Descoperire cerească despre vremurile de pe urmă, arătată în vis sfântului Ioan de Kronştadt[1] de către Sfântul Serafim de Sarov

 Doamne, binecuvântează! În numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!

Eu, mult păcătosul Ioan din Kronştadt, scriu această descoperire cerească văzută de mine şi vă spun adevărul, tot ce-am auzit şi am văzut într-o vedenie ce mi s-a arătat într-o noapte de ianuarie, în 1901.

Mă înfior de cele văzute, când mă gândesc ce va fi cu lumea cea păcătoasă. Mânia lui Dumnezeu va lovi în curând, pe neaşteptate, pentru ticăloşia noastră. Scriu, şi-mi tremură mâinile, şi lacrimile-mi curg pe obraz. Doamne, dă-mi tărie şi putere, dă-mi adevărul Tău şi voinţa Ta de la început până la sfârşit, ca să descriu tot ce-am văzut!

Această vedenie a fost aşa: după rugăciunea de seară m-am culcat să mă odihnesc puţin de oboselile mele. În chilie era semiîntuneric. În faţa icoanei Maicii Domnului ardea candela. Nu trecu nici jumătate de ceas şi am auzit un zgomot uşor, cineva s-a atins de umărul meu şi o voce blândă mi-a zis încetişor: „Scoală-te, robul lui Dumnezeu, şi mergi cu voia lui Dumnezeu!”. M-am ridicat şi am văzut lângă mine un minunat stareţ, cu pletele albe, într-o mantie neagră, cu toiagul în mână; m-a privit binevoitor, iar eu de frică mai n-am căzut jos; mâinile şi picioarele începură să-mi tremure, voiam să spun ceva, dar limba nu mi se supunea. Stareţul m-a însemnat cu semnul crucii, şi mi s-a făcut uşor şi vesel pe suflet. După aceea mi-am făcut eu singur semnul crucii.

Mi-a arătat apoi, cu toiagul, spre peretele de la asfinţit. M-am uitat într-acolo. Stareţul a desenat pe perete următoarele cifre: 1913, 1914, 1917, 1924, 1934. Apoi,  dintr-odată, peretele a dispărut, iar eu l-am urmat pe Stareţ peste un câmp verde. Şi am văzut o mulţime mare de cruci de lemn, mii de cruci pe morminte: cruci mari de lemn, de lut, şi de aur. L-am întrebat pe Stareţ: „Ale cui sunt aceste cruci?” Iar el mi-a răspuns cu blândeţe: „Ale celor care au pătimit pentru credinţa în Hristos şi pentru cuvântul lui Dumnezeu au fost ucişi şi au devenit mucenici!” Şi iarăşi am mers mai departe. Deodată am văzut un râu plin cu sânge, şi l-am întrebat pe Stareţ: „Ce sânge este acesta? Atât de mult s-a vărsat!” Stareţul a privit în jur, zicând: „Acesta este sângele dreptmăritorilor creştini!” Mi-a arătat apoi spre un nor, şi am văzut mai multe sfeşnice albe arzând, care începură să cadă la pământ, unele după altele, cu zecile, cu sutele. Şi căzând la pământ, se stingeau prefăcându-se în praf şi cenuşă. După aceea Stareţul mi-a zis: „Vino şi vezi!” Şi am văzut pe nori şapte sfeşnice arzând. Şi am întrebat: „Ce înseamnă aceste sfeşnice căzătoare?” – „Aşa vor cădea în erezie Bisericile Domnului, iar cele şapte sfeşnice de pe nori sunt cele şapte Biserici Apostoleşti şi Soborniceşti, care vor rămâne până la sfârşitul lumii.”

Stareţul mi-a arătat apoi în sus, şi atunci am văzut şi am auzit cântarea îngerilor. Ei cântau: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu!” Mulţime multă de norod înainta cu lumânări în mâini; cu feţe radioase şi vesele. Erau acolo arhierei, monahi, monahii, şi un mare număr de mireni, tineri, adolescenţi şi chiar copii. L-am întrebat pe minunatul Stareţ: „Aceştia cine sunt?” – „Aceştia toţi au pătimit pentru Sfânta, Sobornicească şi Apostolească Biserică şi pentru sfintele icoane!” L-am întrebat pe Marele Stareţ, dacă pot să mă alătur şi eu la această procesiune?

Stareţul a răspuns: „E prea devreme pentru tine, mai rabdă, nu este binecuvântare de la Domnul!”

Şi, am văzut iar un sobor de prunci, care au pătimit pentru Hristos din pricina lui Irod regele şi au primit cununi de la Împăratul Ceresc. Şi iarăşi am mers mai departe, şi am intrat într-o biserică impunătoare.

