PĂRINTELE NICOLAE STEINHARDT, EVREUL GENIAL CONVERTIT LA ORTODOXIE. PORTRET

 Motto: „Degeaba suferi, dacă eşti în afara Bisericii nu ţi-e de niciun folos. Câţi eretici n-au riscat moartea? Câţi nu au dorit-o şi care acum ard în foc? Diavolul are şi el martirii lui”.

ITINERARII BIOGRAFICE

Monahul Nicolae (Nicu-Aurelian) Steinhardt, scriitor, publicist, critic literar, eseist,  filosof și adânc trăitor creștin, de origine evreu, se naște la 12 iulie 1912, în comuna Pantelimon, lângă București. Tatăl său, inginerul și arhitectul Oscar Steinhardt, rănit la Mărăști și decorat cu „Virtutea militară”, pentru că a luptat în primul război mondial, conducea o fabrică de mobile și cherestea la marginea Bucureștiului. Mama excela în blândețe și bunătate, calități descrise de N. Steinhardt într-o cromatică tentă de nostalgie: „Maică-mea era poreclită «Bunătate». Mi-o amintesc dând bucăţele de zahăr cailor înhămaţi la trăsurile care, pe vremuri, îşi aşteptau muşteriii de-a lungul trotuarelor. Model i-am avut pe amândoi părinţii”. Urmează exclamația cu nuanțe de amărăciune a celui care, neînduplecat cu propria fire, își va face mereu o intransigentă autoanaliză: „Dar, vai, n-am nici curajul tatei, nici bunătatea mamei! Cum de pot fi atât de altul decât ei? Ce minunat lucru ar fi fost să pot împreuna calităţile amândurora! N-a fost să fie!”. Din scurta autobiografie pe care Nicolae Steinhardt și-a alcătuit-o la îndemnul IPS Teofil Herineanu și al părintelui duhovnic, Arhim. Serafim Man, spre a fi păstrată în arhiva Mănăstirii Rohia, spicuim următoarea mărturisire, semnificativă pentru lucrarea pe care pronia lui Dumnezeu a avut-o cu sufletul lui Steinhardt, adus la creștinism asemenea convertirii minunate a lui Saul: „Din copilărie m-au atras clopotele și obiceiurile creștinești. Părinții mei erau în bune relații cu preotul Mărculescu de la Biserica locală, Capra, unde am mers și eu”[1].

După clasele primare pe care le face în parte acasă, parte la Școala Clementa din București, urmează cursurile Liceului Spiru Haret, unde „am fost singurul dintre cei patru elevi israeliți care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am învățat religia creștină, avându-l drept dascăl pe preotul Gheorghe Georgescu, de la biserica Sfântul Silvestru, om de ispravă, care mă simpatiza și-mi da note mari”[2].

 „Afecțiunea mea pentru Neamul românesc s-a întărit”

Perioada anilor de liceu în care Constantin Noica, Mircea Eliade, Dinu Pillat şi Marcel Avramescu îi sunt colegi de generație, marchează începutul afirmării sale în tribuna literaților. Frecventează cu persuasiune cenaclul literar „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu și publică sub pseudonimul Antistihus. După susținerea examenului de bacalaureat în 1929, se înscrie la cursurile Facultății de Drept și Litere, pe care o absolvă în 1934, an în care publică primul volum din În genul… tinerilor, care conţine pastişe „în genul lui Cioran, Noica şi Eliade”, carte de care avea să se dezică mai târziu. Își desăvârșește studiile, doi ani mai târziu, când își susține la București teza de doctorat în Drept constituțional cu lucrarea „Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit” și se hotărăște să-și continue studiile la Paris și Londra până la declanșarea primei conflagrații mondiale.

Revenit în țară, „nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu – încetățenit prin lege inviduală votată de Parlament și ofițer de rezervă, fiind recunoscut, «evreu de categoria a doua», care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii. Am executat totuși – deși puteam fi scutiți – munca obligatorie și munca la zăpadă, însă în condiții de operetă. Ar fi cu toate acestea fățărnicie din partea mea dacă nu aș recunoaște că măsurile luate cu privire la evrei nu m-au întristat, dându-mi totodată prea bine seama că guvernul țării – date fiind împrejurările – nu putea proceda altfel și admirând curajul și mărinimia sa în refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populației evreiești. Afecțiunea mea pentru Neamul românesc s-a întărit”.

Mă simțeam din ce în ce mai atras de creștinism

Anii 1939-1940 și 1944 conturează pregnant profilul de publicist și critic literar al lui Steinhardt prin intensa activitate publicistică pe care o prestează ca redactor al „Revistei Fundațiilor Regale”, la recomandarea lui Camil Petrescu. Perioada imediată războiului aduce schimbări majore pe scena politică a țării, a cărei agonie începe odată cu abolirea monarhiei și instalarea regimului comunist. Teroarea exercitată de noul regim își pune amprenta privațiunilor și peste destinul lui Steinhardt, circumscris de altfel parcursului tragic al întregii intelectualități interbelice: „Am suferit alături de atâția alții, am fost dat afară din casă și barou și am dus-o foarte greu din punct de vedere material și sufletesc. Am fost și foarte bolnav vreme îndelungată”.

În ciuda greutăților și a presiunilor imunde, pentru Steinhardt drumul lăuntric către centrul propriei ființe își deapănă firul către o renaștere spirituală ireversibilă: „Din punct de vedere spiritual, lucrurile au evoluat în cu totul alt mod. Mă simțeam din ce în ce mai atras de creștinism. Cu o bună și și binevoitoare prietenă, Viorica Constantinide, mergeam des pe la biserici, ea fiind o credincioasă fierbinte. Datorită unor oameni de mare cultură și intensă trăire creștină – Virgil Cândea și Paul Simionescu – m-am putut apropia de literatura patristică și de filosofia creștină. Progresam așadar, pe amândouă planurile: teoretic și practic. Eram în realitate apt pentru botez, îmi lipseau numai curajul și hotărârea de a face pasul final. Șovăiam, mi-era rușine, diavolul mă ispitea cu frica, smerenia, slăbiciunea; mă păstram în starea aceea confuză dintre dorință și panică, prielnică lenei și tergiversării. Mi-era și teamă, mă știam foarte necurat. Domnul lucrează însă în chip tainic și umblă pe căi misterioase”.

Într-un timp al haosului moral, al abrogării distincției esențiale dintre bine și rău, ori mai precis al falsificării binelui, al lagărelor de concentrare și al camerelor de tortură, N. Steinhardt își câștigă prin suferință libertatea interioară.

ÎN ARESTUL SECURITĂȚII. ABSURDUL UNUI FALS PROCES

 „Curajul e taina finală; învinge acela care este dispus să moară”.

În 1959, la 46 de ani, Stein­hardt este arestat şi declarat inculpat în celebrul proces „Noica – Pillat”. La 31 decembrie, în acelaşi an, este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, cu menţiunea că dacă refuză va fi arestat şi introdus în „lotul intelectualilor mistico-legionari”. Ironia supremă pentru un evreu care, în ultimii ani, fusese prigonit din cauza originilor de către regimul Antonescu. Steinhardt, la îndemnul tatălui său care avea oroare de fricoși și un vădit dispreț pentru delatori, refuză compromisul. În arestul Securității, cunoaște duritatea anchetelor renumite prin cruzimea metodelor de interogatoriu: „Locotenentul-major Onea, dintre «metodele de simplă securitate», cu mine a preferat-o pe a îndelung repetatelor loviri cu capul de pereţi; alteori sunt călcat în picioare (poartă cizme). Mai e şi tovarăşul maior Jack Simon, mustăcios şi rece, cu glas cristalin, care-mi pune în vedere că a hotărât, în calitatea mea de ovrei legionar, să mă omoare cu mâna lui. Deocamdată sunt pus pe rangă, soluţie disproporţionată faţă de ameninţare, dar neplăcută şi ea. Mircea M. se arată foarte complezent, moaie ambele prosoape – al meu şi al lui – şi cu gentileţe stingherit părintească mi le aplică pe cap, pe tălpi, după cum e cazul”.

Și pentru că declarațiile acuzatului nu corespund așteptărilor Securității, în februarie 1960, se montează procesul, trecându-se la „făurirea scenei pe care o jucăm toţi, a scenariului absurd, a părelniciilor adânc înfipte în mizerie şi spaimă”. Așezat în boxa acuzaților între Constantin Noica și Vladimir Streinu, în tribunal Steinhardt găsește tăria să se descătușeze de propriul sine, spre a fi reazemul celor apropiați, prăbușiți în genunea deznădejdii: „De îndată ce mă văd aşezat pe bancă, săvârşesc fapta pe care o consider singura meritorie din viaţa mea: lui Noica, pe a cărui faţă se citeşte deznădejdea şi în ai cărui ochi (ochii aceia care-l caută în zadar pe Mihai Rădulescu) luceşte o frământare atroce, îi suflu trăgându-l de mânecă atâta timp cât vânzoleala instalării noastre încă nu s-a terminat şi mai pot vorbi pe scurt: «Dinule, să ştii că nu suntem supăraţi niciunul pe tine, te iubim, te respectăm, toate-s bune». Dumnezeu îmi este binevoitor: faţa lui Dinu se luminează, îmi strânge la iuţeală încheietura mainii, oftează adânc, despovărat. Am făcut şi eu ceva bun în lumea aceasta”. Conștient că procesul nu este decât o „comedie” cu deznodământul prestabilit și că „ce spui la tribunal e ca şi cum ai vorbi la un post radiofonic emiţător care nu transmite, ori în receptorul unui telefon defect, pe ecranul unui film mut”, Nicolae Steinhardt își pregătește cu grijă, din celulă, cuvântul final pe care îl recită fără oprire:  „Faptele fiind ceea ce sunt, se cade să arăt două lucruri: primul, că nu am avut intenţia de a unelti, al doilea că dacă aş fi ştiut că volumul lui Emil Cioran, Ispita de a trăi, putea fi interpretat ca un atac la adresa poporului român (ceea ce nu este) nu l-aş fi citit şi nu m-aş fi asociat la răspândirea lui, deoarece am avut, am şi voi avea întotdeauna faţă de poporul român numai simţăminte de adânc respect şi neţărmurită dragoste”. Urmează actul final al mascaradei, sentința nr. 24/960 a Tribunalului Regiunii a II-a Militare București:  „12 (doisprezece) ani muncă silnică, 7 (şapte) ani degradare civică şi confiscarea totală a averii personale pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale”.

 PRIMA TEMNIȚĂ. JILAVA – ALTAR AL SUFERINȚEI ȘI CRISTELINIȚĂ A NAȘTERII DIN NOU

„Creștinismul e bucurie și rețetă de fericire; e și asumare a durerii”.

Sfârșitul lui februarie, 1960 îl găsește pe Steinhardt între zidurile mohorâte ale Jilavei, acolo unde avea să descopere constantele unei spiritualităţi româneşti pe care, odată ieşit din închisoare, le va cinsti cu verbul şi verva lui inimitabile. Prima zi de temniță, însă va  rămâne în memoria părintelui Nicolae, una plumbuită de spaimă și nedumerire: „Petrecem restul zilei într-o celulă de carantină, mică, neînchipuit de murdară, tinetele nedeşertate. Seara suntem transferaţi la şerpărie, vastă peşteră, sinistră, împuţită, care deşi luminată electric păstrează o seamă de unghere întunecoase. Totul – ca de atâtea ori în atâtea locuri penitenciare, dar acum e primul contact – se arată în aşa măsură de lugubru şi apăsător încât nu pare a fi real”. Părintele Mina Dobzeu, cel care va purcede la catehizarea lui Steinhardt, afundându-l în baia nașterii din nou a botezului creștin, își amintește de prima întâlnire cu viitorul catehumen: „Era spre sfârşitul lui februarie. Eram vreo 60 în celulă, trei rânduri de paturi etajate. Într-o noapte, uşa se deschide şi este împins un om cu bocceaua sub braţ, înspăimântat şi nedumerit. Toate paturile erau ocupate, erau şi câte doi în pat. L-am văzut şi i-am făcut semn să se urce la mine. Să mai dormim puţin, că acuşi e ziuă. A doua zi am aflat că se numeşte Nicolae Steinhardt şi că e «ovreu», cum zicea el”.

„Încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie”

Regimul dur de detenție este îmblânzit de atmosfera spirituală care domnește în celula 34, astfel încât bucuria și durerea se împletesc asimptotic, în simfonia propriei deveniri: „În celula 34, bucuria – izvorâtă din aristocrație, poezii și sfidare – și durerea (căci domnește un frig cumplit, mâncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, încăperea e apăsătoare ca într-un film de groază, bruftuielile curg gârlă, orice observație a caraliilor e însoțită de ghionți sub fălci și pumni în cap) se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică și înălțătoare”.

Pentru Steinhardt, închisoarea avea să se transforme în scurt timp în academie și altar. Învață cu repeziciune alfabetul Morse ca să-și mângâie sufletul cu aripa duioasă a versurilor lui Crainic și Gyr și cunoaște fericirea de a fi în preajma liniștitoare a lui Vasile Voiculescu, având totodată revelația unei alte lumi: „(…) Încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie. Nu-mi vine să cred că totul poate fi atât de complet, că am parte de atâta binecuvântat noroc. Valuri de bucurie se revarsă asupra noastră, curg, ne inundă, ne covârşesc. Îmi vine a crede că nu în zadar au bătut pentru mine clopotele bisericii Capra”.

Stările sufletești experiate în sarcofagul Reduitului Jilava nu sunt altceva decât proiecția unui nou început de drum, aidoma drumului lui Saul către Damasc, la capătul căruia „evreul Nicolae Steinhardt l-a găsit pe Hristos sau, mai bine spus, Hristos l-a găsit pe Nicolae Steinhardt”[3]. În temnița lugubră a Jilavei, rolului lui Anania din episodul convertirii Sf. Ap. Pavel, i se substituie figura luminoasă a părintelui Mina Dobzeu, neobosit în predarea lecțiilor de catehizare pe care „le făceam şezând pe marginea unui pat de fier, cu spatele spre uşă, unul lângă altul, vorbind în şoapte”.  Alegerea de a fi botezat creștin-ortodox pe care Steinhardt o face, în căutarea adevărului izbăvitor, nu este decât răspunsul sincer și ferm pe care înțelege să-l dea lui Hristos la tainica Lui chemare: „Mi-a spus că vrea să treacă la creştinism. Eram cu alţi doi preoţi greco-catolici, dar a ales să fie botezat ortodox. Nu aveam nici sfintele vase, nici veştminte, nu aveam nimic, doar eram în închisoare. Păstrasem nişte pâine de la masă, iar vin am făcut din două kilograme de struguri primite în pachet în coloniile de muncă”, își amintește părintele Mina.

Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi duh rapid

Între filele Jurnalului fericirii, se ascunde sfioasă și evocarea zilei botezului: „Era 15 martie 1960: Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. (…) Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, cuibărul, tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năcăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă. (…) Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi duh rapid”. Naşul de botez fusese ales Emanuel Vidraşcu, şeful de cabinet al ministrului de Externe Mihai Antonescu şi cel care a purtat cu maşina la tipografie celebrul ordin «Vă ordon, treceți Prutul!»”.

Este limpede că venirea lui Nicolae Steinhardt la Hristos nu a fost o bizarerie, ci o necesitate absolută, rezultatul unor teribile experiențe de viață și al unor cugetări persistente, ivite din acuitatea și profunzimea trăirilor sale creștine, după cum el însuși mărturisește adesea: „Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, şi muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută. O contopire mescalinică în toate şi o desăvârşită îndepărtare în senin. O mână care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite”.

În Lumina harului  – „Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc”

Peste ani, după eliberare, Steinhardt își va desăvărși taina botezului prin mirungere și primirea Sf. Împărtășanii la schitul bucureștean Darvari. Flămând de iubire și de sens, greu încercat de foame, frig și teroare, Steinhardt are în celula 25 a închisorii Jilava, două vise prin care va simți adumbrirea harului trebuitor izbânzilor asupra condiției umane decăzute și a suferinței extreme: „Odată mi s-a arătat în vis mama – care mergea mereu la Capra, la biserică, și care vorbea atât de curat și de fermecător românește – și, luându-mă de mână, m-a dus la un perete dintr-o Casă a Domnului. Un perete uriaș în întregime zugrăvit cu figuri de sfinți și acoperit cu icoane. Mă ducea înspre chipurile pictate și înspre icoane și mă îndemna să le sărut. Al doilea vis a fost mai cutremurător. Mi s-a dăruit un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriașă – albă și strălucitoare – și mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părțile, e o fericire totală, și înlătură totul; sunt scăldat în lumină orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină și exult. Știu că va dura veșnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt , îmi vorbește lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt: și înțeleg prin intelect și pe calea simțirii – înțeleg că e Domnul și că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci și viețuiesc în mijlocul ei, mă leagană – și-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuiește. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc”.

Sfârșitul anului 1960 îl găsește în hrubele ostile ale Reduitului Jilava, după o grevă a foamei care îi zdruncină serios sănătatea. Distrofic, etichetat ca „nesincer cu ancheta”, este proscris, nefiind scos la vreo muncă. Paradoxal, în celula 84, „în locul acela aproape ireal de sinistru, aveam să cunosc cele mai fericite zile din viața mea, arătându-mi-se că minunea face parte din viața reală ca o componentă indiscutabilă a lumii”.

GHERLA – „Devoțiunea mea particulară este crucea”.

Crucea, „singurul tipar care ne îngăduie să înțelegem taina lumii și a vieții”, este altarul de jertfă al lui Steinhardt și în perioada detenției de la Aiud și Gherla (1961-1964). Sufletul lui vibrează acum tainic în aceeași bătaie, în acelați avânt la acordurile versului lui N. Crainic din Cântecul potirului: „Și iată, potirul la gură Te-aduce/ Iisuse Hristoase, Tu, jertfa pe Cruce/ Adapă-ne, sânge de Sfânt Dumnezeu/ Ca bobul în holdă, ca mustu-n ciorchine/ Ești totul în toate și toate prin Tine/ Tu, vinul de-a pururi al neamului meu”. În mâzga și întunericul celulei 44, Steinhardt continuă să fie martorul tăcut al îmbrățișărilor divine de har și lumină: „Noaptea, mergând spre tinetă, se întâmplă să-l văd pe firavul părinte Traian Pop în capul oaselor, pe saltea; nu doarme, se roagă; din ochii pe jumătate închiși i se preling lacrimi: fața îi este luminată extatic. Priveliștea aceasta îmi despică inima-n două și dacă în clipa aceea mi s-ar cere să-mi dau viața mi-aș da-o fără a sta pe gânduri. M-aș arunca pe fereastră în curte. Dar fereastra are gratii, e bătută în scânduri și eu nu-s decât un sentimental impresionabil, totul la mine se petrece pe planul emotivității, care-i superficialitate”[4].

Simultan, lumea insidioasă a temniței se descompune în fascicule de viață chinuitoare, vecină cu supliciile infernului: „Am dobândit convingerea că închisoarea politică fusese concepută pe temeiul ideilor cibernetice de retroacțiune și morfogeneză spontană. Deținuții să se chinuiască unii pe alții. Economie de mijloace: gardienii vor interveni prea puțin. Condamnații își vor crea singuri infernul”. Singurul punct de sprijin rămâne introvertirea suferinței ca cel mai neîndoielnic, dar și cel mai criptic traiect spre veșnicie: „Toate le putem afla, toate le putem cunoaște, toate le putem învăța. Numai suferința, nu. Credem că știm ce e suferința, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da’ de unde! Suferința e veșnic nouă, proteică la infinit, orișicând proaspătă”.

ELIBERAREA. „Am intrat în închisoare orb şi ies cu ochii deschişi”

Intervenția proniei divine, rostuită să-i întregească corola pătimirilor prin lepădarea definitivă de lume în viața monahală, îl absolvă de închisoare înainte de termen prin Decretul de grațiere generală a deținuților politici din 1964. Eliberat în ultima zi, după îndelungi și chinuitoare așteptări care îi provocau „o stare ilogică de nerăbdare și anxietate”, nu pregetă să-și întocmească un amănuțit examen de conștiință: „Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi;

– am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea;

– am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul;

– ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi”.

Corolarul bilanțului rămâne un autentic testament al metanoiei creștine, întregind nimbul generozității fără umbre al profilului sufletesc steinhardtian: „Din rob și schilod, Doamne m-ai făcut om liber și senior; din fricos și mișel, om îndrăzneț; din ființă a întunecimii, un ahtiat dupa lumină; și slobod a încerca senzația că nu-mi este interzis a năzui să mă port efectiv potrivit cu învățătura și vrerea Ta”.

Anii care urmează sunt prolifici pentru viața literară în care se ancorează cu un avânt titanic la insistențele lui Constantin Noica. Publică traduceri, medalione, eseuri, cronici și semnează în publicații precum: „Secolul 20”, „Viaţa Românească”, „Steaua”, „Familia”, „Vatra”, „Orizont”, „Echinox” sau „Opinia studenţească”. În urma acestor colaborări, rezultă mai multe volume de eseuri şi critică literară, cele mai cunoscute fiind „Între viaţă şi cărţi” (1976) şi „Incertitudini literare” (1980, pentru care şi primeşte Marele Premiu al Criticii literare.

Îmbrăcat în haina desăvârșirii – monahismul

În același timp, își continuă drumul lăuntric spre desăvârșire și după moartea tatălui său, survenită în 1967, începe să-și caute o mănăstire, demers anevoios din cauza trecutului din temnițele comuniste care îl stigmatizează drept persoană preferabil de evitat. Hristos îi întinde și de această dată mâna. Este sfătuit de Constantin Noica care îl cunoscuse de puțină vreme pe IPS Justinian Chira al Maramureșului și Sătmarului, să se retragă în mănăstirea Rohia unde va și îmbrăca haina dăruirii supreme la 16 august 1980. Părintelui Nicolae i se deschid acum noi adâncimi de trăire creștină, așa cum singur mărturisește: „Am început să gândesc altfel de când am venit la Rohia. Am început să privesc lumea cu alți ochi. S-a petrecut în mine ceva ce mi-a completat harul și bucuria pe care am trăit-o după ce am primit botezul în pușcărie și am devenit creștin. Aici mi-am găsit eu ceea ce căutam de-o viață întreagă. Aici simt că este capătul drumului meu…”.

Totodată, la călugărie primește de la IPS Justinian, cel care va înfrunta până la capăt, cu curaj și demnitate hărțuielile Securității deranjată de prezența lui Steinhardt la Rohia -, ascultarea de a scrie mereu, după cum îl va inspira harul și de a răspunde de biblioteca mănăstirii în patrimoiul căreia se găseau în neorânduială peste 23.000 de volume. Stropi de lumină și de foc cristalizați, transformați în cuvinte se aștern cuminte în filele Jurnalului fericirii. Conceput ca un „testament literar”, cartea care a fost redactată, în prima sa formă, la începutul anilor 1970, având aproximativ 570 de pagini dactilografiate, va avea până la publicare același drum sinuos pe care l-a avut în viață și autorul ei. În 1972, este confiscată de Securitate şi restituită trei ani mai tîrziu, după numeroase intervenţii pe lângă Uniunea Scriitorilor. O a doua variantă, mai amplă, de circa 760 de pagini, este confiscată, din nou, în 1984. Două variante sunt scoase pe ascuns din ţară şi ajung în mâinile Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca, la Paris, devenind subiectul unui veritabil „serial” difuzat la postul de radio „Europa liberă”, între anii 1988 şi 1989. Publicată, pentru prima dată oficial, în 1992, Jurnalul fericirii a devenit imediat o piatră de temelie a culturii românești.

La Rohia, prin bogăția de duh și de trăire creștină, părintele Nicolae devine în scurt timp mentorul spiritual al mănăstirii și un nesecat izvor de har pentru cei tineri. Părintele Pantelimon, care i-a fost ucenic,își amintește: „Ne iubea foarte mult, dar ne şi certa când greşeam. Pe atunci aveam 17-18 ani şi, bineînţeles, cum sunt tinerii, mai greşeam din când în când. Dânsul, ca şi un părinte bun şi iubitor, ne certa cu multă blândeţe şi multă dragoste şi încerca să ne facă mai conştienţi. Îl iubeam foarte mult şi ne simţeam în preajma dânsului ca şi în preajma unui tată duhovnicesc. Ne simţeam foarte aproape. Eu de multe ori îl mai şi deranjam. Veneam cu tot felul de întrebări, abia intrat în viaţa monahală, dar nu se supăra și întotdeauna își făcea timp și pentru noi”[5].

