DR. GALINA RĂDULEANU: INFLUENȚA DEVASTATOARE A COMUNISMULUI ȘI ÎN MEDICINA ROMÂNEASCĂ

Din păcate despre acest fenomen nu putem discuta la trecut, întrucât vorbim despre un  gaz toxico-letal care a pătruns î n cele mai intime celule ale organismului de unde nu poate fi eliminat, chiar dacă, aparent, i-am suprimat sursa. Așa încât strigătul manifestanților (conștienți) din Piața Victoriei de „ciumă roșie” reprezintă recunoașterea unei amenințătoare realități patologice.

Nu, comunismul n-a dispărut și, parafrazându-l pe Marx, e acea „stafie care umblă prin Europa” (lucru vizibil „cu ochiul liber”). Drept consecință toate eforturile celor care vor să ascundă „scheletul în dulap” sunt sortite eșecului. Majoritatea suntem infestați de acest microb care, din nefericire, a intrat în codul nostru genetic, modificându-l. În felul acesta îl transmitem și urmașilor, a căror psihologie, chiar și a celor născuți după 1989 poartă amprenta „roșie”.

Românul de azi e o persoană total diferită de cel de altădată, lucru care-i nedumerește și-i surprinde pe mulți iubitori de neam. În ceea ce mă privește, odată ieșită din închisoare, consideram medicina o oază, în care m-am refugiat, convinsă că reprezintă un „zid” în fața „mareei roșii”. Iluzie infantilă. Exemplul închisorii îl consideram ca făcând parte din „alt tărâm”, populat de niște „entități” care-și ziceau oameni. Acolo, în pușcării, pe acele ființe îmbrăcate în halate albe, care terminaseră aceeași facultate ca mine, care depuseseră, tot ca mine, jurământul lui Hipocrate și primiseră tot ca mine diploma de „salvator de vieți”, nu-i puteam numi „colegi”. Eram incapabilă să înțeleg ce forță malefică i-a „recreat” ca să fie în stare să se preumble și să privească cu ochi nepăsători și goi, oameni scheletici, înfometați, bolnavi, cărora, chiar în cazuri grave, acceptau să le administreze o … aspirină. Cu cât și-au putut vinde sufletul, ca să ignore starea de urgență a unui bolnav-deținut și unde orice întârziere ducea la pierderea omului. Probabil însă că asta se și urmărea cu ajutorul acestor „salvatori”.

Vârful „piramidei”, consider eu, îl constituia însă datoria de a-și da avizul pentru continuarea torturilor, medicul garantând prin știință și competență că victima poate suporta supliciul, rămânând totuși în viață. M-am întrebat dacă acest act de colaborare nu-l situează pe individul respectiv în rândul torționarilor. Și e vreo deosebire? Personal, nu cred.

Despre toate aceste „crime contra umanității” cu participarea medicinei, nu se vorbește, nici la noi, nici în altă parte a globului. Nu există comemorări cu ecou sau o condamnare oficială. Nu există nici un muzeu al comunismului. Nimic!

Și-mi amintesc de versurile profetice ale lui Blaga:

„Noi, cântăreții leproși, mistuiți de răni lăuntrice ne trecem prin veac

                        Pentru noi închise sunt porțile orașului…

Închise sunt și cetățile”.

Peste tot s-a tras o perdea „filozofică”: Ce-a fost, a fost. Acum trebuie să privim înainte. Mai exact, să arăm fraților  …peste cimitire!”.

Singura salvare ar fi fost un „catharsis” real, în fiecare domeniu (inclusiv în cel teologic). O „curățenie” absolut necesară pentru însănătoșirea organismului. Numai în condițiile acestea comunismul n-ar fi putut să continue să supraviețuiască generând, ca în prezent, pe mai departe minciună, corupție, degradare morală.

Ceea ce însă subliniază foștii și actualii tovarăși, și anume că „toți suntem la fel de vinovați”, are totuși o parte de adevăr. „Învățați să ziceți – nu” se cânta în Piața Universității. E adevărat că cei care în trecut au avut curajul s-o facă, zac în atâtea gropi comune. Cei rămași, mai exact cei care am ținut să rămânem cu orice preț, fie al colaborării, fie cel al tăcerii. Și așa am ajuns la „cea mai bună dintre lumi”. Psihiatria însă o mai consideram, așa cum am mai spus, un teren încă inatacabil.

