MONAHIA TEODOSIA (ZORICA) LAŢCU – poeta temniţelor comuniste

 Ucenică a Părintelui Arsenie Boca. De la tainele poeziei la tainele duhovniciei

Cine a fost monahia Teodosia (Zorica) Laţcu? A fost poeta închisorilor comuniste care, prin poeziile sale cu conţinut religios, a orientat poporul român să se angajeze în orizontul spiritualităţii ortodoxe şi să nu rămână cu dezinteres faţă de valorile credinţei strămoşeşti.

„Monahia Teodosia (Zorica) Laţcu s-a născut în anul 1917 într-o familie de ardeleni refugiaţi în Ungaria în timpul primului Război Mondial. Absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia limbi clasice (greacă şi latină), lucrează, după absolvire, ca preparator universitar la Institutul Român Lingvistic din Bucureşti, unde împreună cu Sextil Puşcariu, participă la editarea Dicţionarului Limbii Române. Publică poezii la revista Gândirea, condusă de Nichifor Crainic, poezii ce au fost adunate în trei volume, tipărite între anii 1944-1949: Insula Albă, Osana Luminii şi Poemele Iubirii.

Poeta a fost unul din sufletele formate şi hrănite duhovniceşte în atmosfera spirituală de la Sfânta Mănăstire Sâmbăta, în jurul Părintelui Arsenie Boca, cel care i-a fost povăţuitor şi un bun îndrumător spre lepădarea de lume, căruia poeta Zorica Laţcu îi dedică ultimul volum de versuri Poemele Iubirii. În 1948, intră în obştea Sfintei Mănăstiri Vladimireşti, primind la călugărie numele de Teodosia.

În 1956 este încarcerată împreună cu alte maici din mănăstire. După ani de detenţie la Miercurea Ciuc şi în alte închisori, este eliberată. Urmează ani de pribegie, timp în care monahia Teodosia scrie poezii şi face importante traduceri din Sfinţii Părinţi: Grigorie de Nyssa, Isaac Sirul şi Sf. Simeon Noul Teolog, ajutându-l pe Părintele Teodor Bodogae. De altfel, monahia Teodosia, a avut o contribuţie semnificativă şi la tălmăcirea primelor volume din Filocalie, editate de Părintele Dumitru Stăniloae”[1].

Cântând din întunericul temniţei: „Osana Luminii”

În închisoare, ca mulţi alţi mărturisitori, poeta a avut curajul să-L mărturisească pe Hristos, fără să se teamă de vreun for superior al lumii golite de Dumnezeu. Din temniţă, ea a fost alături cu sufletul, de lumea cea îndurerată care suferea din greu din cauza slujitorilor demonici dornici să subjuge un întreg popor.

Monahia Teodosia (Zorica) Laţcu, poeta temniţelor comuniste, nu şi-a pus nădejdea decât în Dumnezeu, cu speranţa că El o va scoate din tenebrele acelea ostile ale unei lumi în care foamea, setea şi umilinţa nu i-au alterat curajul şi nu i-au slăbit nicio clipă talentul literar. Dimpotrivă, responsabilă pentru viaţa sufletului ei de creştină adevărată, şi, mai apoi, convinsă de trăirea specială a voturilor monahale, şi-a răscumpărat vremea prin slujirea lui Hristos Mântuitorul, ştiind foarte bine, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu, după cum spune şi Sf. Iacob (4:4).

La multe din problemele duhovniceşti şi de viaţă curată în Hristos, cititorul se va putea primeni suficient sufleteşte, dacă va citi volumul de poezii Osana Luminii, în care poeta „îşi strânge durerea în inimă ca-n teasc, pe drumul plin de sânge şi noroi, aşteptând clopotul de chemare în cântec de mărire, ca-n veci lumina lumii să nu se stingă, chiar de era grea povara dragostei depline râvnite de durere. Poeta a avut puterea, în marea ei iubire pentru Dumnezeu, să bea paharul amărăciunii pe drumul ei de pribegie sau în lungul zării, şi-n jurul gândului ei să se nască iubirea pentru Hristos, pe căi de taină şi-n adânc de gând cu sânge şi cu lacrimi, biruind astfel amurgul din calvar, ca-n vis măcar s-atingă crinul mândrei primăveri, dar ca nimeni să n-o ştie decât înaltul cer, ca îngerii de lumină să vină şi să rupă grinzile de lemn, ca darurile ei în rai, spre Dumnezeu să se plece, şi cu toţi morţii mărturisitori, din morminte să cânte Osana Luminii acolo, în adânc de taine sfinte, şi să spună iară şi iară:                       „Că nu se mişcă-n veci nimic din loc/                     Nici flacăra de dor, nici gând de foc”.

