CUVIOSUL PAISIE VELICIKOVSKI – STAREȚUL DESĂVÂRȘIT DE LA NEAMȚ

Motto: „Smerenia este temelia tuturor virtuţilor evanghelice. Ea este atât de trebuincioasă pentru mântuire, cum este respiraţia pentru viaţa omului. De aceea, tot cel ce vrea să se mântuiască, trebuie să se socotească din toată inima înaintea lui Dumnezeu, ca cel mai de pe urmă între oameni şi pentru orice păcat să se condamne pe sine, iar nu pe alţii”. (Sf. Paisie Velicikovski)

PRIMII ANI DE VIAȚĂ ÎN LUMINA CREDINȚEI

„Mi-am fixat un astfel de legământ în suflet și în fața lui Dumnezeu care să mă întărească în harul Său: să nu judec pe aproapele meu, chiar dacă-l voi fi văzut cu ochii mei cum greșește”.

„Calea noastră spre a cunoaște pe Dumnezeu trece nu prin cărți, ci prin credința în cuvântul lui Hristos; credința aceasta ne pogoară mintea într-o inimă cuprinsă de flacăra iubirii pentru Hristos. Acolo în străfunduri, mâna lui Dumnezeu gingaș ne cuprinde și ne ridică la cer. Cel ce este asemănător lui Hristos în manifestările Sale pământești, acela în chip firesc se aseamănă Lui și în planul dumnezeiesc”[1]. Profilul duhovnicesc al Sf. Paisie Velicikovski, starețul harismatic al monahismului veacului al XVIII-lea, confirmă reflecțiile arhim. Sofronie Saharov așternute pe hârtie cu două secole mai târziu. Sf. Paisie – „omul desprins cu totul de trup”, după cum îl descria Constantin Caragea, un pelerin grec care ajungând la Neamț, după întâlnirea cu marele stareț avea să exclame fără să exagereze câtuși de puțin: „Pentru prima dată în viață am văzut cu ochii mei sfințenia întrupată și neprefăcută!” – a venit pe lume la 21 decembrie 1722, în orașul Poltava din Ucraina, numită pe atunci Malorusia (Rusia mică), într-o familie de preoți, cu o veche tradiție monahală: bunica, mama și sora mamei sale au ales să îmbrățișeze viața de mănăstire. Botezat cu numele de Petru, după numele Sfântului mitropolit Petru al Kievului (†1326) prăznuit în aceeași zi de 21 decembrie, Sf. Paisie a fost al 11-lea copil din cei 12 pe care i-au avut preotul catedralei din Poltava, Ioan și soția lui, Irina. Chipul luminos al tatălui și inima lui milostivă vor rămâne în amintirea Sfântului Paisie care, peste ani, avea să mărturisească ucenicilor săi: „Tata era atât de milostiv și de îndurat către săraci, încât își împărțea fără cruțare averea sa, iar mama îl certa zicându-i că îi vor rămâne copiii săraci și cerșetori. Iar el, știind că cel ce dă milostenie nu pierde ceea ce dă, ci o află acolo întru Împărăția cerurilor însutită, îi răspundea zicând: «O, femeie, ce mă oprești de la o faptă bună ca aceasta, care este pricinuitoare de însutite răsplătiri în cer, iar aici în lumea aceasta, de bunătăți pământești?… De ce ești așa mică la suflet? Copiii mei nu vor fi săraci, nu, căci Dumnezeu este bogat». Astfel o îndrepta căci și ea era foarte bine credincioasă și râvnitoare de fapte bune și iubitoare și păzitoare a poruncilor Domnului”[2].

