„Mi-am iubit neamul, țara, am făcut 20 de ani de pușcărie și dacă aș face acum încă 30 de ani, tot nu mă poate convinge nimeni, nu mă poate cumpăra nimeni cu toate averile din lume”.
Exponent al generației de la 1948, generație care și-a croit urcușul spre cer prin asumarea conștientă a suferinței în moara comunistă, părintele Paulin Clapon, a întregit ceata triumfătoare a mărturisitorilor români din temnițele ateiste la 14 septembrie 2015. Brăilean patriot, Gheorghe, numele cu care a fost afundat în apa botezului creștin, se naște la 16 aprilie 1920 și va fi dăruit de Dumnezeu cu o tărie de caracter care, pe durata întregii vieți îi va îmbrăca sufletul în armura curajului și a intransigenței în fața compromisului.
În 1941, la doar 21 de ani pleacă pe front împreună cu nou înfiinţatul batalion de paraşutişti, o armă de elită a Armatei Române greu încercată în confruntările celui de-al doilea război mondial, numărându-se printre aviatorii de elită ai țării noastre. Dragostea curată de glia străbunilor îl va anima mereu să se ridice cu arma în mână împotriva năvălirilor străine: „Sunt român. Casa în care m-am născut este pe moșia lui Ștefan cel Mare, dată la 1479 străbunilor mei, care au fost împroprietăriți cu 135 hectare – 90 de fălci de pământ. Deci, asta acum 500 de ani. Și pământul pe care l-a primit tata de la străbunii mei este pământul nașterii mele; acolo m-am născut, pe pământul ăla, dintre Prut până în Jijia. De aceea spun că nu mă poate convinge nimeni cu toate averile de pe lume”[1].
Înlănțuit 20 de ani pentru credință și neamul românesc
Sfârșitul războiului îl găsește pe temerarul luptător pentru neam, pe meterezele rezistenței armate împotriva opresiunii comuniste venite de la Răsărit, motiv pentru care va fi arestat, judecat și condamnat ca „dușman al poporului”, la 20 de ani de închisoare. Itinerariul pătimirii sale va cunoaște popasuri prin cele mai cumplite temnițe ale regimului comunist: Pitești, unde va trece prin ororile reeducării, Gherla, Aiud, Cavnic, Baia Sprie și Jilava. Majoritatea anilor de închisoare și-i va petrece între zidurile „cetății morții” a Aiudului alături de cei mai valoroși oameni de cultură, generali, miniștri și preoți pe care i-a avut România în acea perioadă: „Toată floarea neamului a fost arestată și dusă la Aiud. Au fost demni, să știți… Când am plecat de la Aiud la Baia Sprie, erau 722 de avocați numai, ca să nu mai spun câți profesori și ingineri! Deci, ăsta a fost Aiudul: locul unde au fost aduși toți oamenii cu carte”[2].
La Aiud, „monstrul care a strivit cu lăcomie sălbatică tot ce neamul românesc a avut mai curat, mai sfânt”, părintele Paulin va duce cu aceeași neobosită neînfricare, înfruntarea cu limitele șubrede ale trupului secătuit de foame, bătăi, frig și boală: „În 1948 a fost foamete. Erau patru ţigani, cu un car cu bivoli, care tăiau urzicile, le malaxau, aduceau un sac de mălai, un sac de făină de soia şi făceau mâncare pentru 3500-4000 de oameni. Asta pentru două zile! (…) La Aiud am fost nouă luni băgat la nebuni pentru că am fost «rău». Am fost respectuos, dar n-am vrut să le spun «Să trăiţi!». M-au băgat la izolare, la Zarcă, cu lanțuri la picioare”[3]. În fața dârzeniei sale de neclintit și a refuzului de a linguși regimul, de a se resemna în condiția umilă de deținut, administrația închisorii se vede nevoită să capituleze, deși face uz de toate metodele de constrângere de care dispunea cu „generozitate”: „Am fost capul răutăților”, mărturisește părintele Paulin. „Am fost rupt în bătăi. Pentru că în primul rând când mă prindeau că fac o infracțiune, nu recunoșteam și trebuiau să mă bată. Îmi dădeau vreo cinci ghionturi în spate, vreo cinci picioare în fund și tot nu spuneam. Îmi puneau lanțuri de picioare și de mâini și mă băgau la izolare: o zi mâncare, două nu. Pentru faptul că știau că le răspund la insulte, toți căutau să mă agațe ca să mă poată condamna, să mă condamne la izolare și la bătaie”.
