IN MEMORIAM GRIGORE CARAZA – MARTIR ȘI MĂRTURISITOR AL ADEVĂRULUI

de Monahia Dometiana

  Dispare lumina, e ceață,

  Prind aripi,

  Plutesc între azur și neant,

  Între moarte și viață”. (Grigore Caraza, Aiud însângerat)

Un mare scriitor, fost deținut politic, profesorul Mihai Rădulescu, a cărui creație literară e puțin cunoscută, se întreba: „Este de conceput o ideologie a foștilor deținuți politici?”. Și răspundea: „Da. O astfel de ideologie nu numai că poate fi concepută, dar a existat permanent și va exista cât timp va dăinui omul pe pământ. Regimul comunist a adunat în temnițe tot ceea ce trăda o gândire liberă, tot ceea ce prețuia morala, religia, proprietatea privată, călătoria neîngrădită, solidaritatea umană, mila pentru aproapele, până și umorul sănătos al românului. Unii deținuți politici aveau un crez, alții nu. În fața instanțelor de judecată niciunul n-a găsit crezare. Ideologia unuia era negată de ideologia celuilalt. În aceeași celulă de închisoare ajung alături generalul de tribunal și cel pe care-l condamnase, ori anchetat și anchetator”.

Grigore Caraza a spus într-un film din 2010 (Români contra români), că România a fost singura țară care a luptat cu arma-n mână împotriva comunismului. Nu insistăm însă asupra aspectului represiv al unui sistem diabolic de anihilare a omului, ci vom creiona cu sfială portretul unui „om de o rezistență surprinzătoare la toate suferințele și ispitirile vieții în închisoare, o legendă vie”, cum spunea Pr. Gh. Calciu-Dumitreasa.

Recitind cartea lui Grigore Caraza, cu toate că te impresionează tot, un lucru însă e cutremurător: dimensiunea timpului scurs prin cruntele închisori comuniste. Grigore Caraza a intrat în temniță la 20 de ani pentru că a organizat un grup de rezistență anticomunistă, în zona Poiana Teiului, numit Frățiile de arme, în realitate pentru că era român și pentru că și-a iubit țara. A fost crunt bătut la Securitatea din Piatra Neamț și condamnat în trei etape, în perioada 31.08.1949 – 22.07.1977, cu întreruperi. La 18 februarie 1950 este condamnat la 8 ani pentru „crima” de uneltire contra ordinii sociale. 1949 – 23 ianuarie 1957: prima detenție, aflat în cea mai mare parte la Aiud. Domiciliu obligatoriu (1957 – 1958) în Bărăgan, satul Răchitoasa, Constanța. La 20 septembrie 1958 este rearestat de la domiciliul obligatoriu și condamnat în 1959 (18 iunie) la 23 de ani muncă silnică. Detenția o face la Aiud. Va fi eliberat la 1 august 1964. Reia studiile în 1966 (fără frecvență și seral) la Liceul „Petru Rareș” din Piatra Neamț. Între 21 ianuarie – 30 martie 1970 este anchetat în stare de libertate, iar în 31 martie este arestat și condamnat în 11 iunie, la 10 ani pentru propagandă împotriva orânduirii comuniste. Face o nouă detenție între 1970 – 1977 la Aiud. Grigore Caraza este eliberat la 22 iulie 1977 și se reînscrie la Liceul „Petru Rareș” pentru a mai face încă doi ani (Seralul se mărise la 5 ani). La Aiud a stat 18 ani, dintre care 8 în zarcă.

A cunoscut mari personalități ale neamului românesc: Petre Țuțea, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Ion Petrovici, D. Stăniloae, Părintele Justin Pârvu, Părintele Dumitru Bejan, Puiu Atanasiu, Filaret Gămălău, Mihai Lungeanu, Paulin Clapon ș.a. A fost printre primii foști deținuți politici care a vorbit despre reeducarea din Aiud din perioada 1962 – 1964, condusă de Gh. Crăciun, comandantul închisorii. A rezistat 160 de zile la izolare, 40 de greva foamei și 106 zile cu lanțuri la picioare. „Nereeducat” însă, Grigore Caraza nu a regretat anii petrecuți în temnițe pentru că, spune el: „Dumnezeu a fost cu mine în toate închisorile vieții!”.

În 1977, la eliberare a fost scos cu forța din Aiud de gardienii închisorii, pentru că pe 1 septembrie 1976, Grigore Caraza a anunțat în scris conducerea închisorii Aiud și Ministerul de Interne că refuză să mai iasă din închisoare, deoarece trecuse de cel de-al 20-lea an de temniță, într-o țară în care făcuse numai bine și unde „familia mea se jertfise din moși-strămoși pentru țară”. Ofițerul politic a anunțat Bucureștiul, care a trimis două comisii, să reancheteze acest caz. La vorbitorul din 3 septembrie 1976 a reușit să-i spună sorei lui la ce condiții de exterminare era supus, dând numele a patru milițieni ce erau de față și care se purtau urât cu deținuții. Din cauza lor, Grigore Caraza făcuse multă izolare și greva foamei. În acel timp sora lui, Alexandrina, plângea în hohote. De Crăciun, în 1976 a fost dus la Spitalul TBC de la Tg. Ocna unde era singurul deținut politic și unde a stat izolat 101 zile. După ce a primit tratamentul, a fost readus la Aiud.