Anii copilăriei binecuvântați de harul rugăciunii înălțate în biserica Adormirii Maicii Domnului din Poltava în care slujiseră ca preoți bunicul, străbunicul și tatăl Sfântului Paisie și de nectarul cărților sfinte din care va sorbi cu nesaț între orele de învățătură, vor aprinde în sufletul lui Petru, rămas orfan de tată la doar 4 ani, „dorința arzătoare de a lăsa lumea și de a primi sfântul chip monahicesc”[3]: „Când eram de 7 ani, am început să citesc. Mai întâi am citit cu mare osârdie și luare-aminte Sfânta Scriptură, Vechiul și Noul Testament, iar apoi Mărgăritarul Sf. Ioan Gură de Aur și cărțile Sf. Efrem și Dorotei, în care el vorbea despre clevetire și osândire și am înțeles ce mare păcat e acesta. Atunci, încă din tinerețea mea, am făcut această făgăduință înaintea lui Dumnezeu: «Doamne, dacă voi învinui vreodată pe fratele meu, chiar dacă îl văd păcătuind cu ochii mei, să se deschidă pământul și să mă înghită». Am pus deci stavilă gurii mele, ca să nu spun niciodată niciun cuvânt nimănui despre ceva ce am văzut și am auzit și prin harul lui Hristos, am ținut această făgăduință toată viața mea”. La vârsta de 13 ani, Sf. Paisie rămâne și fără sprijinul fratelui celui mai mare, preotul Ioan care părăsește cele vremelnice, iar rudele îl înfățișează pe tânărul Petru mitropolitului Kievului, Rafael, pentru a-i cere întărirea dreptului de a moșteni parohia tatălui său. Mișcat de cucernicia noului candidat, mitropolitul nu șovăiește în a-i încredința gramata pentru catedrala din Poltava, îndemnându-l pe Petru să se înscrie la Școala Frăției din Kiev, cunoscută și sub numele de „Academia Movileană”. Următorii patru ani vor fi dedicați studiului gramaticii, iar vacanțele vor fi răstimpuri de revigorare a sufletului prin lectura cărților sfinte care îl vor ajuta pe Petru să pătrundă miezul vieții duhovnicești: „Mi-am fixat un astfel de legământ în suflet și în fața lui Dumnezeu care să mă întărească în harul Său: să nu judec pe aproapele meu, chiar dacă-l voi fi văzut cu ochii mei cum greșește, căci se știe bine că Unul singur este Judecător drept și adevărat al viilor și al morților, fiindcă acela care judecă pe aproapele său, ia asupra sa o demnitate a lui Dumnezeu. Și ce este mai înfricoșător decât aceasta?”.

 URMÂND LUI HRISTOS ÎN VIAȚA DE MĂNĂSTIRE

„Din citirea cărților sfinte a început să se nască în sufletul meu dorința arzătoare de a lăsa lumea și de a primi sfântul chip monahicesc”.

După terminarea școlii tânărul Petru, îmboldit de dorul după viața monahală, peregrinează între Lavra peșterilor de la Kiev și pustia Kitaev, în căutarea unei mănăstiri care să-i odihnească sufletul și să-i înlesnească „a urma sărăciei lui Hristos și a duce o viață de înfrânare după făgăduințele monahicești”. Nu reușește să capete încuviințarea mamei sale pentru a îmbrățișa viața monahală, dar cu binecuvântarea duhovnicului său, ieroschimonahul Pahomie, tânărul Petru se horărăște să renunțe la școală, și să pornească spre mănăstirea Liubețki, situată la graniță pe malul stâng al Niprului: „Cât am stat în mănăstirea aceea, mai mult decât orice îmi umplea sufletul de bucurie când îl vedeam pe preacuviosul părinte egumen cum se purta cu frații cu mare dragoste și blândețe și smerenie, ca un tată iubitor cu fiii lui, cu răbdare și îndelungă-răbdare. Dacă se întâmpla ca vreunul dintre frați să greșească cu ceva ca un om și să ceară iertare, acesta i-o dădea deîndată, făcând-o cu atâta blândețe sufletească, spunând cuvinte folositoare sufletului și rânduind canon după puterile fiecăruia. De aceea și frații rămâneau într-o adâncă pace, mulțumind lui Dumnezeu”.