Primul semn de alarmă l-am avut prin anii 1972-74, când la spitalul din Pucioasa miliția mi-a adus o țărancă bătrână pentru a fi internată. La mitingul de la Târgoviște, femeia se strecurase și, cu toată paza, a ajuns lângă „marele conducător”, căruia voia să-i sărute mâna și să-i dea o petiție în care cerea: „Părintele nostru, dă-mi înapoi pământul meu”. A doua zi am externat-o, fiind perfect sănătoasă. Atunci ar fi trebuit să-mi dau seama de rolul fixat de comunism specialității mele. „Mâna lungă a partidului” în profesia mea însă am simțit-o la Institutul de Expertiză. Acolo, prin anii 1977-78, se primise o indicație prețioasă: „scădeți numărul pensionarilor de boală!”. Se fixase și un procent. Așa încât, indiferent de starea bolnavului acestuia, i se tăia pensia medicală și era trimis să construiască socialismul.  Institutul se transformase într-o „vale a plângerii” iar nouă, celor din comisia de „ghilotinare”, oamenii ni se adresau cu „onorată instanță”. Pentru ei încetasem să mai fim medici.

Mai târziu, prin 1987-88, la staționarul Titan unde lucram, venise o nouă directivă (tot prețioasă). Se constatase de către tovarășii de la C.C că cincinalul nu se poate face în patru ani și jumătate, datorită numeroaselor zile de concediu medical și exact în ramuri cheie – ca RATB și mai ales construcții. Drept urmare, directorul nostru, om cu funcție înaltă și devotat clasei muncitoare, a dispus, fără drept de apel, că cei aparținând acestor ramuri să fie internați numai 5 zile iar la externare să li se dea doar o zi. Și erau niște oameni sfârșiți, muncind zi lumină, fără repaos sau sărbătoare, ori ca cei de la I.T.B, care se sculau de la trei dimineața, prestând ore suplimentare și tensiune continuă.

Psihiatria reprezenta pentru ei o ultimă „oază” în care să-și refacă puterile fizice și psihice. Iar eu trebuia să fiu mâna care să biciuiască animalul care cădea în jug, să fiu surdă la suferință, asemeni celor din penitenciare. Și atunci, cu orice risc, pe certificatul de concediu, după ce treceam de verificarea superiorului, cifrei 1 (una zi) dată la externare i-am adăugat la mijloc o linie orizontală transformând 1 în 7. Cazurile mai grave la trimiteam în sanatoriu. Așa am supraviețuit până în 1989.

Și totuși a existat un moment în care, alături de toți, am tăcut în mod laș ,lăsând un coleg nedreptățit și fără apărare. În staționarul nostru fusese trimis ca pedeapsă unul din vârfurile psihiatriei românești, dr. R. (după părerea mea ultimul mare psihiatru). Îl înconjuram cu admirație, urmărindu-i cu interes expunerile teoretice. O „aură”, care devenise atât de deranjantă, încât conducerea a fixat o ședință cu toți psihiatrii existenți (din staționar și policlinică), în care să ni se demonstreze că admirația noastră se adresa unui om, care nu știe meserie nici cât un rezident (exemplu: eliberase un certificat de concediu medical unui pacient care nu era arondat policlinicii noastre). La fel de îngrozitor era și faptul că punea probleme de sănătate mentală (se încuia în cabinet cu o pacientă, fusese auzit – de cine? când?) că vorbea singur ș.a. Exact ca  în Kafka: nimic exact dar amenințător.

Drept urmare, directorul îi propunea „colegial” să se pensioneze medical. Stăteam toți muți, fără a îndrăzni să ne privim sau să scoatem un cuvânt, sau o întrebare firească. O lașitate pe care nu mi-o pot ierta, de aceea o fac publică.

A venit însă și „sacrul” 1989, când toți visam regăsirea unui paradis pierdut. Numai că în condamnabila noastră naivitate și ignoranță omisesem esențialul. „Religia comunistă” era modestă. Îți cerea doar un singur lucru: să ștergi din dicționarul tău privat cuvântul „CONȘTIINȚĂ”. Doar atât. În rest după acceptarea acestui punct erai liber.

