MARIN RĂDUCĂ: DESPRE CURĂȚIREA MINȚII ȘI VIEȚUIREA FILOCALICĂ

Când am fost în Muntele Athos, am primit întrebarea, bineînțeles printr-un translator, de la niște călugări: „De ce Mișcarea Legionară, atâta vreme cât există monahism?”. Zic: Sfințiile voastre sunteți undeva sus, iar Mișcarea Legionară se ocupă de cei de jos de care nimeni nu se îngrijește și aceia trebuie să se mântuiască. Dumneavoastră, într-adevăr vă rugați și probabil că rugăciunile dumneavoastră sprijină pe cei pe care îi preocupă iubirea de Dumnezeu și de aproapele, așa cum are Mișcarea Legionară iubirea de Dumnezeu și de neamul său, în primul rând. Iar ca să aduci neamul acesta la Dumnezeu mai întâi trebuie să te aduci pe tine însuți, să știi cum să lupți cu răul. Vizitam Muntele Athos și în timp ce mergeam noi spre chilia Părintelui Paisie (Aghioritul), vine un călugăr care urca pe când noi coboram. Era o distanță de până în 100 de metri, ca să spun așa. Și îmi spuneam: „Ce bine ar fi fost dacă știam grecește!”, că l-am fi întrebat care e cărarea care duce mai aproape de chilia Părintelui. Și mergând noi așa, când ne-am apropiat la vreo 20 de metri, văd că ne taie călugărul respectiv calea și vine la mine și spune așa: „Tu ești Marin și tu trebuie să rămâi aici”. Zic: „Părinte, nu am venit ca să rămân aici. Eu am familie, am copii”. În sfârșit, mi-a adus toate argumentele că trebuie să rămân acolo. Sigur că a trecut un fior prin mine. Nu venisem decât de vreo două zile, nu avea nici el și nici eu cum să-l cunosc. Și în discuțiile pe care le-am avut, cam o oră am stat de vorbă, a căutat să mă convingă să rămân. Și bineînțeles că eu susțineam teza mea, iar dânsul zicea ca dânsul. Zic: „De la ce chilie sau de la ce mănăstire sunteți ca să vă mai caut, cât mai rămân aici în Munte?”. Și sigur că l-am întrebat: „De unde mă știți?”. „Lasă astea!”, mi-a răspuns. Și mi-a zis că el este la chilia Lacului. Și m-am dus să vorbesc cu el și până la urmă a biruit teza mea, că dacă voiam să mă călugăresc, nu trebuia să mă căsătoresc, nu? Și eu mi-am zis în sinea mea că mi-e de ajuns singurătatea și experiența temniței de singurătate, că de aceea am și venit acolo, în Sfântul Munte, să compar viața duhovnicească din Sfântul Munte cu viața duhovnicească pe care am dus-o acolo în temniță.

Vedeți voi, oricine caută să se apropie de Dumnezeu și luptă pentru Dumnezeu și neamul lui, are de înfruntat încercări de tot felul. Ori, noi trebuie să fim pregătiți și această pregătire nu se face peste noapte, ca și mântuirea. Mântuirea nu se moștenește, se cucerește prin trudă, prin nevoință, așa cum spune Mântuitorul. De la Ioan Botezătorul până în ziua de astăzi, Împărăția cerurilor se ia cu sila, cu nevoința. Ce fac eu cu clipa mea pe care o trăiesc, cum mă schimb eu? Auzim foarte frumos vorbindu-se despre Dumnezeu, iar ca să-L trăiești pe Dumnezeu și să ajungi la îndumnezeire care e ultima treaptă, trebuie să vezi ce faci cu clipa asta pe care o trăiești în lume, cu păcatul, că de aceea a venit Mântuitorul în lume. Iertați-mă, nu trebuie să vă vorbesc eu despre lucrurile astea, dar eu vă spun prin ceea ce am trecut și am gândit și am trăit. Creștinismul Ortodox nu e o teorie, nu e o filozofie, e o credință și această credință trebuie să se manifeste prin fapte. Cum spune Sfântul Apostol Iacov: „Credința fără fapte e moartă”. Vedeți, ca să lupți împotriva păcatului, nu poți singur să lupți. Trebuie să lupți așa cum ne-a învățat Mântuitorul, cu cauza păcatului, ca să birui păcatul. Și cauza păcatului este gândul și eu trebuie să lupt cu gândul și cum lupt cu gândul? Depinde de discernământul și de voința mea, de libertatea mea cu care m-a creat Dumnezeu. Încotro înclină adâncul inimii mele? Spre plăcere sau spre împotrivire? Fiecare dintre noi trebuie să ne punem întrebarea: „Cum au ajuns oamenii aceștia, care au fost oameni ca noi, sfinți?”. Pentru că porunca Mântuitorului asta este: «Fiți sfinți precum Tatăl vostru cel ceresc sfânt este». Deci, trebuie să ne sfințim viața! Sfinții Părinți ne-au arătat o scară cu trei trepte.