Schimbarea egumenului îl determină pe fratele Petru ca în primăvara anului 1745 să fugă pe ascuns de la Liubețki și să treacă noaptea Niprul înghețat care pe alocuri, pe unde gheața se topise, amenința să-l înghită în apele lui învolburate. Înfruntând primejdii și boli, ajunge în Moldova unde tulburările provocate de propaganda uniației catolice poloneze, îl fac să se întoarcă la mănăstirile ortodoxe aflate nu departe de Nipru, sub oblăduirea mitropolitului Kievului. Bătând la porțile mănăstirii Medvedovski, novicele Petru este primit în obște și rasoforit împreună cu un alt frate, de praznicul Schimbării la față, sub numele de Partenie: „Când ne-a tuns, fratelui care locuia cu mine în aceeași chilie, egumenul i-a pus numele de Platon, iar mie Partenie. După săvârșirea Dumnezeieștii Liturghii, când am ieșit din biserică, din nebăgare de seamă, frații au schimbat numele noastre și au început să mă strige pe mine Platon și pe el Partenie. M-am dus la părintele egumen și l-am înștiințat de aceasta. El însă mi-a spus: «Deoarece frații n-au fost cu luare-aminte la tundere, la numele voastre și schimbându-le l-au numit pe acela Partenie, iar pe tine Platon, așa să vă numiți și să nu te tulburi pentru aceasta»”. La scurt timp, aceeași prigoană venită din partea uniației poloneze îl silește să părăsească și această mănăstire și să se refugieze în Lavra Peșterilor de la Kiev, purtând în suflet gândul „ca niciodată să nu mai trăiesc într-o țară în care Biserica lui Dumnezeu și credința ortodoxă sunt prigonite de rău-credincioși. Cu dor doream deci să merg în ortodoxa și de Dumnezeu păzita țară a Moldovei”. Vreme de un an, apropierea de marii nevoitori ai Lavrei Kievului și rânduiala de rugăciune a mănăstirii îi ostoiesc dorul după meleagurile moldave, însă într-o zi „văzându-mă preacinstitul între monahi ajutor de fierar, m-a chemat în chilia sa și după ce mi-a spus să stau jos, m-a privit cu jale și a început să-mi vorbească astfel: «Frate preaiubit, îmi pare foarte rău că vei pleca din această Lavră și de la noi și că vei merge în alt loc, unde te va povățui Dumnezeu». Eu însă, auzind de la el aceste lucruri peste așteptările mele, m-am mirat foarte, de vreme ce nu aveam nici cel mai mic gând de a pleca din acel loc sfânt”.

PRIN ÎNCERCĂRILE VIEȚII MONAHALE PE MELEAGURILE MOLDAVE

„Aici m-am învrednicit pentru prima dată să văd pravila bisericească săvârșită în parte după tipicul Sfântului Munte Athos, cu multă evlavie și cu frica lui Dumnezeu și m-am bucurat foarte pentru aceasta în sufletul meu”.

Nebănuite și neștiute sunt însă căile Domnului. Dragostea de frate pentru prietenul lui, Alexie din Kiev, care îl imploră să treacă împreună granița în Moldova pentru a petrece în pustie, îl determină să-i făgăduiască acestuia că îl va urma „punând și eu chezășie în fața Domnului care vede inimile noastre, că nu te voi părăsi până la ultima mea suflare și primesc în sufletul meu fără șovăială ca degrabă să plec împreună cu tine din patria noastră în străinătate”. În chip neașteptat fratele lui Alexei află de fuga acestuia și îl silește să se întoarcă la casa părintească fără să fie mișcat de sfâșietoarea despărțire a celor doi prieteni. Făgăduințele făcute se năruie într-o clipă, neschimbat rămânând doar planul lui Dumnezeu cu Sf. Paisie care, însoțit de alți doi colegi de școală, trece cu barca Nistrul în Țara Moldovei, poposind mai întâi la schitul Dălhăuți și fiind apoi primit de părintele Dometie la schitul Trăisteni: „Aici m-am învrednicit pentru prima dată să văd pravila bisericească săvârșită în parte după tipicul Sfântului Munte Athos, cu multă evlavie și cu frica lui Dumnezeu și m-am bucurat foarte pentru aceasta în sufletul meu”.

Nepriceperea și stângăciile în ascultarea de bucătar și de brutar nu îi răcesc râvna de a se jertfi în slujirea fraților, iar Dumnezeu care vede inima omului și nu judecă doar după fapte, rânduiește ca rasoforul Platon să fie ales de egumen să viețuiască pe lângă starețul Vasile schimonahul, „bărbat plăcut lui Dumnezeu, neîntrecut și fără egal între toți în înțelegerea dumnezeieștilor Scripturi”, însă teama de a nu fi silit să primească preoția înainte de vârsta fixată de canoanele Bisericii îl fac să nu rămână în preajma marelui nevoitor: „Când i-am mărturisit că nici după împlinirea anilor, dacă voi mai fi în viață, n-am de gând să intru în acest înfricoșător și înspăimântător cin niciodată până la moarte, el, ca un bărbat plin de judecată duhovnicească, n-a mai stăruit să fiu chemat la el, ci m-a lăsat liber în hotărârea și gândul meu. Aceasta este pricina pentru care nu m-am învrednicit să viețuiesc pe lângă un asemenea bărbat sfânt”.