Şi învăluită cald în Dumnezeu a vrut să fie: „Aproape de ceruri, aproape…”, ca să nu-i atârne haina sufletului, în jarul de pe tărâmul celălalt.

Poeta închisorilor, monahia Teodosia (Zorica) Laţcu, şi-a cântat credinţa-n versuri, ca păsările-n zbor pe ramuri, pentru ca mlădiţa dragostei să crească nu în strânsoarea cărnii, ci în viaţa caldă plină de miresme şi ca toată lumea să fie în credinţa curată pentru Potirul Sfânt al Jertfei, „ca spre zeul cel Străin, nimeni şi-n veci să nu s-aplece, şi-n privirile păgâne nimeni să nu intre, şi-n zvonul vechi din Sfintele Cazanii, tot neamul românesc să intre, unde vântul nu urlă de pierzare, iar mâinile curate mai bine se-mpreună pentru părinte, pentru frate, pentru domn, pentru prieten şi duşmanul cu inimă de câine”. Iar strigătul poetei către Dumnezeu, prin poeziile sale, e un strigăt cu duh de pocăinţă şi foc, de multă închinare:

                        „Nevrednică, sunt Doamne, milostivirii Tale

                        Şi  Ţi-aş cerşi iertare, dar nu ştiu cum să-Ţi cer;

                        Că Tu pricepi cuvântul din multe osanale

                        Şi tâlcul rugăciunii de lacrimi şi tăceri”.     

Trăind într-o perioadă de persecuţii, de chinuri şi durere, monahia Teodosia reprezintă clasa monastică a celor curaţi cu inima, iubitori de Dumnezeu şi luptători pentru Adevărul de Credinţă, aşa cum şi Radu Gyr în poezia „Imn morţilor”, spune:                       „Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,/              Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,/                       Noi am făcut din voi icoane,/             Şi vă purtăm pe frunţi cununi”.  

Între Dumnezeu şi Neamul românesc

Citind şi recitind volumul de poezii Osana Luminii, primit în dar de foarte multă vreme de la fiica duhovnicească, Aspazia Oțel Petrescu, cea care poartă pe umerii ei greul din închisorile româneşti cu demnitate, şi-n inimă durerea miilor de mărturisitori, care n-au apucat să cânte în libertate Osana Luminii, am vrut ca, în mod deosebit, să scoatem o nouă ediţie Osana Luminii, şi să alcătuim un medalion cuvenit, poetei Zorica Laţcu, cu numele de monahie – Teodosia, pentru a o aşeza pe bolta strălucirii cetei monahiceşti şi a creştinătăţii, ca cei ce îi vor citi poeziile ei, ce conţin, şi pâine, şi apă, şi vin, şi viaţă, şi moarte, şi iertare, şi milă, şi credinţă, şi iubire, şi nădejde, şi dreptate, şi Adevăr, să poată liniştiţi să călătorească pe valurile răului din lumea aceasta. Copleşiţi de frumuseţea profund spirituală a versurilor, prin care poeta îşi exprimă mărturisirea şi doxologia credinţei creştine, se vede limpede că ea, din temniţele comuniste, lupta împotriva sistemului nedreptăţii.

Poeta şi-n închisoare „s-a mişcat între Dumnezeu şi Neamul românesc”, în vederea reconstruirii României, aşteptând prăbuşirea regimului comunist. Dumnezeu nu era absent în inima ei „deşi teroarea a fost şi este o armă psihologică imbatabilă, ea este şi o armă inteligentă, penetrantă, cu difuzie în masă, ea acţionează direct şi selectiv asupra structurilor psihice, prin care se reuşeşte, ca într-un timp relativ, să producă un dezechilibru al funcţiilor fundamentale ale psihicului, şi asta a fost, de altfel, pentru comunişti, singura pedagogie la care au apelat, şi pe care au aplicat-o atâtor deţinuţi politici mărturisitori ai lui Hristos, cât şi întregii populaţii a ţării” (vezi Memoria, revista gândirii arestate, nr. 3-4, 2003, pag. 201). Şi totuşi, foarte mulţi, asemenea poetei, au rezistat răngilor de fier, cizmei, bastoanelor şi celor multe grozăvii, pentru că au avut capul drept spre Dumnezeu.

