Imnul României adormite… la 100 de ani de la Marea Unire

Ai adormit, române, în somnul tău de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum, ca niciodată, ţi-ai bătut joc de soartă,
Cum n-au știut s-o facă nici cei mai cruzi dușmani!

Acum, ca niciodată, ai dat dovadă-n lume
Că sângele ce-a curs a fost jertfit în van…
În ignoranța noastră, am terfelit un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Umil, plecat-ai fruntea, înstrăinat de tine,
Și nu mai stau ca brazii voinici sute de mii;
Căci glasul ce-l așteaptă, e clar că nu mai vine
Să cheme azi la luptă pe tineri, pe copii…

Plângeți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,
Româna națiune, pe-ai voștri strănepoţi:
Cu brațele înfrânte, sunt astăzi o rușine,
O nație coruptă, de desfrânaţi și hoți!…

Pe voi vă nimiciră a pizmei răutate
Și oarba neunire la Milcov și Carpați!
Dar noi – goliţi de suflet, cu creiere spălate –
Jurăm ca niciodată, în veci, să nu fim frați!…

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare,
Pretinde de la fiii-și azi mână de-ajutor,
Și blastămă cu lacrimi în ochi pe orișicare,
În astfel de pericol, s-ar face vânzător!

De fulgere să piară, de trăsnet și pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inimă duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie și foc!

N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale și azi le mai simțim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Și martor ne stă Domnul, cum astăzi o primim!…

N-ajunse despotismul, cu-ntreaga lui orbire,
Al cărui jug, din seculi, ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba. Noi, bucuroși, o dăm!…

Români din patru unghiuri, acum ca niciodată,
V-aţi dezbinat în cuget, în crez și în simțiri,
Strigând în lumea largă că ţara vi-e trădată
De propriile intrigi, viclene uneltiri…

Preoți cu crucea-n frunte renunță să s-arate,
Căci gloata e coruptă și scopul ei – păgân!
Murim, dar fără luptă, în hăul de păcate,
Servili, supuși deplin la noul nost’ stăpân!…