Rămas la schitul Trăisteni, i se încredințează paza viei și ispitit de pofta de a mânca numai struguri, renunță la celelalte mâncăruri și „cade într-o mare slăbiciune trupească, iar fața îi slăbește ca de o boală”, recăpătându-și tăria trupului după ce revine la hrana obișnuită. Plânsul și suspinurile din inima Sfântului Paisie pentru că nu se trezește într-o noapte să meargă la biserică pentru Utrenie, îi încălzesc sufletul cu focul nevoinței de a dormi cât mai puțin, șezând pe o laviță în așteptarea clopotului de slujbă. Dorind viață pustnicească, Sf. Paisie este încredințat pe timpul iernii de către egumenul său, părintele Mihail, oblăduirii duhovnicești a pustnicului Onufrie de la schitul Cârnu de pe valea Buzăului: „Acest bărbat foarte mângâietor le povestea fraților cu de-amănuntul cum să trăiești în pustie, în munții cei preaînalți sau în văile cele mai adânci și cum să-ți aduni hrană atât cât poți căra în lunile de vară pentru restul de opt luni când nu poți vedea nicicum față omenească”.

PE CALEA ISIHIEI ÎN SFÂNTUL MUNTE. CHEMAREA LA VREDNICIA PREOȚEASCĂ

„Iar nevoințele sale sufletești erau o adâncă smerenie, o neîncetată învinuire de sine, zdrobirea inimii și lacrimi ce curgeau în râuri, neîncetata rugăciune a inimii, cântarea de psalmi și citirea Scripturilor”.

Odată cu sosirea primăverii, Sf. Paisie este așezat de pronia lui Dumnezeu la un alt început de drum. În anul 1746 pornește spre piscurile Athonului ca să ajungă la înălțimile cunoașterii dumnezeiești, „nădăjduind să afle acolo un părinte duhovnicesc iscusit căruia să i se predea în ascultarea sufletului și a trupului și să învețe de la el viețuirea duhovnicească”. Vreme de doi ani și jumătate, Sf. Paisie va petrece în pustia athonită „zăbovind în rugăciune și în lucrul mâinilor care era facerea lingurilor, fiind foarte iubitor de sărăcie și de neagoniseală încât niciodată când se ducea undeva, ușa chiliei nu o încuia, că nu avea cine, ce să ia”. La vârsta de 28 de ani, va primi tunderea în monahism cu numele de Paisie sub mantia ieroschimonahului Vasile, venit în Sfântul Munte pentru câteva zile. Sfatul starețului Vasile de a lăsa nevoința pustnicească pentru a păși pe calea împărătească a viețuirii în doi sau trei frați, va fi urmat neîntârziat de Sf. Paisie: „Mai bine este să trăiești împreună cu un frate, să-ți cunoști slăbiciunea și măsura ta, să te căiești, să te rogi înaintea Domnului și să te cureți în toată ziua prin harul lui Hristos, decât să porți în tine trufia și părerea de sine, să le ascunzi cu viclenie și să te hrănești cu traiul singuratic, că traiul singuratic aduce în puțină vreme vătămare celui pătimaș”.

Aflat în căutarea unui povățuitor, monahul Visarion sosit din Moldova aude că Paisie știe limba română și stăruie cu multe lacrimi să-i devină ucenic în nevoința de a-și tăia voia proprie unul înaintea altuia, „având un suflet și o inimă și totul de obște în ce privește susținerea vieții lor”. În scurt timp, în preajma lor s-au adunat alți 12 monahi moldoveni și 5 slavi dornici să urmeze viețuirii isihaste a micii obști paisiene stabilite la chilia Sfântului Constantin de pe lângă mănăstirea Pantocrator. Cum centrul vieții unei obști monahale este Dumnezeiasca Liturghie, iar frații adunați în jurul Sf. Paisie nu aveau preot, ei au început să-l roage cu lacrimi să primească preoția, deși sfântul se împotrivea socotindu-se nevrednic de o taină ca aceasta. L-au convins să accepte hirotonia, mustrările cuvioșilor nevoitori ai Athonului care l-au supus la un aspru examen de conștiință: „Cum poți tu să înveți pe frați să asculte și să-și taie voia, când tu nu faci ascultare și respingi lacrimile atâtor oameni? Vădit lucru este că tu iubești voia ta și crezi minții tale mai mult decât vorbelor celor mai bătrâni cu anii și cu mintea. Oare tu nu știi unde duce neascultarea?”.