Tânăra Teodosia vedea cu ochi lucizi toată dezagregarea socială şi morală a vremii de atunci şi încerca, prin efort individual şi comun, să contracareze imperativele acelui ostil sistem. Imaginea ei ar trebui să fie o icoană în viaţa monahismului de pretutindeni în a spune un „NU” hotărât celor împotrivitori vieţii creştine şi Adevărului, şi un „DA” acceptării voii lui Dumnezeu, cu răbdare şi dreaptă pocăinţă. Căci calitatea vieţii noastre depinde de vremea păcii şi nu a răutăţii, de vremea dragostei şi nu a urii, de vremea iertării şi a bunei vieţuiri în Hristos Mântuitorul.

Vremea suferinţei

Poeta, monahia Teodosia (Zorica) Laţcu, sub povăţuirea marelui duhovnic Arsenie Boca, a înţeles şi mai bine că fiecare zi a suferinţei, a necazului şi a umilinţei ei, vor fi luminate de un Soare ce nu apune niciodată căci, dacă monahii îşi vor arăta ostenelile nevoinţelor, postirile cele îndelungate, multele privegheri, lacrimile şi răbdarea, mărturisitorii şi martirii din temniţele comuniste îi vor arăta lui Hristos: stăruinţa, strădania, suferinţa şi toate câte au răbdat sub ştreangul celor fără de Dumnezeu. Numeroase şi felurite au fost încercările lor, dar ziua şi noaptea, şi-n fiecare clipă îşi curăţeau inima, ca să nu fie cuprinşi de îndoială în simţiri, ci să osebească mai limpede, prin sporirea duhovnicească, vremea suferinţei. Şi a înţeles poeta că, încredinţându-se voii lui Dumnezeu, şi-a asumat „jugul lui Hristos”, cum de altfel spune în poezia Pocăinţă:

„Sfinţeşte-mă, Iisuse, şi taina mi-o arată,

Pogoară-n mine harul prin ungerea cu mir

Şi fă să nu mă ardă văpaie-nfricoşată,

Când buza mea de tină sorbi-va din Potir”.

Este limpede, că poeziile sale sunt o dovadă suficientă, că dincolo de tehnica prozodică, poeta din temniţele comuniste, prin reflecţiile spirituale, îşi arată toată suferinţa acoperită de hainele vărgate, dar şi hotărârea demnă să bată necondiţionat la uşa lui Dumnezeu, ştiut fiind faptul că, atunci când baţi la uşa lui Dumnezeu, este singurul bine pe care ţi-l poţi face, şi aceasta contează atât pentru cel de lângă tine, cât şi pentru lumea din afară.

Buchetul de poezii Osana Luminii cuprinde acele flori rare ale reflecţiei superioare, ca o eflorescenţă a spiritului poetei. Cugetul său presară în aceste poezii învăţături şi vorbe profetice şi ele aparţin spiritului ce priveşte viaţa duhovnicească în sensurile ei profunde.                   În vo­lumul de poezii Osana Luminii, găsim şi strigătul ori murmurul unei însingurate, care nu a fost în­vinsă în căutări, în acea vreme sumbră, când societatea a fost croită rău, împotriva omului. Ca poetă a închisorilor comuniste, şi-a asumat suferinţa în sens creştin, purtând mirul de frumuseţe în versurile sale, cântând cu glas domol, lângă zăbrelele din locul în care se afla, „Osana Luminii”, ca lumina lui Dumnezeu să nu se stingă în lumea cea plină de tortură, de foame, de sete, de bătaie şi de ură, reuşind astfel să pună în sufletul aşa-zişilor oameni liberi, miros de smirnă, cu dor nepătimaş din dragoste curată, pentru un nou început, ţesut în pânza de jertfă a lui Iisus.

 „Ştia, ca nimeni alta, să se aştearnă la picioarele singurului Mântuitor”

Aspazia Oţel Petrescu, fostă deţinută politic (14 ani de temniţă), spune despre poeta, monahia Teodosia (Zorica) Laţcu, că: „De sufletul ei însă nu s-au putut atinge călăii. Ea ştia, ca nimeni alta, să se aştearnă la picioarele singurului Mântuitor”. Reputatul prof. Dimitrie Popovici, scria că: „domnişoara Zorica Laţcu a atins cerul poeziei pure”, iar părintele Teofil Pârâian arăta cu admiraţie că: „fiecare dintre poeziile scrise de Zorica Laţcu, Teodosia, este o minune prin ea însăşi”[2].