La 13 iulie 1977 a fost scos din celulă și dus în fața generalului Vasile Ionel care a venit să vadă cum arată un om care refuză să iasă din închisoare.

Grigore Caraza i-a răspuns prin două exemple: primul, al amiralului Karl Dönitz, succesorul lui Hitler, care a fost condamnat la 10 ani de închisoare de Tribunalul de la Nürnberg. Ținut în condiții optime, după eliberare a devenit profesor de liceu. Iar el, Caraza, nu a făcut rău nimănui și face închisoare de 21 de ani. Al doilea, al unui italian, în vârstă de 28 de ani, închis în timpul regelui Ludovic al XIV-lea și uitat 35 de ani în temniță. În timpul următorului rege s-a făcut recensământul populației și conducerea închisorii și-a adus aminte de arestatul care zăcea în temniță și l-a scos în curtea închisorii deschizându-i porțile. Bătrânul de 63 de ani a căzut în genunchi, refuzând să iasă din închisoare: „Nu am ce căuta afară. Aveam cu 35 de ani mai puțin, aveam o țară, acum nu mai am; aveam părinți, acum nu-i mai am; aveam o soție și doi copii, acum nu-i mai am; aveam casă și masă, acum nu mai am nimic. Refuz să ies din temniță!”.

Terminând relatarea, Grigore Caraza s-a ridicat de pe scaun și s-a îndreptat către ușă. Generalul l-a chemat, spunându-i că mai are ceva de discutat. I-a spus că s-au făcut și greșeli, la care Grigore a ripostat: „Cercetați de unde a pornit răul, scoateți-l la iveală, faceți-l cunoscut și pedepsiți-i pe vinovați!”. A fost anunțat că în următoarele zece zile va fi eliberat și rugat să nu se opună, ca să nu se mai folosească forța. Caraza a răspuns că va ieși pe poartă fără voia lui. După cinci zile s-a dat un decret de grațiere, iar de Sf. Ilie, însoțit de un căpitan de Securitate a ajuns la Piatra Neamț, unde i se pregătise o garsonieră și un serviciu.

Dar, considerându-se „prizonier în propria țară” comunică Securității alternativa pe care a ales-o, adică ori pașaport să se autoexileze în lumea liberă, ori își va da foc în fața hotelului „Ceahlău” din Piatra Neamț, care era plin de turiști străini. În ziua de Crăciun 1979, i s-a eliberat pașaportul și a obținut viza de la Consulatul S.U.A. din București. În a doua jumătate a lunii iunie 1980 a ajuns la New York. Alături de Ion Ovidiu Borcea, la Roma și Remus Radina la Paris s-a reînceput practic revigorarea exilului, începând să se facă astfel cunoscută drama poporului român.

Grigore Caraza s-a angajat alături de Ovidiu Borcea și Liviu Butura în acțiunile Consiliului Național Român și în Asociația Deținuților Politici. Împlineau misiunea de a face cunoscută suferința poporului român de sub ocupația rusească. A organizat toate manifestațiile românești și cele pentru reîntregirea familiilor. Împreună cu Liviu Butura mergeau la Congresul american, la personalități politice și ziariști, încercând să trezească atenția asupra României, împărțind broșuri și manifeste românești. Pe treptele Congresului american de la Washington sau de la „Vatra Românească” din Jackson-Michigan cereau libertate pentru România.

Stabilit în țară după anul 2000, Grigore Caraza împreună cu Ioan Roșca (din Piatra Neamț, cetățean canadian), cu Liviu Tudoraș, Gheorghe Jijie și Răzvan Pârâianu a depus o plângere penală către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a României, solicitând deschiderea penală a Procesului Comunismului.

Grigore Caraza a îndurat mari suferințe, pedepse și izolări, a supraviețuit Zărcii Aiudului, a fost un mărturisitor al adevărului și după emigrarea în S.U.A., dar a avut parte de un sfârșit mucenicesc se poate spune: a fost bătut în fața blocului unde locuia de un dezechilibrat mintal și aceasta i-a cauzat sfârșitul dureros, pe 10 noiembrie 2014.

„Îți scriu o carte mamă din Aiud

Din temniță cu lacăt și zăbrele,

Din ziduri reci din care nu se-aud

Cum mor în lanțuri visurile mele”.