Îmbrăcat în harul preoției la 36 de ani de către episcopul Grigorie Râșca, Sf. Paisie primește binecuvântarea Patriarhului Serafim să înființeze schitul Sf. Ilie pe terenul mănăstirii Pantocrator. În cursul anului 1757, se înalță cu repeziciune biserica din piatră, trapeza, bucătăria, arhondaricul şi 15 chilii cu ajutorul donaţiilor care veneau din ţările ortodoxe. Rânduiala monahală a Sf. Vasile cel Mare introdusă de Sf. Paisie în viața obștii, pravila bisericească ținută la strană în cele două limbi slavonă și română, dragostea nefățarnică a starețului față de toți, au sporit numărul viețuitorilor la 60 de monahi. Iubitor de cuvântul viu al Sf. Scripturi și al învățăturii Sfinților Părinți fără de care sufletul nu-și găsește odihna în lumea aceasta, Sf. Paisie deprinde limba greacă de la monahul Macarie, cunoscător al limbii elene și face traduceri patristice din limba greacă în slavonă sub îndrumarea acestuia. Totodată trezvitor la situația politică a timpului care frământa adânc viața athonită, la amenințarea turcilor pe de o parte și la rivalitatea dintre greci și slavi pe de altă parte, veghetor la soarta obștii sale, Sf. Paisie hotărăște să se reîntoarcă în Țările Române.

ÎNTOARCEREA ÎN ȚĂRILE ROMÂNE. POVĂȚUITOR DE SUFLETE LA MĂNĂSTIRILE DRAGOMIRNA ȘI SECU

„Să piară toate, chiar și trupurile noastre, numai să se păzească poruncile lui Dumnezeu și cu dânsele sufletele noastre!”

După 17 ani de nevoințe în Muntele Athos, în vara anului 1763, Sf. Paisie ajunge pe meleagurile moldave împreună cu cei 64 de ucenici ai săi, stabilindu-se la schitul Vărzărești, de lângă Focșani. Însoțit de duhovnicii Visarion și Gheorghe, pleacă la București să ceară o mănăstire mitropolitului de atunci, dar este refuzat, găsind înțelegerea cuvenită la mitropolitul Moldovei, Gavriil Calimachi care îl cunoștea personal pe Sf. Paisie, de la Sfântul Munte. Cu aprobarea Divanului şi a voievodului Grigorie Calimah, obştii venite de la Athos i se încredințează mănăstirea Dragomirna cu toate moşiile, prin hrisovul din 31 august 1763. Noul așezământ, ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca din 1609, va deveni locașul de nevoință al celor 64 de viețuitori hotărâți să păstreze vie rânduiala de rugăciune și de viață obștească deprinsă în Grădina Maicii Domnului. În toate ascultările se păstra tăcerea, pe buze rugăciunea, iar „fericitul însuși ieșea împreună cu frații și lucra cu ei la câmp și în celelalte ascultări, dând pildă tuturor și poruncind ca nimeni să nu se lenevească, fiindcă din trândăvie iasă tot răul. În fiecare seară, frații trebuiau să-și facă mărturisirea gândurilor fie fericitului însuși, fie duhovnicilor rânduiți pentru aceasta. Asupra tuturor copiilor săi duhovnicești, fericitul revărsa mila sa părintească ocrotindu-i în dragoste nefățarnică, rânduindu-le ascultările cu înțelepciune după priceperea fiecăruia și arătând compătimire față de cei neputincioși. Fericitul părintele nostru avea un asemenea dar, încât putea să-i miște spre râvnă până și pe cei mai deznădăjduiți și îi putea mângâia până și pe cei mai plângăcioși. Dacă nu putea să împace un frate întristat cu cuvintele lui, atunci o făcea cu lacrimile lui: nimeni nu ieșea de la el nevindecat. Și-ar fi dat viața pentru cea mai ușoară din poruncile Domnului și era ca focul împotriva celor care nu le păzeau. Spunea: «Să piară toate, chiar și trupurile noastre, numai să se păzească poruncile lui Dumnezeu și cu dânsele sufletele noastre»”. În biserică citirea şi cântarea se făceau în limba slavă bisericească şi în limba română, de pe cărţile tipărite la Iaşi de mitropolitul Iacob Putneanul şi de alţi tipografi. „În fiecare zi, afară de duminici și sărbători, frații se adunau seara în trapeză, se aprindeau sfeșnicele și fericitul nostru părinte se așeza în locul obișnuit și citea o carte a Părinților: fie cea a Sf. Vasile cel Mare despre post, fie cea a Sf. Ioan Scărarul sau a Sf. Dorotei sau a Sf. Teodor Studitul. Într-o seară citirea se făcea în rusește, iar frații de limbă română citeau pavecernița, iar seara următoare citirea se făcea în românește, iar frații de limbă rusă citeau ei pavecernița”. Rânduiala vieții de obște va fi consemnată de Sf. Paisie în Aşezământul celor 18 puncte, prevăzând „sărăcia cea de bună voie după făgăduinţa chipului îngeresc, ascultarea de bunăvoie mărturisită din Sfânta Scriptură şi de Sfinţii Părinţi, mărturisirea, petrecerea până la moarte cu fraţii soborului adunaţi şi suferind toată strâmtorarea vieţii, citirea Dumnezeieştilor Scripturi şi a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, păzirea sfintelor posturi şi participarea la slujbele mănăstirii”.

