Pr. Mihai Iordăchescu: D-le Marin Răducă, dați-ne un cuvânt de încurajare că toți tremură și le e frică că vine moartea cu pandemia, cu coronavirusul. În plus, în ciuda faptului că doctorii și conducătorii Statului spun ca bătrânii să stea acasă că sunt cei mai vizați de virus, dumneavoastră la 97 de ani ați avenit astăzi aici să ne bucurați prin prezență și să ne arătați ce înseamnă puterea credinței.

Situația în care am fost diferă de starea acestui virus.

Ați trecut și prin tifos.

Tocmai. Eram în celulă cu un camarad și bântuia tifosul nu numai în închisoare, chiar și în afară. Însă, care era deosebirea între noi și ceilalți? De exemplu, camaradul meu se simțea foarte rău, avea temperatură mare și atunci eu am bătut în ușă ca să vină milițianul și să-l ducă la infirmerie, să facă ceva cu el, că moare acolo în celulă. Am bătut, mi-a deschis ușa și îi zic: „Camaradul meu e bolnav, are temperatură, să-l duceți la infirmerie”. „Banditule, dacă mai bați o dată în ușa celulei, știi unde te duc!”. Adică, unde eram noi ținuți, deținuții celulei, existau la subsol amenajate carcere, cu camere speciale, cu paturi și cu ciment pe jos. Mi-a închis ușa și a plecat. După trei zile, camaradul meu a murit și am bătut din nou în ușă. A venit înfuriat că nu știa de ce îl chem iar. Și el era întotdeauna acompaniat de către un deținut de drept comun și când i-am spus că a murit, i s-a zis deținutului de drept comun: „Scoate-l afară!”. Mi-am dat seama că va veni o vreme ca să descopăr că e persoana cu care am stat în celulă și aveam o iconiță cu Sf. Arh. Mihail și am pus-o înăuntru. Sigur că din 1946 până în 1964 când ne-au pus în libertate, a trecut timp foarte mult. Cine murea acolo, era îngropat în cimitirul acela.

Și n-ați luat tifosul.

L-am luat. Am avut și eu vreo 3, 4 zile temperatură și bineînțeles că îmi așteptam și eu sfârșitul. Dar să vedeți cum lucrează Dumnezeu! Pe el l-a luat, pe mine m-a lăsat. Deci, am trecut peste temperatura asta, a scăzut și am supraviețuit. Credeți că depinde de om longevitatea lui? Într-o măsură foarte mică. Astăzi lumea se sperie. E adevărat că e bine să te speli pe mâini, să-ți iei măsuri de igienă, dar nu e asta totul.

V-au dat tratament?

Nu. De aceea diferența între situația în care eram noi și cei de astăzi este că omul de azi poate totuși să împărtășească un gând. Are cui să se plângă. Poate să vină la biserică, poate să ia cine știe ce medicamente. Acolo, nu! Deci, acolo ca apărător nu-L aveai decât pe Dumnezeu, pe nimeni altul. Noi am fost puși într-o situație de genul acesta când Dumnezeu a arătat că intervenția din afara omului este categoric interzisă. Numai Dumnezeu, prin rugăciune, poate să scape omul de orice nenorocire, dacă crede cu adevărat și are această părtășie cu Dumnezeu. E foarte greu de descris atmosfera de temniță. Lucrurile erau de așa manieră că dacă îți lăsai mintea să plece la familie, la cunoscuți, se creau anumite sentimente în om care deveneau un dușman. Asta am constatat. Iată că sentimentele cele mai nevinovate ale omului sunt un dușman de neînfrânt dacă nu ești atent la ce se întâmplă cu tine. De aceea, trebuie să ne păzim mintea, inima, simțurile la orice gând, la orice ispită care vine asupra omului.

Deci, sentimentele de dragoste și de credință în Dumnezeu v-au ajutat să treceți peste încercări.

Da. Legătura noastră și care te tulbura, cu părinții, cu frații, cu surorile era atacată de cei care făceau în închisoare propagandă de reeducare și care spuneau: „Aveți familii, aveți copii. Sunteți vinovați. Am încercat în toate chipurile cu voi. Voi nu sunteți oameni! Voi nu aveți suflet și sentimente față de familie”. Bineînțeles că prin aceste încercări căutau ca să treci de partea lor, să accepți reeducarea, care îți punea alt Dumnezeu, pe Marx, pe Lenin, pe Engels, să le cânți cântecele, să le citești cărțile, să te transforme: prin toate chinurile, prin izolare, prin ruperea de familie, că nu mai aveai niciun fel de contact, nu aveai voie să scrii, nu aveai voie să primești un semn de viață de la cei din afară. Încercarea a fost pe viață și pe moarte. Ceea ce ei nu au putut să intuiască a fost puterea credinței.

(Fragment dintr-un Dialog catehetic în biserica de la EZĂRENI, 15 MARTIE)