„Tatăl Sfântului Grigorie Palama a fost nobil şi membru al Senatului imperial. Într-adevăr, el a fost cel ce s-a ocupat de educaţia nepotului împăratului, modelându-i mai ales personalitatea şi oferindu-i o educaţie duhovnicească. A fost pedagog nu numai al nepotului împăratului, dar chiar şi al împăratului însuşi. Astfel, i s-a încredinţat sarcina de «a preda virtuţile, dar şi de a fi un bun consilier, pedagog şi îndrumător duhovnicesc»[1]. În clipele în care împăratul era copleşit de mânie, tatăl Sfântului Grigorie îl liniştea. Împăratul[2] îl iubea mai mult decât pe oricine altcineva, chiar mai mult decât pe rudele sale de sânge, «datorită curăţeniei sale sufleteşti şi a felului său de a avea privirea aţintită doar spre sine şi spre Dumnezeu».

Constantin, tatăl Sfântului Grigore, trăia viaţa isihastă în toată plenitudinea ei. De aceea, deşi se afla mereu la palatul imperial şi se întâlnea cu o mare mulţime de oameni zilnic «sobrietatea şi trezvia îl făceau să se întoarcă mereu spre sine şi spre Dumnezeu printr-o permanentă atenţie şi neîncetată rugăciune»[3]. El trăia într-o deplină trezvie a minţii şi într-o neîncetată rugăciune. Acest lucru a fost observat şi de către alţi oameni. Este binecunoscut faptul, din tradiţia patristică, că atunci când mintea se detaşează de lucrarea raţiunii şi este iluminată de har, omul poate să trăiască în lumea confruntată cu diferitele ei probleme şi să aibă, totuşi, o rugăciune neîncetată. Cei căsătoriţi, de asemenea, pot duce o astfel de viaţă, aşa cum putem observa în cazul tatălui Sfântului Grigorie Palama.

Trăind astfel, nu numai el însuşi avea frecvente legături cu oameni duhovniceşti, asceţi şi călugări, dar şi copiii săi, încă din fragedă copilărie, se ataşau de astfel de oameni duhovniceşti. El a înţeles că educaţia este eficientă atunci când părinţii îi apropie pe copii de Biserică, şi, mai ales, de oamenii care trăiesc viaţa Bisericii. Constantin şi-a dus întreaga familie la pustnici, «nu numai copiii mai mari, ci şi pe cei mici, care de-abia începeau să vorbească şi să înţeleagă ceea ce li se spunea»[4]. Îndată ce se năşteau, el îi apropia pe copii de astfel de oameni duhovniceşti, deoarece considera că în acest fel ei ar putea fi modelaţi într-o legătură plină de afecţiune cu Dumnezeu. De fapt, cunoaştem o descriere a unei astfel de călătorii la părintele lor duhovnicesc, care trăia o viaţă solitară, de pustnicie, într-o mănăstire aflată dincolo de mare, deasupra Galatei”[5].

Ca un alt Iov, smerenia și credința îi vor fi cercate de Dumnezeu, atunci când Constantin pierde unul din cei șase fii ai săi, pe când acesta avea doar câțiva anișori. Însă pe când ceilalți jeleau pierderea lui, Constantin înălța mulțumiri lui Dumnezeu, fiind încredințat că aceasta fusese voia bunului Dumnezeu. Constantin nu doar că nu cârtește față de Dumnezeu pentru aparenta nedreptate de a-i lua fiul, la o vârsta atât de fragedă, ci mai mult, acesta Îi făgăduiește Domnului că el însuși va lăsa toate, îmbrăcând viața monahală, închinându-i și pe ceilalți cinci fii purtării de grijă a Maicii Domnului[6].

„Înainte de a părăsi această lume, tatăl său a fost tuns în monahism, «un mod de viaţă şi de conduită în care el era deja iniţiat»[7]. Acesta este un lucru semnificativ, deoarece ne arată faptul că tatăl Sfântului Constantin, deja căsătorit şi tată a multor copii, nu era deosebit de monahi; felul său de viaţă era cu adevărat monahal. El urma aceeaşi tradiţie, care era, de fapt, viaţa propovăduită de Evanghelii. Cu adevărat, felul său de viaţă monahal poate fi observat pe parcursul ultimelor sale clipe de viaţă. Atunci când soţia sa, mama Sfântului Grigorie, s-a apropiat de el şi l-a rugat înainte de moarte să-i ceară împăratului favoarea de a-i lua copiii sub protecţia sa din prietenie şi respect, el nu a consimţit, ci, privind către icoana Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, a spus: «îmi las copiii nu în grija acestor stăpâni efemeri şi pământeşti, ci în grija împărătesei tuturor. Maica împărăţiei Cerurilor»[8]. Acest simplu fapt demonstrează bogăţia sa lăuntrică, precum şi conduita sa tipic monahală şi modul său de viaţă ascetic. Constantin şi-a lăsat copiii în grija Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Sfântul Grigorie era cel mai vârstnic dintre copii, având pe atunci 7 ani. Dar şi mama lui dorea să devină monahie, lucru ce arată faptul că şi ea trăia acelaşi mod de viaţă ca şi bărbatul ei. Oricum, după ce a cerut sfatul unor duhovnici, ea a amânat tunderea ei în viaţa monahală. Astfel, Sfântul Grigorie a crescut într-un mediu care respira permanent modul de viaţă monahal”[9].