După 12 ani de viețuire la Dragomirna, din cauza înstrăinării nordului Moldovei Austriei, ca urmare a războiului ruso-turc (1768-1774), Sf. Paisie se vede nevoit să se mute cu obștea la mănăstirea Secu de teama prigoanei uniate a guvernului austriac care voia să ia în stăpânire și mănăstirea Dragomirna. La 15 octombrie 1775, în frunte cu starețul Paisie, 50 de părinți se strămută în ctitoria vornicului Grigore Ureche, mănăstirea Secu, urmând ca și ceilalți 150 de frați rămași la Dragomirna peste iarnă, să vină și ei la Secu odată cu ivirea primăverii. „Vreme de trei ani de zile, frații s-au îngrijit și preocupat de întemeierea și construirea chiliilor, unii viețuind câte doi într-o chilie, alții singuri. Cu propriile lor mâini au construit înăuntru și în afara mănăstirii până la o sută de chilii. Și soborul se înmulțea zi de zi, fiindcă fericitul nu putea în niciun chip refuza să primească pe cei ce veneau rugându-l cu lacrimi să-i primească în ascultare și ucenicie”.

TRĂITOR AL ISIHASMULUI LA MĂNĂSTIREA NEAMȚ. ACTIVITATEA CĂRTURĂREASCĂ

„De veți avea osârdie în citirea cărților Părinților și veți lua aminte la învățătura din ele, atunci va fi între voi ascultare, pace, un singur gând și iubire întreolaltă…”.