Dumnezeu mă face pe mine învingător prin apelarea mea la ajutorul Numelui lui Iisus Hristos

Prima treaptă este despătimirea, în care trebuie să luptăm cu patimile noastre, a doua este iluminarea și a treia este desăvârșirea sau unirea cu Dumnezeu și mai departe nu mai depinde de mine. Cheia pentru noi asta este: să ajungem la nepăcătuire. Deci, noi să ne considerăm păcătoși. Cum scapi de păcat? «Fără Mine nu puteți face nimic», spune Mântuitorul, e nevoie de rugăciune. Ceea ce îmi cere mie Mântuitorul este ca prima dată să mă împotrivesc acestei ispite, momeli, cum vreți să-i spuneți, încercări. Și după aceea unde alerg? Pentru că nu eu sunt în ultima instanță învingătorul, Dumnezeu mă face pe mine învingător prin apelarea mea la ajutorul Numelui lui Iisus Hristos. Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă e arma aceea pe care Hristos v-a dat-o la legământul făcut când ați intrat în mănăstire. Sunt multe de spus, sigur, dar mai ales am considerat că dacă duhovnicul nu are el o experiență, nu ar trebui să fie duhovnic. Adică, el trebuie să dea ceva și din propria lui experiență în lupta cu momelile, cu ispitele, pentru că fără ispite, fără încercări, nu există mântuire. Dumnezeu îl folosește pe diavol ca să ne încerce; și orice încercare vine asupra noastră nu numaidecât trebuie să scăpăm de ea, ci toate încercările să le primim ca din mâna lui Dumnezeu, pentru că diavolul nu poate să facă nimic până nu Îi cere voie lui Dumnezeu. Și dacă Dumnezeu îngăduie, te încearcă. Și avem exemple din Sfânta Scriptură, că Mântuitorul spune: „Petre, diavolul a cerut ca să vă cearnă și eu m-am rugat lui Dumnezeu ca să nu cazi”.

Cunoașteți lucrurile astea. Deci, așa se întâmplă și cu noi, că dacă n-ar fi încercare, dacă nu ar fi luptă, unde e coroana, unde e meritul, unde e mântuirea? E necesară și cu acest necesar trebuie să lupți. Și nu trebuie să te necăjești, pentru că diavolul nu are putere asupra noastră decât cât îi dăm noi voie, adică noi colaborăm cu el în loc să strigăm la Dumnezeu. Și de aceea ne învinge, pentru că foarte ușor cădem. Suntem purtători de trup. Dar trupul nu se mișcă fără suflet și fără minte. Deci paza minții, paza inimii, acea trezvie despre care vorbesc Sfinții Părinți, adică atenție permanentă la tine! Și să nu credeți că trebuie să fiu atât de atent la păcat, nu! Spune Doamne Iisuse Hristoase, mereu, și diavolul nici nu mai cutează să vină să te încerce. Dar și acest Doamne, Iisuse Hristoase, depinde cum îl spui. Să nu fim un automat! Trebuie să spui cu smerită cugetare, cu frângere de inimă. Creștinul trebuie să fie senin!

Au fost oameni în închisoare care au ajuns la liman și au trecut pragul morții, biruitori.

Păi, încercarea, vedeți? Încercarea se dă și după cum te-ai angajat tu față de Dumnezeu. Dumneavoastră să nu vă așteptați că dacă ați intrat în mănăstire sunteți păziți, ci dimpotrivă să vă așteptați la tot felul de încercări. Dar ca să puteți face față, vă trebuie cunoaștere și de la cunoaștere, punere în aplicare. E mare taina creștinătății! Care e cea mai mare taină a creștinătății, oare? Nu e pocăința? Atâta vreme cât noi trăim aici pe pământ avem această posibilitate de a ne vindeca, de a ne întoarce din nou la Dumnezeu.

De ce credeți că au ajuns să se lepede de credință cei care nu au mai rezistat la chinurile temniței?