Înțelepciune și sfințenie

„Evlaviosul împărat Andronic al II-lea Paleologul îi îngăduia chiar lui Constantin Palama să se amestece în treburile familiei împărătești; totuși familia Palama nu a fost amestecată în certurile care sfâșiau Casa Paleologilor la începutul veacului al XIV-lea. Astfel când Constantin, al doilea fiu al lui Andronic al II-lea s-a purtat rău cu o biată văduvă, nevrând să-i dea cei treizeci de galbeni, Constantin Palama a stat înainte și i-a adus aminte dreptatea și legea lui Dumnezeu. Căindu-se îndată de fapta sa, prințul i-a dat galbenii. Femeia, recunoscătoare, a vrut să dea jumătate de bani lui Palama, dar el a refuzat, nedorind altceva decât binecuvântarea lui Dumnezeu și spunând că ea trebuie să fie recunoscătoare numai lui Dumnezeu”[10]. Există istorisiri care spun că, la o adunare a Senatului, Constantin absorbit în rugăciune contemplativă, a fost întrebat ceva de Împăratul. Constantin nu a răspuns, iar Andronic a înțeles și i-a respectat „neatenția” fără a mai stărui să-i audă părerea.

„Odată familia Palama a voit să pornească spre Mănăstirea Sf. Foca. Trebuia să călătorească cu corabia, fiindcă mănăstirea se găsea pe cealaltă parte a mării, mai sus de Galata. Mergeau adeseori la mănăstire, ca să poată vorbi cu un sfânt Stareț aflat acolo. La aceste întâlniri familia Palama se bucura de învățăturile lui și primea sfaturile duhovnicești și blagosloveniile sale. Când erau deja pe mare, tatăl lui Grigorie a întrebat pe membrii familiei dacă aduseseră ceva bucate pentru masa duhovnicului lor. Toți au răspuns că nu aveau niciun dar vrednic de Stareț căci, grăbindu-se, au uitat acest amănunt. Constantin, supărat, i-a mustrat că nu avuseseră grijă de felul cum plecau în pelerinaj. Însă a lăsat totul în seama lui Dumnezeu și s-a rugat să le dea ajutor în acea împrejurare. Și nu erau vorbe goale, căci totul s-a isprăvit cu bine în chip minunat și mai presus de fire.

Pe când corabia trecea marea, Constantin s-a aplecat și și-a înmuiat mâna în valuri, apoi a rostit în gând o rugăciune, pentru ca Hristos, Stăpânul mării, să scoată din adânc un pește al mării. Corabia mergea înainte, când deodată – o, minunată pescuire, o minunată lucrare și putere prin care Stăpânul tuturor în chip neașteptat proslăvește pe slujitorii Săi! – Constantin, cu mâna goală, a scos din apă un biban mare. Arătându-l familiei sale, a spus: «Iată, Hristos a gătit masa duhovnicului nostru». Toți s-au minunat de această întâmplare cu tâlc, cântând cântări de laudă lui Dumnezeu Cel Ce face minuni”[11].

[1] Filotei Kokkinos, Bios Grigoriou Palama EPE pp. 142-144.

[2] Împăratul Andronic al II-lea Paleologul.

[3] Ibid. p. 144

[4] Ibid. p. 146

[5] IPS Ierothéos Vlachos, Sf. Grigorie Palama Aghioritul, Ed. Bunavestire, Bacău, 2000. pp. 21-23.

[6] Relatare din filmul documentar, „Sfântul Grigorie Palama, 650 de ani de la adormirea sa”, Sfânta Mitropolie de Veria, Nausa și Campania.

[7] PG 150

[8] Ibid. 997

[9] IPS Ierothéos Vlachos, Sf. Grigorie Palama Aghioritul, Ed. Bunavestire, Bacău, 2000. pp. 21-23.

[10] Patr. Filotei Kokkinos, Viața Sf. Grigorie Palama, vol. 70 din Părinții Greci ai Bisericii, Tesalonic, Grecia, 1984, pp. 35-37 în Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Grigorie Palama, Ed. Cartea Ortodoxă, pp. 7-9.

[11] Ibidem, pp. 41-51.

(Articol publicat în Revista Atitudini, Nr. 46)