După patru ani, voievodul Constantin Moruzi în dorința de a ajuta material obștea Sfântului Paisie trece și mănăstirea Neamț, cel mai vechi așezământ monahal din Moldova, în stăpânirea soborului marelui stareț. „Când fericitul a citit scrisoarea și a văzut în ea neașteptata poruncă de a lua în administrarea sa mănăstirea Neamțului, sufletul său se frământa ca o corabie; și-a pierdut pacea, iar tihna și liniștea din inima sa au pierit. Plângea și suspina cu amar, mai întâi din pricina împărțirii soborului, și mai apoi pentru că vedea mai înainte și neputința și supărarea și cursele gătite pentru cei slabi, fiindcă mănăstirea Neamțului era un loc de închinăciune din pricina icoanei făcătoare de minuni a Preacuratei Maicii Domnului și intrarea în ea era deschisă pentru oricine, stând acolo ca oaspeți multe fețe lumești”. Întristat peste măsură și de tulburările părinților Neamțului care se temeau să nu fie izgoniți de noul stareț, Sf. Paisie îi trimite domnitorului o scrisoare cu refuzul său rugător. Neînduplecat în hotărârea lui, Moruzi îi răspunde: „Fă ascultare, du-te la Neamț și nu te mai gândi la nimic altceva”. Când a văzut porunca, „nemăsurata întristare din sufletul său s-a înmulțit atât de mult că n-a mai putut mânca sau bea sau dormi și a slăbit foarte mult la trup”. Mângâiat și întărit de duhovnicii mai în vârstă ai mănăstirii, Sf. Paisie se supune voinței domnitorului și „binecuvântând pe toți care plângeau, a ieșit plângând din mănăstire și șezând într-o căruță, a pornit la drum”, ajungând la mănăstirea Neamțului la 14 august 1779. Maica Domnului îi ascultă rugăciunile, îi șterge lacrimile grele care îi apăsau sufletul și îl slobozește de toată neputința lui trupească: „Părăsind biserica, s-a dus în chilia sa să se odihnească și a căzut repede în somn pentru trei ceasuri. Când s-a trezit, s-a simțit ușurat de durerea din capul său, precum și o anume înzdrăvenire în trupul său și mâhnirea pierise cu totul, iar el a mulțumit cu lacrimi lui Dumnezeu și Preacuratei Maicii lui Dumnezeu”. Petrecerea la Neamț a marelui stareț marchează o etapă nouă în viețuirea lui duhovnicească, aceea a preocupării pentru traducerea și tipărirea manuscriselor vechi grecești, care ascundeau bogăția de har a învățăturii Sfinților Părinți. Trăitor al isihasmului, iubitor al rugăciunii inimii, încă din timpul viețuirii la Muntele Athos, Sf. Paisie este preocupat de traducerea corectă a textelor patristice grecești în slavonă, întrucât multe din ele conțineau greșeli și echivalențe neconforme cu originalul grecesc. Dornic să redea cât mai fidel gândirea Sfinților Părinți, purcede la o nouă traducere a scrierilor ascetice și patristice, organizând la Neamț o adevărată școală duhovnicească, rânduind călugări caligrafi iscusiți care să copieze sutele de manuscrise patristice ziditoare de suflet. Marele stareț va realiza la mănăstirea Neamț prima traducere a textelor Filocaliei grecești în slavonă sub numele de Dobrotoliubie, precum și traduceri ale scrierilor Sfinților: Grigorie Sinaitul, Calist Catafigiotul, Macarie, Isaac Sirul, Ioan Damaschin, Ioan Scărarul ș.a. Având mintea luminată de har și inima curățită de patimi, fericitul stareț „putea înțelege foarte repede cele mai înalte chestiuni dogmatice și odată ce citea ceva, acel lucru rămânea în amintirea sa pentru totdeauna” și adesea îi sfătuia pe frați: „De veți avea osârdie în citirea cărților Părinților și veți lua aminte la învățătura din ele, atunci va fi între voi ascultare, pace, un singur gând și iubire întreolaltă și soborul nostru va dăinui cât va voi Domnul și oricât s-ar strădui vrăjmașul să îl răstoarne, nu va izbândi. Dar dacă vă veți depărta de cititul cărților Părinților, atunci el se va surpa în curând și nu va mai rămâne piatră pe piatră”. Îndemnurile marelui stareț mișcau inimile ucenicilor, vorbele lui erau trăite în faptă, mai întâi de el însuși: „Toată ziua mă lupt și mă rog: cu unii dintre voi plâng, cu alții mă bucur și îndreptez toate treburile a două mănăstiri. Dar după ce vă slobozesc pe toți din chilia mea îmi trimit împreună cu voi și toate gândurile; și atunci când iau o carte, nu mai aud nimic și mă liniștesc ca și cum aș fi în pustia Iordanului”. Ierarhi cu viață aleasă, Iacob Stamati și Veniamin Costache vor ucenici la Neamț sub păstorirea Sfântului Paisie, văzând la el „o dragoste prin care iubea pe Dumnezeu cu tot sufletul său și în râvna sa se străduia să lărgească deopotrivă această dragoste către toți, iubindu-i pe toți, mângâindu-i pe toți, învățându-i pe toți, compătimind întru toate și îmbrățișându-i pe copiii săi duhovnicești cu sufletul său. Avea întotdeauna pace cu toți, nu dușmănea sau întrista pe nimeni, chiar dacă ar fi suferit ceva de la acela. Pedepsea cu iubire, miluia cu tihnă și întotdeauna răbda îndelung în așteptarea îndreptării. Smerenia sa era atât de mare că e lucru anevoios a o descrie”.

Impresionat de viața duhovnicească a celor 700 de frați din obștea mănăstirii Neamț, un călugăr călător pe nume Teofan avea să consemneze: „Sărăcia lor de bunăvoie era desăvârșită. Prin chilii în afară de icoane, cărți și unelte pentru lucru manual, nu mai era nimic. Călugării se distingeau mai ales prin smerenie, iar de mândrie cu totul fugeau; de ură și de zavistie nu știau. Dacă se întâmpla ca cineva să jignească pe altul se grăbeau numaidecât să se împace. Cel ce nu voia să ierte pe fratele care i-a greșit era alungat din mănăstire. În biserică fiecare stătea la locul ce i se hotărâse, iar vorbăria deșartă era cu desăvârșire oprită atât în biserică și în chilii, cât și în afară. Toți erau sub supravegherea duhovnicilor la care-și mărturiseau păcatele și gândurile de două ori pe zi: dimineața spuneau pe cele făcute noaptea, iar seara pe cele făcute ziua. Fără binecuvântarea duhovnicului, nimeni nu îndrăznea să facă ceva, nici măcar să mănânce un fruct”. În afara grijii duhovnicești a obștii, Sf. Paisie purta pe umeri și grija chivernisirii celor 40 de metocuri și terenuri donate de evlavioșii domni moldoveni. Totodată sub oblăduirea marelui stareț care a dus la Văratec toate monahiile care sihăstreau în pădurile din ținutul Neamțului, ia naștere aici, vestita mănăstire de maici povățuită de egumena Nazaria și de duhovnicul Iosif Pustnicul.