Am vrut să-mi fac cruce, dar Stareţul m-a oprit: „Nu trebuie! Aici e urâciunea pustiirii!” Această Biserică era tare mohorâtă. Pe masa din altar – stea peste stea; în jur ardeau lumânări de smoală ce trosneau ca vreascurile; potirul era plin cu ceva rău mirositor; prescurile însemnate cu stele; în faţa prestolului stătea un preot cu faţa cătrănită, iar sub prestol o femeie, roşie toată, cu stea în frunte, striga de răsuna biserica: „Sunt liberă!” Doamne fereşte, ce grozăvie! Oamenii aceia începură să alerge ca nişte smintiţi în jurul prestolului, să strige, să şuiere, să bată din palme şi să cânte cântece dezmăţate.

Şi deodată a străfulgerat, s-a auzit bubuitul unui tunet năprasnic, pământul s-a cutremurat, şi biserica s-a prăbuşit: şi femeia, şi oamenii aceia, şi preotul – s-au prăvălit cu toţii în adâncul beznei – în abis. Doamne fereşte şi apără, ce grozăvie! Am privit înapoi. Stareţul se uita la ceva, m-am uitat şi eu. „Părinte, spune-mi, ce-i cu această înfricoşătoare biserică?” – „Aceştia sunt „cetăţenii cosmosului”, ereticii, cei ce au părăsit Sfânta şi Soborniceasca Biserică şi au acceptat înnoirile, care sunt lipsite de harul lui Dumnezeu: într-o astfel de biserică nu se posteşte şi nu poţi să te împărtăşeşti!” M-am înfricoşat, zicând: „Doamne, vai nouă, ticăloşilor – moarte!” Stareţul m-a liniştit însă, spunându-mi: „Nu te scârbi, ci roagă-te!” Şi iată, am văzut o mulţime de oameni care se târau chinuiţi de o sete cumplită, iar în frunte aveau stele. Când ne-au zărit, au început să strige: „Sfinţi Părinţi, rugaţi-vă pentru noi. Tare greu ne este, însă nu putem să ne rugăm. Taţii şi mamele noastre nu ne-au învăţat Legea lui Dumnezeu. N-avem nici numele lui Hristos, n-am primit Sfântul Mir, nici pe Duhul Sfânt, iar semnul crucii l-am refuzat!”

Şi au început să plângă.

L-am urmat pe Stareţul, care mi-a făcut semn cu mâna: „Vino şi vezi!” Şi am văzut un munte de trupuri neînsufleţite, mânjite cu sânge. M-am speriat foarte şi l-am întrebat pe Stareţ: „Ale cui sunt trupurile acestea?” „Acestea sunt trupurile din cinul monahicesc, care au refuzat să primească pecetea antihristică şi au suferit pentru credinţa lui Hristos, pentru Biserica Apostolească. Pentru asta s-au învrednicit de sfârşit mucenicesc, murind pentru Hristos. Roagă-te pentru robii lui Dumnezeu!”

Deodată Stareţul s-a întors spre nord, făcându-mi semn cu mâna. M-am uitat şi am văzut un palat împărătesc. În jurul lui alergau câini, fiare turbate, şi scorpioni ce se căţărau, zbierau, îşi înfigeau colţii. Iar pe tron l-am văzut şezând pe Ţar. Cu faţa palidă, plină de bărbăţie, citea rugăciunea lui Iisus. Brusc, a căzut mort. Coroana s-a rostogolit. Unsul lui Dumnezeu a fost călcat în picioare de fiare. M-am îngrozit şi am plâns amarnic. Stareţul mi-a pus mâna pe umărul drept: îl văd pe Nicolai II – în linţoliu alb. Pe cap – o cunună de rămurele înfrunzite; cu faţa palidă, însângerată, la gât purta o cruce de aur. Şoptea încetişor o rugăciune, pe urmă mi-a zis cu lacrimi în ochi: „Părinte Ioane, roagă-te pentru mine. Spune-le tuturor pravoslavnicilor creştini, că am murit curajos, ca un Ţar – mucenic pentru credinţa lui Hristos şi Biserica Dreptmăritoare. Spune-le păstorilor apostoleşti să slujească o panihidă frăţească pentru mine, păcătosul. Să nu căutaţi mormântul meu!”

Apoi totul a dispărut în ceaţă. Am plâns mult şi m-am rugat pentru Ţarul – mucenic. De frică îmi tremurau mâinile şi picioarele. Stareţul a rostit: „Voia lui Dumnezeu!  Roagă-te şi spune-le la toţi să se roage!… Vino şi vezi!” Şi iată, am văzut zăcând o sumedenie de oameni morţi de foame, unii rodeau iarbă şi verdeaţă. Cadavrele altora erau sfâşiate de câini şi o duhoare oribilă umplea tot locul.