Se pare că resortul tainic al verticalității morale a părintelui Paulin a fost teama de a nu-și goli sufletul de prezența celor mai iubite persoane: „Dar îți spun: nu m-am temut. Le-am spus din capul locului: Am două persoane de care mă tem: tata, care nu știu dacă mai trăiește și Dumnezeu”[4].
Treptat, regimul crunt de detenție de la Aiud îl va deprinde să poarte bătălia cu lumea dezlănțuită a duhurilor răului, adăpându-și sufletul din izvorul de har al rugăciunii în comun și al mărturisirii credinței: „În 1957 eram în celulă cu un preot, Părintele Iov din judeţul Arad, şi cu un contabil din Vrancea. Ne-au prins gardienii la rugăciune. Şi ne-au făcut raport în urma căruia am fost pedepsiţi cu 10 zile de izolare. Şi acolo, ce se întâmpla? În ajunul Sărbătorilor, te băgau la izolare. Pe cei mai recalcitranţi. Îmi aduc aminte că atunci am fost băgaţi la izolare vreo 60 de inşi. Şi au venit doi procurori să viziteze celulele unde eram izolaţi. Să dormi pe ciment iarna, vă dați seama! Eu am raportat condiţiile în care stăteam. Ei mi-au răspuns că pereţii sunt curaţi şi că avem calorifere. De parcă ar fi funcţionat vreodată… În timpul ăsta au murit doi din cei băgaţi la izolare. În ziua a opta. Atunci ne-au dus la celulele noastre. N-am să uit cuvintele Părintelui Iov, care s-a aşezat în genunchi lângă patul lui şi a spus: Mulţumescu-Ţi, Ţie, Doamne, că am suferit puţin pentru Tine!”[5].
„În catacombele romane nu cred că s-a întâmplat vreodată ce s-a făcut la mina Baia Sprie”.
Martor și victimă a terorii dezumanizante din închisoarea Pitești, părintele Paulin are privilegiul de a-și păstra nealterată conștiința și adâncul de omenie cu care a fost binecuvântat de Dumnezeu, daruri care îl vor însoți și în coloniile de muncă de la Cavnic și Baia Sprie unde va blama conducerea minelor pentru condițiile exterminatoare de muncă impuse deținuților politici: „La prima ședință de producție ținută în curtea coloniei de ofițerul politic Alexandru, unul dintre perforatori, Clapon Gheorghe, aviator din Brăila, i-a răspuns politrucului răspicat, cu aproximație, în următorii termeni: «Nu credem în promisiunile pe care ni le faceți și nici nu ne speriem de amenințările de care știm că sunteți capabili. Vom munci numai în limitele puterilor noastre și numai atât timp cât vom crede că este bine ceea ce facem»”[6]. Tot la Baia Sprie, alături de Părintele Justin Pârvu, care peste ani îi va deveni stareț și povățuitor în viața monahală -, va trăi cea mai cutremurătoare slujbă de Paști din viața sa: „În catacombele romane nu cred că s-a întâmplat vreodată ce s-a făcut la mina Baia Sprie. În 1950, de Sfintele Paşti, Învierea a fost făcută la 700 de metri adâncime. Parcă îl văd pe Părintele Antal, care fusese consilier la Patriarhie, un bărbat înalt de vreo doi metri, cu un şervet în faţă în loc de epitrahil. În rest, am avut de toate. Am avut şi vin, şi Sfântul Antimis. Un preot dintre noi avea o cunoştinţă prin partea locului şi i-a adus de toate. Eram împărţiţi în mai multe orizonturi, lucram pe mai multe etaje. La ora anunţată am coborât cu toţii. Gardienii au anunţat că nu mai vrem să muncim. Dimineaţa au început bătăile, am fost trimişi la izolare. Dar tot am câştigat ceva. Începând de atunci, nu am mai lucrat duminica. Vedeţi, asta înseamnă: «unirea face puterea»”[7].