De unde e slăbiciunea pe care au avut-o? Nu au mai putut rezista, deși fondul lor a fost sănătos. Aveți exemple practice. Ați avut acolo la mănăstirea dumneavoastră și pe cel chinuit și pe călău[1]. Și iată, călăul a fost un student și educat, dar nu a fost încercat așa ușor. L-au bătut și l-au chinuit până când a cedat. Sigur, sfințiile voastre știți mai multe decât mine. Când s-au întâlnit călăul cu victima, zice cel chinuit: „Ți-aduci aminte cum mă băteai?”. Și eu l-am întrebat personal, căci l-am cunoscut la înmormântarea doamnei Aspazia și mă uitam la el, cum stătea, acolo, în genunchi și l-am întrebat. Și zice monahul Teodor: „Eram posedat de diavol”. Este frica aceea care a intrat în el și când ai cedat, te-a împachetat cel rău. Spune și Rodas: „Nu eu sunt acela care am biruit, ci Hristos a biruit în mine datorită Maicii Domnului, a rugăciunii, în ultimă instanță”. El însuși ne-o spune: „Când era să cad, atunci se opreau din bătaie”.

Atenție! Și, iată, părintele Teodor care a fost călău, a venit în călugărie, și a luat această inițiativă sfântă, mântuitoare pentru sufletul lui, pentru care sunt sigur că Dumnezeu l-a mântuit. Și nu trebuie să mă uit la el cu dispreț, pentru că eu încă nu am trecut prin ce a trecut el ca să ajung acolo. Și trebuie să nu uităm exemplele pe care ni le dă Dumnezeu, Mântuitorul. El ne dă prin cei doi tâlhari, exemple. Unul îl ponegrea, celălalt: „Măi, nu te rușinezi? Noi pe dreptate suferim aici, am fost niște călăi, niște criminali, suntem vinovați” și adaugă: „Pomenește-mă, Doamne, întru Împărăția Ta!”. „Amin zic ție, astăzi vei fi cu Mine în rai”. Un singur cuvânt l-a salvat. Și ce ne mai dă? Ne dă tot felul de exemple. Petru și Iuda, cad și unul și altul. Petru este cel care se ridică, Iuda cade în deznădejde și-și pune lațul. Oare nu l-ar fi iertat Mântuitorul și pe Iuda? L-ar fi iertat, dar Iuda n-a găsit tăria aceea a credinței. Deși vedeți că părere de rău a fost la el: „Am vândut suflet nevinovat”, dar nu ajunsese la gradul de credință a lui Petru care Îl vedea în persoana Mântuitorului, pe Dumnezeu și care a mărturisit: „Tu ești Hristosul, Fiul Lui Dumnezeu”. Și de aici luăm exemple, cunoscând.

Să cerem de la Dumnezeu smerita cugetare

De unde vine frica?

Nu există om fără frică. Eu nu pot, eu sunt slab, nu am putere, dar ce am? Îl am pe Dumnezeu, Îl am pe Hristos. Nu eu sunt biruitorul, nu eu sunt cel care am rezistat, nu mă bat cu pumnul în piept. A fost altcineva care m-a apărat și dacă nu păstrezi această legătură permanentă cu Dumnezeu, nici nu te întărești. „Cheamă-Mă în necazul tău”, roagă-te: „Maica Domnului, nu mă lăsa, ajută-mă!”. Asta e, adică avem ceea ce nu are niciun fel de altă credință sau mișcare în lumea asta: pocăința. Dar trebuie să-L dorești pe Dumnezeu. Și așa scăpăm și de păcat și așa scăpăm de multe. De ce legionarii erau neînfricați să primească moartea? Și au fost arși de vii și fete și femei, băgați în crematoriu, mii de morminte sunt! Și diavolii nu i-au lăsat. De acolo unde au fost înmormântați, au fost furați peste noapte și nimeni nu știe ce au făcut comuniștii cu ei. Însă, acum lupta se duce altfel, că diavolul are o mie și o sută de metode. De aceea, nu trebuie să ne dezlipim de Dumnezeu. Să-L ai mereu permanent în fața ta în tot ceea ce faci, că și aceea e o rugăciune. Rugăciunea nu e numaidecât ca să spun eu cu vorba ca să mă audă. Pot să spun și în gând și gândul meu care este permanent la Dumnezeu și aceea e o rugăciune. Și așa trecem prin viața asta și așa ne-o sfințim. Dar cum v-am spus mai înainte, nimeni nu se naște sfânt. Nu se moștenește sfințenia, ea se cucerește prin luptă, prin străduință, prin atenție, prin rugăciune, răbdare și chiar dacă este să mor, omul e muritor. Dar nu-i totuna să mori în brațele diavolului sau în brațele lui Hristos. Trebuie fiecare să-și dea seama de locul pe care stă, atât duhovnicul, cât și mireanul sau monahul. Pe Hristos nu-L găsim în distracții, în plăceri, ci în suferință, acolo Îl găsim.

