității Statului, o lege clar discriminatorie, care cere a se respecta interzicerea purtării oricărui semn religios la vedere în domenii de serviciu public cum ar fi școlile, spitalele, birourile, etc. E greu să-ți folosești talantul dat de Dumnezeu – în cazul meu, vocația de profesor – și să ascunzi crucea sub cămașă, înainte de a intra în clasă… La fel de greu cum e să ți se refuze accesul la Potir, sau să te închini la icoana Maicii Domnului cu masca pe față….

Dar „o țară înflorește din conștiința individuală” (Părintele Justin) și fiecare avem datoria sfântă de a-L mărturisi cu credință pe Hristos, acolo unde ne aflăm. Se spune că Părintele Justin se ruga încontinuu ca toți fiii și fiicele țării să vină acasă, în România. Nu știu dacă asta e ceea ce ne rezervă viitorul, însă mă rog la Dumnezeu să vină acea zi când toți românii, într-un duh, vom mărturisi iubirea de Hristos, de neam și de țară și ne vom aduce rodul strădaniei noastre din pribegie… Căci numai așa se ostoiește durerea despărțirii…

Iar crucea se asumă, nu se ascunde, oriunde am fi pe acest pământ.

Așa ne-au învățat Părintele Justin și toți sfinții martiri.

Cu toată sinceritatea,

Carmen  Irimia, La Prairie, Qc.

[1] Homo Americanus, o radiografie ortodoxă, 2002, p.11.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 66)