În cei 15 ani de păstorire paisiană, „Neamțul devine astfel centrul și făclia monahismului ortodox, școala vieții sihăstrești și a culturii duhovnicești pentru Răsăritul ortodox”. De aici călugări, dascăli, caligrafi, stareți și duhovnici iscusiți vor fi trimiși să ducă mai departe atât în Moldova și Țara Românească, cât și în Ucraina și Rusia lumina unui monahism reînviat în duhul Sf. Părinți, printre aceștia numărându-se starețul Gheorghe de la Cernica, ierodiaconul Grigorie Dascălul, ajuns mitropolit al Țării Românești, arhim. Irinarh Roseti, întemeietorul mănăstirii Horaița și al mănăstirii de pe Muntele Tabor, Cuviosul Iosif de la Văratec ș.a.

FERICITUL SFÂRȘIT AL MARELUI STAREȚ

„Nu-i lipsea nici darul înainte-vederii și tot ceea ce a prezis, s-a petrecut. Mintea lui totdeauna în dragoste era unită cu Dumnezeu”.

În ultimii ani de viață marele stareț, deși se simțea tot mai bolnav, nu slăbea în râvna de a lucra la traduceri de a veghea asupra obștii. „Deși fericitul stătea în chilia sa, neieșind nicăieri afară de biserică, știa starea tuturor fraților chiar și a celor pe care nu îi văzuse vreodată. Am fost odată în chilia sa în timpul unei discuții – povestește unul din biografii săi – și unul dintre duhovnicii de frunte a intrat și i-a spus ceva fericitului. Iar acesta i-a zis: «Cum poți să nu cunoști starea fraților când ei vin în fiecare zi să-și mărturisească gândurile lor? Eu, care stau în chilia mea știu aceasta, iar tu nu o știi?”.

Văzându-și dinainte sfârșitul, în luna octombrie a anului 1794 îl cheamă la Neamț pe episcopul de Huși, Veniamin Costache, ca să hirotonească 13 părinți și 11 diaconi care să slujească nevoilor duhovnicești ale obștii. La 5 noiembrie 1794, Sf. Paisie, după ce se împărtășește în biserică cu Sf. Taine la Liturghie, cade la pat, grav bolnav, fiind îngrijit de ucenicul său, Martirie și de părintele Onorie, spițerul mănăstirii. „În ziua de 15 noiembrie, simțindu-și sfârșitul aproape, cuviosul s-a împărtășit pentru ultima dată cu Preacuratele Taine și chemând la sine pe duhovnicii cei mai bătrâni, Sofronie de limbă slavă și Silvestru de limba română, a trimis prin ei pace și binecuvântare întregului sobor, apoi s-a săvârșit ca și cum ar fi adormit, dându-și sufletul în mâinile lui Dumnezeu în al 72-lea an al vieții sale, fiind plâns cu multe lacrimi de obștea mănăstirii și de toți credincioșii din împrejurimi. Biserica Ortodoxă Română l-a cinstit ca sfânt dintotdeauna cu zi de prăznuire la 15 noiembrie, deși a rânduit canonizarea starețului Paisie Velicikovski abia în anul 1992, după ce fusese canonizat și de Biserica Ortodoxă Rusă în vara anului 1988, cu prilejul aniversării a o mie de ani de la încreștinarea poporului rus. Prin scrierile și traducerile sale filocalice, prin numeroșii ucenici răspândiți în toate țările ortodoxe, prin rânduiala monahală riguroasă și în același timp armonioasă, introdusă la mănăstirile Dragomirna, Secu și Neamț, Sfântul Paisie rămâne și pentru monahismul zilelor noastre, modelul desăvârșit de stareț și povățuitor duhovnicesc.

[1] Arhim. Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Ed. Sophia, București, 2005, pp. 123-124.

[2] Sfântul Paisie de la Neamț, Viața, Minunile și Acatistul, Ed. M-rea Sihăstria, 2004, pp. 7-8.

[3] Cuviosul Paisie de la Neamț, Autobiografia și Viețile unui stareț, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p. 90 (toate citatele autobiografice sunt preluate din cele două surse).

(Articol publicat în Revista Atitudini, Nr. 52)