Poeta, monahia Teodosia (Zorica) Laţcu, de acolo, din cimitirul Sfintei Mănăstiri Vladimireşti, unde trupul i se odihneşte de toate ostenelile, iar sufletul, intrat în norul de lumină cu joc de multe stele, îşi face mereu loc spre înviere, înspre noi ca în dragoste să fim şi mereu acasă cu Dumnezeu, ne dă tăria să putem zdrobi veşnicul rău, căutându-ne în zi şi noapte, luminate căi, ca să nu mai privim în „hârdăul cu lături al acestei lumi, hălăduind pe aici şi acolo în ispită demonică, de care ar trebui să ne îngreţoşăm, dacă vrem cu adevărat să fim ai lui Dumnezeu”. Fiecare om, fiecare generaţie, mai devreme sau mai târziu, va înţelege că, nu îndestularea este viaţa cea bună, ci orientarea vieţii spre Dumnezeu.

Deşi se citeşte din ce în ce mai puțin, considerăm că oricine va citi poeziile din volumul Osana Luminii îşi va alege „partea cea bună” pentru suflet, şi va deveni un consumator „de cuvânt bun” şi va reflecta mai mult şi mai bine la viaţa spirituală, fără a eşua în sminteală, iluzie de sine şi fanatism.

Prin poeziile maicii Teodosia (Zorica) Laţcu din volumul Osana Luminii, cititorul va reuşi deplin să recupereze tema iubirii lui Dumnezeu ce presupune continuitate şi statornicie, ca să fim aşa cum poeta spune: „făptura Lui curată, ca jertfă de altar”.   Prin urmare, prin poeziile sale, poeta a vorbit tuturor că, prin pocăinţă, prin îndumnezeire, nu se rămâne la un nivel pur speculativ. Astfel, poeta, cu răbdare şi nădejde, şi-a umplut sufletul de Dumnezeu, chiar şi acolo în închisoare. Îngenuncheată şi umilită de către torţionari, cea vrednică de laudă, dorind ca spiritul românesc să strălucească în lume, poeta şi-a asumat cu verticalitate destinul şi l-a trăit cu demnitate şi neostentativ.

„Cu sufletul de schimnic în pustie,/ Te preamăresc, Izvor de Bucurie!”

Monahia Teodosia (Zorica) Laţcu a avut statura şi profilul cărturarului, preocupată cu adevărat de dimensiunea spirituală a omului şi a neamului său. Stăruind să aprofundeze înţelegerea valorilor credinţei nestrămutate în Dumnezeu, punând mare preţ pe virtuţile morale şi înveşmântându-se în modestie şi smerenie, şi-a hrănit vigoarea creativităţii prin acurateţe spirituală, ridicându-se deasupra a tot ce a fost tenebros. Şi din acest volum de poezii Osana Luminii, înţelegem că a ştiut să exploreze esenţialul din mulţimea faptelor şi să ia partea cea bună, subordonându-şi viaţa unui ideal sfânt, chiar cu preţul unor sacrificii.

De o înaltă ţinută intelectuală creştină, Teodosia Lațcu a înțeles dimensiunea teologică a vieții omului. Ea rămâne poeta din închisorile comuniste şi monahia Teodosia cu voturile depuse, cum de fapt şi spune: „Cu sufletul de schimnic în pustie,/                      Te preamăresc, Izvor de Bucurie!” (poezia Bucurie).           Iar recunoştinţa faţă de Dumnezeu, o arată în versurile:                        „Şi din ceară Ţi-oi aprinde Ţie,/                    Mâine, la Vecernie, făclie” (poezia Spovedanie).

Răul din vremea regimului comunist a fost atât de adânc, încât românii în tăcere îşi strigau neputinţa. Este învederat că perioada aceea „este o istorie tristă a României, marcată de făţărnicia şi teroarea comunismului, aplicate prin diverse metode, precum: închisoarea, munca forţată, cenzura, propaganda mincinoasă, limbajul de lemn de o aberanţă izbitoare, ingerinţele brutale în viaţa privată a oamenilor, ajungând, deşi sună sinistru, în profunzimea eului personal”[3].

Moralitatea, formă supremă de autoapărare împotriva unui sistem opresiv, era batjocorită fără scrupule de către cei care deveniseră „artizanii unei lumi pe dos”, care erau de fapt, o forţă ce s-a extins otrăvitor, sub măştile înşelătoare în lumea exterioară şi în universul interior al românului.

Zicem şi noi precum Ieroschimonahul martir Daniil Sandu Tudor: „Binecuvintez pe toţi acei care se străduiesc (şi s-au străduit) să scoată Adevărul la iveală”.

[1] vezi Fericiţi cei prigoniţi, martiri ai temniţelor comuniste româneşti, 2008, pag. 187.

[2] vezi Revista Veghea, AN II, nr. 4, 2009, pag. 41-42.

[3] vezi Memoria, revista gândirii arestate, nv. 2-3, 2014, pag. 111-112

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 37)