Moș Gheorghe Lazăr: Candelă de veghe la Văratec

            Moș Gheorghe cel smerit,

            La Văratec a venit.

            Ca să șadă pe vecie

            Și la toți pildă să fie.

            În viață cât a trăit

            Nimic n-a agonisit

            Ceaslovul și Psaltirea

          Asta i-a fost bogăția.

            De-acasă când a plecat,

            El nimic nu a luat.

            Și-a lăsat tot ce-a avut

            Casa, plugul și dor mult.

            Casa, pentru copii și soție

            Plugul de arat în vie,

            Dorul pentru Dumnezeu

            Ca să nu le fie greu.

           Pe deal, văi și pe coline

            A umblat cu rugăciune,

            Și nu și-a întinat viața

            Nici seara, nici dimineața.

            Chiar și-atunci când bătea vântul,

            El își îndulcea Cuvântul

            Cu rugă la Dumnezeu

            Și cu gând curat mereu.

Cine i-a știut răbdarea,

Foamea, setea și lucrarea,

Truda cu nesomn în noapte

Și frigul pe de-o parte?

El, desculț mergea și iarna

Și nu purta grijă toamna,

Ca să-și pună în cămară

Poamele cele din vară.

El își punea grija lui

Toată-n mila Domnului

Și în ruga Sfinților

În nesomnul nopților.

El a fost om ca și tine,

Nu a stat în mănăstire,

Nu a fost călugărit,

Doar, un credincios smerit.

Însă a fost pildă vie,

Pentru cei din mănăstire,

Căci a fost în el tot harul,

Dulce și-a făcut amarul.

Sub grija lui Dumnezeu

El n-a simțit niciun greu

Și cu rugă către Sfinți

Avea picioare fierbinți.

Pe unde punea piciorul

Se mira pe cale omul.

Ce mergea pe urma lui

Vedea raza soarelui.

N-a umblat fără de rost

În viața lui, cât a fost.

Și, cu firea lui plăpândă

Mângâia cu mâna blândă.

Pe omul pe care-l vedea

Muncind și cu trudă grea

Astă vorbă i-o spunea:

Să te rogi cât ai putea!

Și-ai să vezi că Dumnezeu

O să te scoată din greu

Și cu mila Sa cea Sfântă

O să-ți dea și pâine multă.

Și, Moș Gheorghe nu-i uitat

Pururea e căutat

De cel credincios profund,

Ce pe sfinți îi poartă-n gând.

Trebui-ne-ar viața lui,

În slujirea Domnului,

S-avem candela aprinsă

Din rugăciune încinsă.

Căci pe vârful muntelui

Se găsește urma lui,

Pe cărări de mănăstiri,

Despre el sunt povestiri.

Că Moș Gheorghe cel sărac

A fost ca floarea de mac.

Și pe ploaie, și pe vânt,

A pus lacrimi pe pământ.

Ca din ele să rodească

Viața sfântă, îngerească.

Tot omul să i se-nchine,

Cu rugă, cum se cuvine.

(Poezie publicată în Revista Atitudini Nr. 56)