Doamne, nu mai au oamenii credinţă! Din gura lor ies cuvinte de hulă, pentru asta vine mânia lui Dumnezeu! Şi iată, am văzut o movilă înaltă de cărţi şi printre ele se târau nişte viermi ce răspândeau o duhoare insuportabilă. L–am întrebat pe Stareţ, ce fel de cărţi erau acelea? – „Cărţi ateiste, hulitoare de Dumnezeu, care-i vor sminti pe toţi creştinii prin învăţături străine!” Dar, îndată ce Stareţul s-a atins cu toiagul de cărţi, ele s-au aprins şi vântul a împrăştiat cenuşa.

După aceasta m-am uitat şi am văzut o biserică. Pe jos, de jur împrejur se tăvăleau vrafuri de pomelnice. M-am aplecat, vrând să le citesc, Stareţul însă mi-a zis: „Aceste pomelnice zac de mulţi ani şi preoţii le-au uitat: nu le citesc, nu au timp, iar cei răposaţi roagă să fie pomeniţi!” Am întrebat: „Şi atunci, când vor fi pomeniţi?” Stareţul a răspuns: „Pentru ei îngerii se roagă!”

Am mers, deci, mai departe, şi Stareţul mergea aşa de repede, încât de-abia reuşeam să mă ţin după el.

„Vino şi vezi!” – a spus Stareţul. Şi am văzut o masă mare de oameni, gonită din urmă de nişte draci urâcioşi, care-i băteau cu pari, cu furci şi cu căngi. L-am întrebat pe Stareţ: „Aceştia cine sunt?”

Stareţul a răspuns: „Aceştia sunt cei ce s-au lepădat de sfânta credinţă şi de Biserica Apostolească şi Sobornicească şi au schimbat credinţa”. Erau acolo preoţi, monahi şi monahii, mireni care au nesocotit Taina cununiei, beţivi, hulitori de Dumnezeu, clevetitori. Feţele lor erau straşnice, iar din gură ieşea o duhoare respingătoare. Lovindu-i fără milă, demonii îi mânau într-o prăpastie îngrozitoare, din care izbucneau flăcări sulfuroase cu miros greu. M-am înspăimântat foarte şi mi-am făcut semnul crucii: „Izbăveşte-ne, Doamne, de aşa soartă!”

Şi iată, am văzut o masă de oameni, tineri şi bătrâni, îmbrăcaţi în straie ciudate, cărând o stea imensă în cinci colţuri; la fiecare colţ atârnau câte doisprezece draci; în centru, satana însuşi sta proţăpit cu nişte coarne zdravene, cu căpăţâna de paie, iar din gură îi curgeau balele veninoase peste norod de-a valma cu cuvintele: „Sculaţi voi, cei pecetluiţi cu blestemul…”. Imediat s-a prezentat un cârd de draci, punându-le la toţi peceţile: pe frunte şi la mâna dreaptă. L-am întrebat pe Stareţ: „Asta ce-nseamnă?” – „Acestea sunt peceţile Antihristului”. Mi-am făcut semnul crucii şi l-am urmat pe Stareţ. Deodată el s-a oprit arătând cu mâna spre răsărit. Şi iată, am văzut un Sobor mare de oameni cu chipurile vesele, cu cruci în mână, pretutindeni – lumânări aprinse; în mijloc se afla un prestol înalt, alb ca zăpada: pe prestol – Crucea şi Evanghelia, deasupra prestolului în aer – o coroană împărătească de aur. Pe coroană era scris cu litere aurite: „Pentru puţină vreme”. În jurul prestolului stăteau patriarhii, episcopii, preoţii, monahii, monahiile, mirenii. Toţi cântau: „Slavă lui Dumnezeu în Ceruri şi pe pământ pace!”

De bucurie mi-am făcut semnul crucii, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru toate! Deodată Stareţul a făcut un semn cu crucea în sus de trei ori şi am văzut o grămadă de cadavre zăcând în sânge omenesc, iar pe deasupra zburau îngerii, luând sufletele celor ucişi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi cântând: „Aliluia!” Mă uitam şi plângeam amarnic. Stareţul m-a luat de mână, poruncindu-mi să nu plâng: „Voia lui Dumnezeu! Domnul nostru Iisus Hristos a pătimit, vărsându-şi preacuratul Său sânge pentru noi. Aşa şi cei ce nu vor primi pecetea Antihristului – toţi îşi vor vărsa sângele, dobândind mucenicia şi luând cununa cerească!”