Ați avut gânduri de judecată, de cârtire față de cei care v-au chinuit și v-au prigonit?

Păi, ce spune Mântuitorul? „Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc, binecuvântați pe cei ce vă vorbesc de rău” și așa mai departe. Au murit mulți. Ați auzit de Vulcănescu, când era să moară, care a fost ultimul lui cuvânt? „Să nu mă răzbunați!”. Deși, în Mișcarea Legionară, noi vedem în trecutul și istoricul ei și în cântece și în fapte, răzbunări. Asta, ce înseamnă? Că este un drum greșit și au văzut că drumul răzbunării nu e bun. Răzbunarea este a lui Dumnezeu, judecata este a Lui, după cum nu avem dreptul nici între noi să ne judecăm. Să lăsăm să ne judece Dumnezeu! Și, bineînțeles, pentru treaba asta s-a plătit mult, cu vârf și îndesat, zicem noi, dar numai Dumnezeu știe, că pe cine iubește, El îl pedepsește. Deși, noi fugim de suferință, fugim de pedeapsă și zicem: „Asta e firea omului”. Credem că știm să ne rugăm. Dar cum te rogi? Pe alții îi plictisesc slujbele. Țin minte, când eram copil: „Oh, nu se mai termină slujba că e lungă” și mintea mea ce făcea? Alerga pe coclauri. Ori, Dumnezeu ne-a dat mintea s-o folosim la ceea ce trebuie, dar pentru asta trebuie să facă cineva o educație. Și noi ne plângem: „Mă duc la rugăciune, mă rog, dar mintea mea e ușuratică, fuge”. Păi, de ce fuge? Nu este un lucru ușor să te aduni, pentru că este o obișnuință să te împrăștii și diavolul lucrează în felul acesta ca să ne despartă de Dumnezeu la rugăciune. Și în toate lucrurile astea în amănunt luate, vedem deficiențele noastre. Și nu noi suntem cei care până la urmă biruim. Dacă Dumnezeu vede că te străduiești să-ți aduci mintea permanent la rugăciune, El te ajută. În ceea ce privește imaginația, nu avem voie să ne imaginăm nici măcar chipul Maicii Domnului sau al Mântuitorului la rugăciune. De ce? Pentru că diavolul se strecoară prin imaginație, prin imaginație atacă diavolul. Și ce spun Sfinții Părinți? Să ne concentrăm la cuvintele pe care le spunem în rugăciune. Chiar dacă-ți vin în minte lucruri sfinte, chiar texte evanghelice și pe acelea să le respingi. Trebuie alungat orice gând în afară de cuvântul rostit, la acela te gândești. Ceea ce ne încearcă pe noi, în general, este mândria care e foarte subtilă. Deci, ar trebui să păzim lucrurile acestea, să cerem de la Dumnezeu smerita cugetare, paza minții, a inimii și să nu treacă zi în care să nu citești din Sfânta Scriptură și din Sfinții Părinți, cum s-au nevoit, ce au făcut ei, cum s-au rugat. Mai înainte, când mă gândeam: „De ce să fi fost primii creștini mai buni decât noi, care astăzi avem tot felul de exemple?”. Pentru că noi suntem după 2000 și ceva de ani de creștinism. Și ce avem noi astăzi? Avem exemple de Sfinți Părinți, de martiri, avem cărți. Ce nu avem ca ajutor? Dar noi stăm cu telefonul care ne fură, cu spectacolele și imaginile din el, în loc să zicem: Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Iată ce subtil vine cel rău și te distrage! Oamenii de astăzi sunt culți, sunt familii culte din generație în generație, și vedem cum copilul lor care are o pregătire intelectuală, cade la examen. Păi, de ce? Pentru că îi satisfac copilului toate plăcerile și i-au cumpărat telefon din acesta care îi arată tot felul de distracții.

Să avem inima curată, că altfel nu vine harul lui Dumnezeu în ajutorul nostru!