Din nefericire, într-o măsură mai mare sau mai mică, după 45 de ani, acest „om nou” s-a realizat într-o foarte bună măsură. Mai puțin vizibil în „epoca de aur”, unde păream toți striviți, înfricoșați sau cumpărați, dar evoluând în prezent nestingherit în libertățile democratice instaurate, demonstrăm cu prisosință și în medicină acel „la vremuri noi, tot noi”.

Prelungirea acestei „toxicități”, la fel ca în toate domeniile, s-a văzut din plin și în psihiatrie unde, vorba lui Caragiale: „într-o societate fără prințip, care va să zică că nu le are”. Și nu le are.

Ca prim exemplu, aș enumera „explozia” de diplome ale multiplelor facultăți de medicină apărute ca ciupercile după ploaie, aproape în majoritatea capitalelor de județ. Toți absolvenții erau mistuiți de știință și de-a deveni doctori în medicină (lucru foarte ușor de îndeplinit). Și în specialitatea mea, unde în trecut eram o mână de oameni îndrăgostiți de meserie, a fost invadată de tinere speranțe care-și descoperiseră pasiunea pentru psihiatrie, cu condiția ca postul să fie într-un oraș mare. Concursurile, desfășurate destul de misterios, păstrau lozinca din alegerile comuniste „omul și locul”.

Încetul cu încetul, cei mai mulți au constatat că nu pot suporta condițiile din țară și-și transbordau idealul pe alte meridiane. Un lucru e evident: lipsa de conștiință e transmisibilă genetic. Previziunea eminesciană a devenit mai valabilă în postcomunism:
„Dumnezeul nostru? Umbră. Patria noastră? O frază”.

După 1989 cuvântul DATORIE, la fel ca și multe alte cuvinte, fie au dispărut, fie li s-a dat altă conotație. Domină acel „homo homini lupus”.

Mai exact predomină din nefericire, duritatea, lipsa totală de empatie (și chiar respect) față de omul suferind sau vârstnic, tratat la nivel de „obiect”, iar în psihiatrie se adaugă și noțiunea de „balast” inutil.

Așa se explică în specialitatea mea, cel puțin, totala indiferență (sau chiar ostilitate) față de cei cu cea mai cumplită boală – e vorba de schizofrenie. Pentru acești „dezmoșteniți” nu există, ca în alte țări, o rețea socială sau juridică pentru a le apăra interesele. În absența familiei, rătăcesc prin piețe, dorm în șanțuri, și-și pierd avutul lăsat de părinți. Nimeni nu-i vrea, fiind victimele primului escroc. Nimănui nu-i mai pasă de acest „balast inutil”. Familiile sunt obligate la sume exorbitante pentru a-i interna în cămine de bătrâni, de unde sunt evacuați în cazul unei recăderi. Pentru ei, nici după 30 de ani, nu s-a găsit în capitală posibilitatea unui cămin spital. Pentru urmașii comuniștilor actuali, ei au încetat să mai fie considerați oameni. Asta nu ne împiedică să facem congrese, studii și mai ales schimburi de experiențe pentru a implementa, într-un viitor foarte îndepărtat, organizarea socială din alte țări pentru acești bolnavi. Dar cum spunea Hamlet: „vorbe, vorbe, vorbe…”.

Sigur că există și medici adevărați. Numai că au devenit în mod dureros, excepții. Aici am prezentat numai partea „neagră” a icebergului, tocmai pentru a ridica spinoasa întrebare: „Și chiar nu se mai poate face nimic?”

Nimeni nu își dă seama că țara noastră a devenit un fel de „câmp de război” în care lupta cu forțele „roșii”, cu corupția, necinstea, incompetența, nu intră numai în atribuțiile DNA, ci a fiecăruia dintre noi. A părăsi „câmpul de luptă” mi se pare o dezertare și o lașitate. Exact cum ai fugi din fața unei primejdii care-ți amenință familia. Eticheta de „cetățean european” ne absolvă de orice obligație? Vorba lui Caragiale: „Bravos națiune, halal să-ți fie!”.

Și totuși, într-o bună zi ne vom ridica. Fără argumente logice. E o certitudine axiomatică.

(Articol preluat din Revista ATITUDINI, NR. 64)

 

 

 

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, unde maicile se silesc să le îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura