„Părintele ne aștepta”

După ce Părintele Justin ne-a dat binecuvântarea pentru a ne întoarce în România, pur și simplu, a intrat un dor puternic în noi. Nu mai aveam stare, trebuia neapărat să plecăm din Spania. La mine, am înțeles, eram de aici, mi se părea firesc, dar la soția mea nu îmi puteam explica de unde venea această dorință atât de puternică de a se stabili definitiv în România. Pentru toate acestea, „vinovat” era doar Părintele Justin, cu complicitatea Maicii Domnului, ocrotitoarea familiei noastre. În ultima scrisoare adresată Părintelui din Spania, îl întrebam cum și ce să facem pentru a pune toate lucrurile în regulă. Răspunsul Părintelui a venit scurt și prompt: „Până vă întoarceți, citiți zilnic Acatistul Sf. Duh și să faceți cum vă luminează bunul Dumnezeu. Mai multe vorbim după ce veți veni în țară”. Așa am și făcut. Odată ajunși în România, a doua zi am fost deja la Mănăstirea Paltin, unde Părintele se afla de ceva vreme. Acolo era lume multă, multe nume înscrise deja înaintea noastră. Noi nu știam cum să procedăm, căci aveam și copiii cu noi, toți mici: Andrei de 4 ani, Nicolae de 2 ani și Nectarie avea doar 2 luni. La ce număr aveam noi, ne gândeam că nu îl vom mai prinde pe Părintele în acea zi, dar ne-am așezat totuși la rând.

Așa cum am spus, era foarte multă lume, oameni de toate vârstele, tineri și bătrâni, femei și bărbați, unii chiar însoțiți de copii mici ca și noi. Așezați la rând și puțin deznădăjduiți, căci nu știam dacă vor avea răbdare copiii, văd că ies primele persoane ce au intrat la Părintele, iar după ei, părintele G. care întreabă: „Care e familia cu trei copii din Spania? Să vină în față și să intre că îi așteaptă Părintele”. Noi, în prima fază, nu am schițat niciun gest, căci nu ne gândeam că despre noi este vorba, doar când a întrebat a doua oară, am mers în față, năuciți de cele întâmplate. După ce am intrat înăuntru, ne-am dat seama că Părintele ne aștepta. Ne-a zâmbit, ne-a binecuvântat și până să ne dezmeticim noi, a zis: „Haideți, dragii mei. Bine ați venit! Închideți repede ușa și stați jos”. Părintele se bucura. Se vedea acest lucru pe fața sa. Țin minte că avea un pui de pisică în brațe. Se tot întreba ce să ne dea și ne spunea: „Nu vă grăbiți din cauza oamenilor care așteaptă, mai pot aștepta oleacă”. Între timp a scos din buzunar un briceag mic și vechi și mi-a cerut să-i dau pâinea mare, de casă, care era caldă încă și se afla pe patul de lângă fotoliul în care Părintele stătea. A binecuvântat acea pâine și a zis: „Împart această pâine frățește cu voi și fie ca bunul Dumnezeu să facă în așa fel ca niciodată să nu vă mai lipsească pâinea de pe masă”. A fost cea mai bună pâine mâncată vreodată. S-a bucurat să îi vadă pe copii și la un moment dat l-a privit pe cel mic, pe Nectarie, care până atunci a fost un bebeluș care nu scotea un sunet și a zis: „Are de la Dumnezeu o voce foarte puternică acest copil. Atunci când va fi episcop, se vor cutremura bisericile când va predica de la amvon. Da, o să fie episcop”. Eu l-am întrerupt și i-am spus: „Părinte, de Andrei mi-ați spus că o să fie episcop”, la care Părintele a răspuns: „Da și Andrei o să fie episcop”. În acel moment privirea i s-a îndreptat spre Nicolae și a zis: „Nicolae o să fie ajutorul. Da, el o să fie ajutorul”.

Șase farfurii

În anul 2012, pe data de 24 noiembrie, de asemenea eram la Părintele Justin, ultima dată când am fost în formație completă, toată familia. Printre altele, Părintele ne-a spus: „Măi, trăim vremuri grele. Este greu în ziua de astăzi să pui mâncare în șase farfurii”. Eu, deși înțelesesem la ce se referea, am spus: „Părinte, suntem doar cinci”, iar Părintele spunea: „Da, da, șase farfurii”. Eu am repetat din nou că suntem doar cinci, la care Părintele zâmbind spuse: „Măi, măi cu tine nu mă înțeleg”. Și, privind-o pe soția mea, îi spuse: „Ia du-te și ia icoana aceea cu Sf. Ecaterina de pe perete și păstreaz-o”. Atunci am înțeles perfect la ce se referea Părintele. Vom mai avea un copil, de data aceasta o fetiță, așa cum ne doream. Cât despre nume ce să spun? Ne doream ca fetița pe care am fi avut-o să se numească Ecaterina. Icoana primită era a Sfintei Ecaterina, iar atunci era chiar ajunul sărbătorii Sf. Ecaterina. Am fost din nou copleșiți.

Acum, când scriu aceste rânduri, pot să vă spun că Ecaterina-Anastasia are 3 ani. În urmă cu o lună, am fost în pelerinaj la mănăstirile din județul Neamț, cu copiii și bineînțeles că am ales să rămânem mai mult la Petru-Vodă. Am dus-o, desigur, pe Ecaterina la mormântul Părintelui și am fost impresionați că atunci când am apropiat-o să atingă fotografia de la crucea Părintelui – cu fruntea, ne gândeam noi – aceasta a cuprins crucea cu amândouă mâinile și a sărutat-o în mod repetat, așa cum ne văzuse pe noi. Am fost surprinși acasă, când am văzut-o că îmi cerea revista Atitudini, pe care o citeam în acele momente și, când i-am dat-o, a sărutat chipul Părintelui Justin. Îl recunoaște pe Părintele de câte ori vede vreo fotografie de a sa. Nu are cum să fie altfel, doar este darul Părintelui Justin…

De câteva ori, după venirea noastră în România, am mers la Părintele cu gândul de a-i cere ceva de la sfinția sa ca amintire, ne-a citit gândurile. Și de fiecare dată ne dăruia câte o icoană, câte o carte sau ne scria câte ceva pe vreo carte cumpărată de noi. Păstrăm cu sfințenie aceste icoane care au pentru noi o însemnătate dublă, o dată pentru ce reprezintă ele și pentru faptul că sunt binecuvântate de Părintele nostru drag, Părintele Justin. În fața acestor icoane veghează permanent o candelă…

„Nu vă las, măi, nu vă las! Nu o să vă las!”

În data de 7 februarie 2013, venisem la Părintele pentru a-i spune: „La mulți ani!”, deoarece pe 10 februarie[1] venea la sfinția sa multă lume. Am avut o presimțire că Părintele nu va mai fi mult printre noi. Am simțit din convorbirea avută cu Părintele același lucru. Vorbea mai pe înțelesul meu cele ce mă dureau pe mine. Era diferit față de celelalte convorbiri ale noastre: „Grea cruce aveți, măi! Ar fi bine să vă puteți retrage undeva la țară, cu o capră, câteva găini și puțin pământ… Să vă faceți casă! Da. Să vă faceți casă! Eu am să v-o sfințesc”. „Da, Părinte, dar cu ce să ne facem casă? Banii din Spania s-au terminat, apartamentul din Spania nu îl mai putem plăti, o să ni-l ia Banca și rămânem și datori pe deasupra. Magazinul ce l-am deschis acum câțiva ani la Bistrița este în pragul falimentului. Nu am mai putut plăti nici chiria, de 7 luni”. „Apartamentul din Spania… Scăpați de el! Dați-l de pomană. Măi, băiete, nu ai tu nevoie de toate astea. Nu îți vor trebui!”. „Dar ce să fac, Părinte, ca să ies din încurcăturile astea?”. „Nimic, măi! Nimic să nu faci! Doar roagă-te! Asta să faci! Nu ai nevoie de nimic. Du-te în Maramureș și caută o casă veche, din stejar. O dau ăștia pe degeaba, doar ca să-și poată face în locul lor palate. O casă de stejar te mai poate ține încă 500 de ani. Cu vreo 5000 de euro o iei. Ți-o demontează, numerotează fiecare lemn și într-o lună ai avea montată propria ta casă”. „Și cu ce să mă ocup, Părinte?”, „Roșii, măi! Roșii de ale noastre, sănătoase!”. Părintele își adună amândoi pumnii pentru a-mi arăta cât de mari să fie roșiile și a repetat: „Roșii românești, măi!”.

Nu știu cum voi putea face toate astea, dar cuvintele Părintelui Justin cum că sfinția sa ne va binecuvânta casa, ne dau nădejde că ne va ajuta și de această dată, așa cum o face de fiecare dată și cum a făcut-o încă de când ne-am cunoscut.

Îi spuneam Părintelui cât de greu ne este și că nu mai știm ce să facem pentru a ieși din aceste greutăți și îl rugam să nu ne lase, iar Părintele ne spunea: „Nu vă las, măi. Nu vă las!”. Atunci eu, mergând mai departe, i-am cerut Părintelui, că dacă va trece la Domnul și va avea îndrăzneală în fața Lui, să nu ne lase nici atunci și să ne ducă și pe noi la Rai. Părintele a repetat de trei ori: „Nu vă las, măi, nu vă las! Nu o să vă las!”. Acest lucru ne dă încredere! Știu că Sfinții nu mint și nu fac promisiuni false.

[1] Ziua de naștere a Părintelui Justin.

(continuare în Revista Atitudini Nr. 57)