CORONAVIRUS – ÎNTRE PSIHOZĂ ȘI NORMALITATE. DE MONAHIA FOTINI

Unde ești Adame? Întreba oarecând Dumnezeu pe om, creația sa, în rai. „Doamne, am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns”(Fac. 3:9-10), a răspuns Adam. Tot așa și astăzi Domnul îl caută pe omul, Adam cel nou, în grădina, Biserica Sa și nu-l găsește: Adame, unde ești? Oare ce răspuns vom da Creatorului? Că am auzit glasul Lui dar ne-am temut de virus, ne-am temut de boală? Ne-am temut acolo unde nu era frică, cum spune Psalmistul. Frica a fost instrumentul prin care stăpânul acestei lumi a încercat și încearcă să stăpânească pe om, să îl despartă de Dumnezeu și de aproapele lui. Frica a pus stăpânire până și pe sufletele celor aleși. De la ateu până la credincios, tot omul s-a temut. Frica ne-a transformat într-o societate psihotică, în care suspiciunea și neîncrederea au luat locul dragostei și al normalității. Fricile au fost de tot felul: frica de boală, frica de moarte, frica de izolare, frica și neîncrederea în spitale și în medici, frica de autorități, frica de „sistem”, frica de satana. Oricare din astfel de frici ne-a stăpânit, tot frică se numește. Singura frică binecuvântată este frica de Dumnezeu; această frică nu aduce tulburare, neliniște, anxietate. Dumnezeu este pretutindeni, și în Biserică, și în spitale, și în pușcării, de cine ne vom teme? Domnul este apărătorul vieții mele, de cine mă voi înfricoșa? (Ps. 26). Ce frică ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Oare virusul? Oare spitalul? Oare vreo instituție pământească? „Să nu te temi de frica fără veste şi nici de vreo năvală a celor păcătoşi” (Pilde 1: 25). Frica cea bună aduce credință și inimă curată, frica de la diavol aduce necredință și tulburare.

Știm că de când lumea și pământul oamenii se stăpânesc cel mai ușor prin frică. Dar cum a reușit frica să stăpânească și pe cei credincioși? Cunoaștem cât de ispitit a fost Iov de satana, cu îngăduința lui Dumnezeu. Cea din urmă și cea mai grea ispitire nu a fost pierderea averilor, nici măcar pierderea fiilor săi, ci BOALA. „Cojoc pentru cojoc! Că tot ce are omul dă pentru viaţa lui.  Dar ia întinde-ţi mâna şi atinge-Te de osul şi de carnea lui! Să vedem dacă nu Te va blestema în faţă!”(Iov 2:4-5). Și a îngăduit Domnul să vină lepră asupra lui Iov. Și într-adevăr, cea mai grea încercare pentru Iov a fost aceasta, dar a biruit prin smerenie și credința în Dumnezeu. Ca și atunci, așa și acum, diavolul cunoaște că omul este slab și își iubește trupul și viața sa. Cea mai mare frică a omului este frica de boală, frica de moarte. Această frică cucerește până și pe aleșii lui Dumnezeu. Câți dintre noi recunoaștem că ne este frică de boală, că starea noastră de bine este atât de dependentă de așa-zisă fericire a trupului? La cea mai mică suferință a trupului nostru, devenim mai ursuzi, mai mânioși, mai tulburați, mai morocănoși. Facem orice pentru sănătatea noastră, facem înconjurul lumii, căutând spitale și medici ca să ne vindecăm, ne protejăm cu toată atenția posibilă să nu cumva să pătimim vreo suferință în trup. Dacă ne este amenințată sănătatea, greu se mai jertfește cineva pentru fratele său, uitând că și acela este bolnav, că nu este om care să nu sufere de vreo boală pe pământ. Nu încurajez aici, în niciun fel, neglijența față de propria sănătate. Este înțelept, după cum ne sfătuiesc Părinții, să ne tratăm bolile trupești, cu discernământ, smerindu-ne și acceptând tratamentul medicilor. Sunt câte unii care, dintr-o habotnicie snoabă, refuză și medicii și medicația, pe când Sfinții Părinți ne-au dat pildă de smerenie, acceptând să fie dați pe mâna medicilor, Sf. Vasile cel Mare fiind chiar unul dintre Părinții care au promovat medicina, înființând multe spitale și bolnițe pentru bolnavi. Dar nu neglijența și sinuciderea încurajăm aici, ci răbdarea cu smerenie și discernământ a bolii, prin lepădarea de sine și acceptarea Crucii. În boală avem de trecut un mare test: egoismul. Îl mai iubim pe Dumnezeu și pe aproapele atunci când suntem bolnavi? Dacă sunt bolnav, mai merg la Biserică să Îl slăvesc? Dacă sunt bolnav, mai merg la fratele meu să îl ajut sau las pe seama lui greutatea pe care eu nu vreau să o ridic? Ce jertfă este aceea dacă eu mă duc la Biserică doar când sunt sănătos? Sau dacă îi fac un bine aproapelui doar dacă sunt mulțumit? Într-un cuvânt această frică de boală înseamnă iubirea de sine, de trupul nostru, de viața noastră.