Stareţul s-a rugat mai apoi pentru robii lui Dumnezeu şi a arătat spre răsărit. Se împliniră cuvintele proorocului Daniel despre „urâciunea pustiirii.”

Şi iată, am văzut desluşit cupola templului de la Ierusalim. Sus, pe cupolă, era înfiptă steaua. În interiorul templului se înghesuiau milioane de noroade, şi încă mai încercau să pătrundă înăuntru. Am vrut să-mi fac semnul crucii, dar Stareţul m-a oprit zicând: „Aici este urâciunea pustiirii!” Am intrat şi noi în templu. Era plin de lume: am văzut tronul, peste tot ardeau lumânări de seu; pe tron sta imperatorul în porfiră de culoare stacojie; pe cap avea coroană de aur cu stea. L-am întrebat pe Stareţ: „Cine este acesta?” El a răspuns: „Antihristul!” De statură înaltă, cu ochii ca jăratecul, cu sprâncenele negre, cu cioc, fioros la faţă, viclean, perfid, straşnic.

Sta cocoţat pe tron cu mâinile întinse către popor, iar la degete avea gheare ca de tigru şi răcnea: „Eu sunt imperatorul şi Dumnezeul şi stăpânitorul. Cine nu va primi pecetea mea, aceluia-moarte!” Toţi au căzut la pământ şi i s-au închinat, iar el a început să le pună peceţi pe frunte şi pe mâini, ca să primească pâine şi să nu moară de foame şi sete. Între timp, slugile Antihristului au adus câţiva oameni cu mâinile legate, ca să-i silească să i se închine. Dar ei au zis: „Noi suntem creştini, şi credem în Domnul nostru Iisus Hristos!”Antihristul într-o clipă le-a tăiat capetele şi s-a vărsat sânge creştinesc. După aceea l-au adus la tronul Antihristului pe un tânăr, ca să i se închine lui, dar tânărul a strigat cu glas tare: „Eu sunt creştin, cred în Domnul nostru Iisus Hristos, iar tu eşti trimisul şi sluga satanei!” – „La moarte!” – a răcnit Antihrist. Iar cei ce primiseră pecetea, cădeau la pământ şi se închinau lui.

Deodată s-a auzit un tunet, au strălucit mii de fulgere, lovind cu săgeţi de foc în slugile Antihristului. O săgeată uriaşă a strălucit fulgerător şi o vâlvătaie de foc a căzut drept în capul Antihristului, coroana s-a făcut ţăndări: milioane de păsări zburau sfâşiindu-i pe slujitorii Antihristului cu ciocurile lor. Am simţit cum Stareţul m-a luat de mână şi am mers mai departe. Şi am văzut iar mult sânge creştinesc. Atunci mi-am amintit de cuvintele Sfântului Ioan Teologul din Apocalipsă: „şi va fi sânge… până la zăbalele cailor!” Doamne Dumnezeule, mântuieşte-mă! Şi am văzut îngerii zburând şi cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu!”

Stareţul a privit înapoi şi a zis: „Nu te mâhni, sfârşitul lumii este aproape! Roagă-te lui Dumnezeu. Domnul este milostiv cu robii Săi.”

Timpul era pe sfârşite. Stareţul a arătat spre răsărit, apoi a căzut în genunchi, rugându-se: m-am rugat şi eu cu el. După aceea Stareţul începu să se desprindă cu repeziciune de la pământ, înălţându-se spre cer: de-abia atunci mi-am amintit că nu ştiam cum îl cheamă, şi am strigat: „Părinte, care îţi este numele?” – „Serafim de Sarov!” – răspunse blând Stareţul:  „Să scrii tot ce-ai văzut pentru creştinii pravoslavnici!”

Deodată, deasupra capului a răsunat parcă un clopot imens şi, auzindu-i dangătul m-am trezit.

„Doamne, blagosloveşte şi ajută-mă cu rugăciunile Marelui Stareţ! Tu mi-ai descoperit această vedenie cerească mie, păcătosului Tău rob Ioan, protoiereul din Kronştadt!

Această remarcabilă „Descoperire cerească…” a protoiereului Ioan din Kronştadt, marele purtător de duh şi închinător al Ţării Ruseşti a circulat vreme îndelungată în manuscris, fiind copiată şi răspândită de către credincioşi.

În anii de restrişte ea a slujit creştinilor prigoniţi drept mângâiere şi consolare.

[1] Alexandr Strijev, din cartea „Călătorie la Sarov”, 1993.

(Material publicat și în Revista Ortodoxă Atitudini Nr. 18)