„Mai bine este să mor odată cu Hristos, decât să-L reneg”

Viața monahală, aidoma celei din detenție, îi va fi necontenit prilej de totală jertfă și înălțătoare renunțare: „Să nu ținem la viață, să fim oricând gata s-o jertfim, defăimând deșertăciunile”. Senin și cu sufletul odihnit în brațele Mirelui ceresc, își va duce răbdător bătălia finală cu frământătura de tină a trupului răpus de boală: „Contractase o tuberculoză intestinală în închisoare ale cărei efecte l-au urmărit toată viaţa, şi-a fracturat femurul, era cardiac şi avea tot felul de limitări fiziologice, dar se comporta întotdeauna ca un vajnic soldat. Adesea, nu mai putea fi hrănit decât prin perfuzii. L-am văzut de câteva ori răstignit între pungile cu glucoză, întâmpinându-mă cu acelaşi gen de discurs: «Frate Virgile, eu, când nu sunt încă pe moarte, mă simt minunat!»”, povestește profesorul Ciomoş în volumul Convorbiri despre N. Steinhardt.

În martie 1989, angina pectorală de care părintele Nicolae suferea, se agravează, motiv pentru care se hotărăște să plece de urgenţă la Bucureşti pentru a fi consultat de un medic specialist. Pe drumul spre Baia Mare, alături de părinţii Justin Hodea şi Paisie Rogojan, Steinhardt vorbește numai despre moarte și se luptă cu înverșunare să țină piept gândurilor de îndoială care îl atacă fără milă: „Tare mă supără nişte gân­duri, că nu m-a iertat Dumnezeu de pă­catele tinereţii mele”. În aerogara din Baia Mare, în aşteptarea îmbarcării pentru Bucureşti, suferă un infarct şi este dus la spitalul din localitate.

A doua zi, pe deplin conştient, şi-a orchestrat şi dirijat propria «trecere»: după redactarea ulti­melor indicaţii testamentare şi a listei persoanelor care urmau a fi invitate la în­mor­mân­tare, a cerut să i se aprindă o lu­mânare, să i se citească un psalm şi, în cele din urmă, s-a ho­tărât să ple­ce… «M-am hrănit de lu­mea asta!», îmi spusese cu câtva timp înainte. Ră­mâne însă să ne întrebăm dacă n-ar fi spus acelaşi lu­cru şi despre cea în care, foarte cu­rând, aveam să intrăm cu toţii”, relatează Virgil Ciomoş, unul dintre apro­piaţii şi discipolii părintelui Steinhardt. Pe 29 martie 1989, la 77 de ani, părintele Nicolae Steinhardt își dă obștescul sfârșit într-un spital din Baia Mare, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Rohia. „Când l-a chemat Domnul, el a răspuns cu dăruire până la jertfă, cu o mortificare întreită. Da, de trei ori a dat dovada că acceptă lepădarea de sine (mortificarea) și anume:

– când s-a hotărât să rămână fidel grupului alcătuit din oameni de cultura creștini și români, fără să-i trădeze;

– când a cerut botezul creștin, renunțând la Legea Vechiului Testament;

– când a cerut să depună votul monahal în Mănăstirea Rohia, lepădându-se întru totul de duhul lumesc” (Părintele Mina Dobzeu).

La Rohia, în cimitirul unde liniștea pământescului se confundă cu pacea celestă a  veșniciei „mormântul părintelui N. Steinhardt este o mărturie vie a desăvârșitei integrări în spiritualitatea românească autentică. În acest mormânt odihnește partea de humă, acumulată de Nicolae Steinhardt aici în lume, însă spiritul său viu se plimbă și acum prin ograda mănăstirii pe care a iubit-o așa de mult. Călătorește și acum, așa cum îi plăcea lui să călătorească pe când era în viață și bătea la porțile prietenilor, intra în casa tuturor oamenilor iubitori de o hrană spirituală bună, plângea și râdea cu noi, se distra și se însenina în fața noastră prin cărțile sale, prin expresiile lui miraculoase și unice, și sunt deplin încredințat că el contemplă acum, cu o supremă fericire, de-acolo de unde se află, pe Stăpânul nostru atotputernic, pe care în mod neîncetat L-a slujit, pe Iisus Hristos, Domnul cerului și al pământului”(IPS Justinian Chira).

[1] Frag. din Autobiografie în Martiri și mărturisitori români din sec. XX, de Fabian Seiche, Ed. Agaton, 2010, pag. 458-459.

[2] N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000 (n.ed. toate citatele autobiografice sunt preluate din aceeași sursă).

[5] Preluat de pe http://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/nicolae-steinhardt

(Articol apărut în Revista Ortodoxă ATITUDINI, Nr. 40)