Părintele Justin ne spunea odată: „Ce am suferit noi, dar ce o să suferiți voi!”. Poate se referea și la faptul că tehnica de azi ne distruge.

Buletinele pe care vor acum ăștia să le introducă, lumea le-a refuzat pe motiv că au 666, numărul lui antihrist. Acum diavolul e mai subtil, că a văzut că pe om poți să-l omori, dar asta nu înseamnă că dacă l-ai omorât pe om, L-ai omorât pe Dumnezeu. Nici vorbă! Și, de aceea, omul trebuie pregătit. Adică trebuie să știi ce să iei și din evoluția asta tehnică, că nu totul este rău. Trebuie să știi să alegi ce e bun, că, uite, de exemplu, pe internet găsesc ce înseamnă cutare, ce înseamnă să cobor mintea în inimă, cum au văzut Sfinții Părinți sau cum o demonstrează. Dar, dacă eu umblu după plăceri sau alte lucruri, găsești și alea. Pe internet găsești și bun și rău, depinde de educația ta și de ce știi să alegi. Dar curiozitatea omului e mare. E greu să găsești forța asta interioară ca să nu-ți satisfaci curiozitățile. Lupta noastră, asta e: să avem inima curată, că altfel nu vine harul lui Dumnezeu în ajutorul nostru. Harul vine după felul cum viețuim, după felul cum ne comportăm. Noi în lume suntem într-un fel, luptând cu păcatul, sfințiile voastre la mănăstire luptați cu problemele care se ivesc în comunitate. Ce vedem noi la sfinți? Că mulți doreau să meargă în pustie, dar până când nu făceau școala asta de trăire împreună, până când cu adevărat nu își lepădau eul acesta interior, nu plecau în pustie.

Dar eul acesta interior este obișnuința ta de ani de zile cu care e tare greu să lupți.

Da, dar se poate scăpa de ea. Nu e ușor, dar tot așa de bine cum nu mă gândeam înainte la Dumnezeu, acum trebuie să mă gândesc clipă de clipă. Și asta e o obișnuință. Nu ai să poți de prima dată, că mulți vrem să avem rugăciunea. Dar, de ce să ai rugăciunea? Ca să se spună ea singură, ca tu să nu te mai obosești? Rugăciunea este un dar de la Dumnezeu. Nu e meritul meu. Datoria mea este să mă rog, că dacă Dumnezeu îmi va trimite darul de a vedea înainte, darul ca rugăciunea să se spună singură și neîncetat, astea sunt daruri de la Dumnezeu. Iluminarea și desăvârșirea, tot daruri de la Dumnezeu sunt, ca și lupta asta. Aici este lupta noastră! Să biruim tot ceea ce ne desparte: ură, clevetire, minciună!

Să ne sfințim sufletele și inimile noastre prin curăție și prin fapte bune și să nu clevetim, să nu vorbim de rău! Zici că nu se poate. „Totul e cu putință”, spune Sfântul Apostol Pavel. Când? Când ești cu Dumnezeu și Îl rogi. Sigur că eu nu pot de la mine însumi. Și ne încearcă lenea, comoditatea și vin tot felul de gânduri subtile despre care zici „că-s ale mele” și care te îndepărtează ca să faci fapta aia bună. De aceea, avem nevoie de trezvie. Să fim în legătură permanentă cu Dumnezeu prin rugăciune, prin fapte bune și El ne va lumina, ne va întări. Eu la concluzia asta am ajuns, cu bolile astea trupești în care lumea se zbate. Oare ce se îmbolnăvește mai întâi? Și din ce cauză se îmbolnăvește trupul? Cine are influență asupra trupului? Sufletul nostru, mintea noastră, felul nostru de a trăi. Dacă ești sănătos sufletește, ești și trupește sănătos. De cele mai multe ori te lași ispitit și faci, zicem noi, voia trupului, dar mai întâi sufletul cere și influențează trupul. Trupul este o materie moartă fără suflet. Cum îl părăsește sufletul pe trup, el e o materie moartă. Într-adevăr, trupul, materia, caută plăcerea, însă duhovnicia ce caută? Bucuria asta duhovnicească. „În lume necazuri veți avea”, spune Mântuitorul, „dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea!”.