Datoria noastră față de un martir ca Grigore Caraza este să ne-ntrebăm mereu: noi nu suntem plămădiți din același aluat? Toate cărțile despre detenție te îndeamnă la aceasta, dar cartea Aiud însângerat e mai mult decât atât: e tulburătoare prin adevărul spus, necenzurat. Indiferent ce ar spune unii care nu au trecut prin suferințele prin care a trecut Grigore Caraza, din cartea lui va rămâne frumusețea care place lui Dumnezeu. Cartea Aiud însângerat e un drum înlăuntrul lui Grigore Caraza. Cum e să-nchizi ochii și să retrăiești tot, fiecare lovitură, umilință, foamea, setea, durerea, dimensiunea timpului. Au mai fost nume mari de martiri, reveniți în „temnița mare” după mai bine de 20 de ani: Pr. Gheorghe Calciu, Pr. Dimitrie Bejan ori Ioan Ianolide.

În volum există mai multe pagini despre „reeducarea” din Aiud. Grigore Caraza vorbește despre anii 1960-1964, când satrapul comunist Gh. Crăciun a organizat și condus reeducarea în spirit ateu. Mijloacele erau altele decât cele de la Pitești, Gherla, Tg. Ocna, Jilava ori Canalul Dunăre-Marea Neagră. Momeala era mare, pentru că de data aceasta „reeducații” erau cu adevărat puși în libertate. Cei care refuzau „reeducarea” erau trimiși la Zarca, unde li se aplica un regim de exterminare rapidă prin izolări, foamete, lanțuri și teroare. Se organizaseră săli de ședințe. Acum „reeducarea” lua forme mai mult verbale. Se țineau discursuri interminabile, se debitau tot felul de enormități. Grigore Caraza refuză toate aceste lucruri și face luni întregi de Zarcă. La un moment dat, doar prințul Alexandru Ghica îl întrecuse la numărul de zile petrecute în Zarcă. Părintele Justin spunea că în celula de-nchisoare era liber, gândea liber într-un mod pe care nu putem să-l înțelegem. „E o lege-a șoimilor: până la capăt” (Cicerone Theodorescu). Și-a rămas Grigore Caraza necompromis, până la capăt. Reeducarea a eșuat. În închisoare, Grigore Caraza a memorat, salvând 10.000 de versuri.

După ieșirea din închisoare „în temnița mare” Grigore Caraza a fost încontinuu hărțuit de Securitate. Între 1970-1977 se află din nou în detenție, tot la Aiud, într-o perioadă în care se spunea că în România nu mai sunt deținuți politici.

În lumea liberă, după plecarea în S.U.A., Grigore Caraza s-a aflat în linia-ntâi, în lupta pentru drepturile omului, în fapt drepturile neamului, ca și Părintele Gheorghe Calciu.

„Printre atâtea cărți memorialistice privind viața încătușată, cartea lui Grigore Caraza (Aiud însângerat) își are un loc special. Ea nu are temelia mistică a cărții lui Dumitru Bordeianu, nici factologia cărții lui Dumitru Bacu, care sunt întotdeauna cărți de referință privind acest subiect (al reeducării – n.n.), ci valoarea unei mărturii care rămâne neclintită peste ani. Ea este un turn de piatră pentru un far: oricât de slabă i-ar fi lumina, el luminează indiferent de cât de groasă este ceața; oricât de furioase valurile și vijeliile, el nu se clintește; oricât l-ar acoperi mușchii sau ghețurile, el vorbește”. (Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Un exemplu de moralitate și dârzenie, în Grigore Caraza, Aiud însângerat, Ed. Tipo. Moldova, Iași, 2013, p. 311-312).

Cu Părintele Dimitrie Bejan cu care ieșise din Zarca Aiudului s-a revăzut în ’94 la Hârlău, într-o ultimă întâlnire înainte de marea despărțire. Părintele Dimitrie i-ar fi spus: „Grigore, am să plec înaintea ta, dar acolo, în fața porții Sfântului Petru, n-am să intru până nu vei veni și tu… Te aștept și nu intru fără tine!” (Aiud însângerat, p. 332).

La Mănăstirea Petru Vodă, Părintele Justin i-a propus lui Grigore Caraza să vină la mănăstire și să devină călugăr. Dar acesta i-a răspuns că nu poate, pentru că povara pe care și-ar lua-o pe umeri l-ar doborî, văzând-l pe Părintele Justin ca pe un uriaș.

Grigore Caraza n-a avut nicio frică: frica de a vorbi prea mult, frica de a nu vorbi destul, frica de a nu vorbi în somn, frica de tine însuți! Așa a păstrat fără prihană, eroul Grigore Caraza, secretul libertății: nemaifiindu-i frică!

Dumnezeu a lăsat, a ales ca „pecete în cartea țării”, un Om, Grigore Caraza!

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 58)