Consider că pricina căderilor din această perioadă este exacerbarea sănătății. Sănătatea nu este singurul scop al omului pe pământ. Nu putem fi fericiți doar dacă suntem sănătoși. Societatea de astăzi a făcut un scop în sine din sănătate. În numele sănătății ni se fură libertatea, identitatea, normalitatea. Nu poți instaura un regim abuziv în numele sănătății. Nu poți crea un paravan din protejarea sănătății pentru a instaura o dictatură mondială. Aceste lucruri sunt de neconceput și de neacceptat. Sănătatea este utilă dar nu mai presus de credință, dragoste și libertate. Ne supunem cezarului, mai marilor noștri adică, în măsura în care măsurile nu încalcă porunca lui Dumnezeu. Da, Domnul nostru Iisus Hristos ne-a învățat să dăm Cezarului ce este al Cezarului, să ne plătim dările și datoriile față de Stat (Mt. 5:27), S-a smerit pe Sine acceptând înscrierea nașterii Sale, tăierea împrejur, judecata Sinedriului, lovirile, bătăile, răstignirea și moartea pe Cruce. Dar în același timp tot Domnul ne învață să dăm lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu: „Nu vă temeți de cei care ucid trupul și după aceea nu au ce să vă mai facă… Temeți-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheena. Da, vă zic vouă, de acela să vă temeți!” (Lc. 12:4-5). „Căutați mai întâi Împărăția Lui și toate acestea se vor adăuga vouă!” (Lc. 12:31).

„Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu. Şi cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu” (Lc. 14: 26-27). „Cine va căuta să-şi scape sufletul, îl va pierde; iar cine îl va pierde, acela îl va dobândi” (Lc. 17:32-33).

Totodată ca și creștini, nu putem lipsi de la Biserică și nu putem accepta să fim privați de împărtășirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos. Aceasta este o poruncă a Mântuitorului, adresată întregii Creștinătăți: „Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Lc. 22: 19). „Cel ce mănâncă trupul meu și bea sângele Meu, rămâne întru Mine și Eu întru el” (In. 6: 53, 56).

Nu ne putem îngriji mai mult de sănătatea trupului decât de cea a sufletului: „Lucrați nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viața veșnică și pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu Tatăl” (In. 6:27).

De noi înșine depinde dacă în numele sănătății Îl alungăm pe Dumnezeu din societate, din cetate, din noi înșine. Mai întâi de toate să ne smerim pe noi înșine, conștientizând slăbiciunea noastră în fața îmbolnăvirii trupului, să ne recunoaștem iubirea de sine și să ne rugăm bunului Dumnezeu să ne vindece și să ne întărească în a lupta cu vrăjmașii cu mască protectoare ai lumii de azi, cu nădejde în făgăduințele Domnului nostru Iisus Hristos: „Să nu se tulbure inima voastră! Credeți în Dumnezeu, credeți și în Mine” (In. 14: 1).

(Articol publicat în Revista Atitudini, Nr. 65)