Să căutăm pacea, armonia între noi! Unde este zâzanie, vorbe rele, acolo nu e Dumnezeu. Orice dezbinare, orice răzvrătire este pentru că nu mai e dragoste, iar Dumnezeu este dragoste. Și atunci când nu mai e dragoste, nu mai e nimic din ceea ce ne unește pe noi. Vedeți ce diferență este între camarazii Mișcării Legionare și comuniști? În Mișcarea Legionară nu a existat: „să iau eu locul șefului”, cum era în comunism. Comunismul este setat pe superiorul lui: să-i ia el locul. La noi aici este invers, este dragostea, e jertfa și camaradul face ascultare nu din obligație, ci din propria consimțire. Și nu e grea viața creștinească, e frumoasă, până când îi prinzi cheia. Dumnezeu ne-a dat o poruncă și în porunca aceea se cuprind toate. Toată Legea și Prorocii, se spune că se cuprind în aceste două porunci: iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele. Sigur că una e iubirea de Dumnezeu și alta este iubirea de aproapele. Când vedem în Sfânta Scriptură că Mântuitorul spune: „Cine iubește mai mult pe părinți, pe frați, surori, rude, prieteni, decât pe Mine, acela nu e vrednic de Mine”, înțelegem că pe Dumnezeu trebuie să-L iubim din tot sufletul, din tot cugetul, cu toată puterea ființei noastre.

Nu este dragoste mai mare decât a-și pune cineva viața pentru aproapele lui. De aceea ne-a dat Dumnezeu viața aceasta: să trecem prin ea, dar nu oricum, ci ca să o căpătăm pe cealaltă. Și depinde cum viețuim aici. Dacă aici viețuim în Hristos și în lumea cealaltă, tot în Hristos vom viețui. Pentru că dacă în lumea asta îmi petrec viața în desfrânări și distracții, cine mă așteaptă acolo? Cel cu care am lucrat aici, cel cu care m-am desfrânat, cel cu care m-am distrat, cu diavolul. Dar dacă m-am ocupat de Dumnezeu și am făcut voia Lui, dincolo nu mă tem de moarte.

Citim adeseori din cărțile Sfinților Părinți, dar uităm la fel de repede.

Trebuie să căutați ceea ce vă preocupă. Adică, ce vreau să știu eu, ce mă preocupă pe mine? Acesta să fie primul lucru pe care să-l citesc. Mă preocupă lupta cu sinele, mă preocupă cum să scap de acest „egou”, de acest „eu”? Ce este acest „eu”? Adică toți termenii aceștia de inimă, de minte, ce e mintea, ce e inima, ce e sufletul, toate întrebările acestea care îmi vin în minte și mă preocupă, să caut să mi le lămuresc. Am dicționar, am o soră care cunoaște, am duhovnic, îl întreb pe el. Nu mă satisface, caut mai departe până mă lămuresc. Și primul lucru, acesta este: să știm să luptăm, nu cu păcatul că e prea târziu.

Cu păcatul, într-adevăr, luptăm până scăpăm, până ne despătimim, dar după aceea, trebuie să ne luptăm cu cauza care duce la păcat. Să vedem că Sfinții Părinți ne scriu treptele acestea. Diavolul e foarte subtil. Dacă poate, el vrea să se strecoare, fără să spună că există. Asta e lupta! Dar el este cel care mă ispitește. Și aici, în primul rând depinde de liberul meu arbitru, de libertatea pe care mi-a dat-o mie Dumnezeu de a alege.

Și eu am trecut prin multe. Doamne, prin câte am mai trecut! Oare mi-am ales eu calea? Oare am fost eu marea inteligență ca să trec prin astea? Că de multe ori m-am întrebat despre lucruri care s-au întâmplat în viața mea. Chiar mă întrebam: „De ce să fiu eu transferat de la o închisoare la alta când eram absolut nimeni față de somitățile acelea, care erau și prinț și doctor și preot?”. Eram un copil față de ei. Țineam ședințe ca să luptăm pentru Hristos și neam și mi-am luat angajamentul acesta și luptam neînfricați de moarte.

De ce eram neînfricați? Pentru că așa am conștientizat, că noi suntem ostașii lui Hristos. Și, iată-mă, la vârsta asta, că mâine, poimâine ating suta și Doamne, prin câte am trecut! Totul este aici: să nu cazi în deznădejde, atâta vreme cât ești pe pământul acesta, că Dumnezeu ne-a dat pocăința. Chiar dacă greșești, ridică-te, pocăiește-te!

(Interviu realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, publicat în Revista Atitudini Nr.62)

[1] Dl. Marin Răducă se referă la monahul Teodor Stănescu și la Constantin Rodas.