Eliberat în 1964 prin decretul nr. 411 de amnistiere a deținuților politici, revine în orașul său, Brăila și se căsătorește[8], rămânând devotat crezului pentru care și-a jertfit atâția ani din viață: „Mi-am iubit neamul și țara. Am făcut 20 de ani de pușcărie și dacă aș face acum încă 30 de ani, tot nu mă convinge nimeni. Nu am râvnit la bunul nimănui, nu am stricat casa nimănui. Mi-am iubit țara, neamul și pe toți i-am respectat – pe toți cei care au meritat; care nu, n-am vrut să-i respect, indiferent cine or fi. Trec pe lângă ei exact cum aș trece pe lângă o fântână care nu are apă”[9].
Să faceţi în aşa fel încât să mergeţi pe drumul de onoare, indiferent ce s-ar întâmpla!
Dornic să-și încheie drumul vieții cât mai aproape de Dumnezeu și de cei care i-au fost frați în suferință, în anul 2005 alege să intre ca viețuitor în mănăstirea Petru Vodă, închinată de părintele Justin Pârvu memoriei sfinților mărturisitori din închisorile comuniste. Se va îngriji cu dăruire să amenajeze cimitirul mănăstirii care astăzi odihnește osemintele unor martiri de excepție ai neamului românesc: Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, monahul Atanasie Ștefănescu, părintele Ștefan Marcu, Radu Gyr, Toader Popescu. În scurt timp va lua jugul călugăriei sub numele de Paulin, iar în anul 2011 în urma unui atac cerebral care îi va afecta complet vorbirea, va fi îmbrăcat de părintele Justin în mantia schimniciei. Ultimii ani de viață, au fost ani de neobosită luptă cu neputințele bolii pe care o va birui cu puterea Crucii, chiar în ziua Înălțării ei, nu înainte de a fi decorat de două ori (la 22 octombrie și 10 iunie 2015) de colonelul dr. Doru Constantin Tocilă, comandantul Batalionului 630 de parașutiști „Smaranda Brăescu” pentru meritele sale de luptător pe frontul de Răsărit.
Model de demnitate și dârzenie, de credință, milostenie și dragoste de neam, părintele Paulin rămâne icoană vie în inimile celor care l-au cunoscut, l-au iubit și sunt datori să-i urmeze îndemnul: „Să faceţi în aşa fel încât să mergeţi pe drumul de onoare, indiferent ce s-ar întâmpla!”.
[1] Frag. din interviul cu schimonahul Paulin Clapon, realizat de Isabela Aivăncesei pentru revista Lumea Monahilor.
[2] Idem
[3] Frag. din interviul realizat de Florin Palas.
[4] Frag. din interviul cu schimonahul Paulin Clapon, realizat de Isabela Aivăncesei pentru revista Lumea Monahilor.
[5] Frag. din interviul realizat de Florin Palas.
[6] Nicolae Goga, Triunghiul morții. Amintiri din Baia-Sprie 1950-1952, Ed. Marineasa, Timișoara, 1995, p. 71.
[7] Frag. din interviul realizat de Florin Palas.
[8] Soția va îmbrățișa viața monahală odată cu părintele Paulin, primind la călugărie numele de Iustina, în prezent viețuitoare la Schitul Înălțarea Sf. Cruci din Aiud.
[9] Frag. din interviul cu schimonahul Paulin Clapon, realizat de Isabela Aivăncesei pentru revista Lumea Monahilor.
(material realizat de Monahia Gavriila, Revista Atitudini Nr. 41)
Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…
Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, unde maicile se silesc să le îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.